Întoarcerea din uitare
Zaharia Stancu s-a stins din viață la început de iarnă. Eram elev de liceu, la Alexandria. Am plecat cu noaptea în cap la București, luând cu mine câțiva pumni de pământ de acasă, adică din județul nostru natal, ca să-i arunc în groapa în care urma să fie coborât defunctul. Îmi dorisem mereu să-l văd pe autorul Pădurii nebune de aproape, dar nu avusesem niciodată această ocazie. O aveam acum, deși era altfel decât visasem eu c-o să fie prima mea întâlnire cu el. La frigul de afară, căci era o zi rece, una de felul celor în care îngheață sufletul în om, cum se spune prin Teleorman, s-a adăugat frigul acestei ultime întâlniri posibile. Reușisem să-l văd pe Zaharia Stancu. Și să-i duc niște pământ din locul nașterii sale. N-am putut să mă apropii de groapă. Era prea mare mulțimea de oameni din jurul ei, iar eu, care mai fusesem o singură dată la București până atunci, eram prea înfrigurat și lipsit de îndrăzneală. Am presărat pământul, un pic mai târziu, pe mormânt.
La vreo zece ani după aceea, am ajuns la Salcia, la una din edițiile festivalului de literatură ce purta numele scriitorului.
Era festivitatea de decernare a premiilor. Participam în calitate de jurnalist, nu de concurent. S-a rostit însă și numele meu. O doamnă în vârstă, auzind cum mă cheamă, a venit lângă mine și mi-a spus: Dumneata trebuie să fii rudă cu noi!
Era văduva lui Zaharia Stancu.
Cum așa?, am zis, puțin mirat, dar și încântat, în același timp.
Păi pe Zaharia îl chema în realitate Mitroi, nu Stancu, așa cum a fost trecut din greșeală în certificatul de naștere, mi-a răspuns doamna, adăugând apoi: Pe unul dintre frații săi îl cheamă la fel ca pe tine. Uite, îți dau numărul lui de telefon, poate vrei să-l cunoști.
Cum să nu vreau?
Întors la București, l-am sunat pe Ștefan Mitroi, care fusese informat c-o să-l caute un alt Ștefan Mitroi, tot de pe meleaguri teleormănene și el. M-a primit cu mare drag, a doua zi, în locuința sa din apropierea Podului Izvor.
Și-au mai trecut niște ani, douăzeci, dacă nu cumva chiar mai mulți. L-am luat pe unul dintre cei doi fii ai mei și l-am dus la Salcia, ca să-i arăt casa unde se născuse scriitorul cu care mi-ar fi plăcut să fiu rudă, dar nu eram.
Cum se găsește chiar la intrarea în sat, ne-am oprit mai întâi la cimitir, unde am încercat să caut mormintele părinților lui Darie. Am dat însă peste un mormânt în care eram îngropat… chiar eu! Scria Ștefan Mitroi pe cruce. Am plecat, deși ne aflam în plină vară, la fel de înfrigurat de acolo ca în ziua aceea de demult, când abia începuse iarna.
Toamna aceasta, în primul pătrar al lunii octombrie, am revenit la Salcia, în căminul cultural unde stătusem cu doamna Nușa Stancu de vorbă, invitat de membrii Asociației Culturale Zaharia Stancu. Am luat-o apoi la pas, împreună cu aceștia, spre casa memorială a scriitorului. De-o parte și de alta a drumului, case cufundate parcă în trecut. Părea că mergem spre vremea copilăriei scriitorului. Ori poate spre cea a copilăriei mele. În mijlocul unei bătături, am zărit o albie asemenea celei în care spăla mama rufele, spălându-mă după aceea și pe mine.
De cealaltă parte a drumului, un pătul de nuiele, intrând încet-încet în pământ. Ca și oamenii, ca și satele în care cele mai multe case au rămas fără nimeni înăuntru. Doar pânze de păianjen și fotografii. Casa lui Zaharia Stancu e mai plină ca oricând. De cei ce-au venit să-l apere pe scriitor de uitare. Festivalul ce-i împrumutase numele a murit de mult.
După plecarea vizitatorilor de azi, va mai trece oare cineva pragul acestei case?
Simt nevoia să strig la plecare:
Tudore, deschide porțile!
Și adaug, în timp ce o iau îndărăt pe uliță, dacă mai ai pentru cine!
Cu Moromeții pe fir
Pe Marin Preda, celălalt mare conjudețean, poate cel mai mare dintre toți, am fost multă vreme supărat. Pentru c-am vrut să scriu eu Moromeții, dar el mi-a luat-o înainte.
Poate în semn de consolare, cu trei săptămâni în urmă, am purtat pe umeri, pe cei ai inimii, îndeosebi, onoranta povară de a fi directorul ediției din acest an a Festivalului Național de Literatură „Marin Preda“. M-am gândit, în această calitate, dar mai cu seamă în cea de copil de aceeași vârstă cu Niculae și Darie, să ducem festivalul în fața unor oameni tineri, în speranța că-i vom convinge măcar pe câțiva dintre ei de însemnătatea scriitorului omagiat, începând, astfel, să iubească literatura, dacă n-o iubesc încă, și să descopere, nu neapărat imediat, viața vie a cărților, a celor bune, în primul rând, și că ele, cărțile acestea, au puterea de a face lumea mai frumoasă. Nu și mai bună, din păcate, deși de asta ar fi nevoie în aceste zile, poate mai mult ca oricând. De ce să nu credem, și să nu creadă și cei foarte tineri odată cu noi, în vorbele lui Dostoievski, care spunea că frumusețea va salva lumea? La ce frumusețe se gândea un scriitor de geniu ca el, dacă nu la cea din paginile cărților?
Am ales ca loc de desfă șurare a festivalului, organizat de Consiliul Județean, prin centrul local de promovare a culturii, Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza“ din Alexan dria. În fața unui numeros public, alcătuit din elevii liceului și profesorii lor, au vorbit despre omul Marin Preda și opera sa, Adrian Gâdea, preșe dintele Consiliului Județean, Simona Stoenescu, directoarea instituției-gazdă, Ciprian Agapie, directorul Centrului de promovare a culturii, scriitorii Lucian Chișu, Otilia Sârbu, Mihaela Albu, Ana Dobre, Dumitru Augustin Doman, Florentin Popescu, Nicolae Scurtu, Stan V. Cristea, Ion Munteanu, Nicolae Marinescu și Alexandru Preda, fiul marelui prozator. Lui tata, am aflat de la acesta, îi plăcea să scrie scrisori. Apoi, când și-a instalat telefon în casă, să vorbească la telefon. Cu prietenii și rudele. Destul, zicea Alexandru că-i zicea mama sa tatălui său, să mai lăsăm firul și pentru alții, ca și cum toți bucureștenii foloseau același fir. Sau poate că se referea la cei care ascultau, nu la cei care vorbeau.
Cum Festivalul „Marin Preda“ e unul de creație literară, s-au decernat și niște premii. La proză scurtă, au fost trei câștigători: Ion Calotă, din București, Daniel Mariș, din Deva, și George Băicoianu, din Alexandria. Pentru cărți publicate, aparținând unor scriitori originari din Teleorman, juriul, compus din Horia Gârbea, Aurel Maria Baros și cel ce semnează aceste rânduri, a desemnat următorii laureați: Florea Burtan, Nicoleta Milea și Iulian Chivu.
Însă cel mai mare câștig al acestei manifestări literare, ajunsă la ediția cu numărul 18, e că face posibilă întoarcerea lui Marin Preda acasă, printre ai săi. De data aceasta, chiar la propriu, dacă putem spune așa, având în vedere faptul că, recent, Consiliul Județean Teleorman a intrat în posesia casei din Siliștea-Gumești în care s-a născut marele scriitor, urmând s-o transforme în casă memorială. După o așteptare de aproape o jumătate de veac! Bine însă că s-a întâmplat!