Michael Finkel este jurnalist american și autor al mai multor volume: True Story: Murder, Memoir, Mea Culpa, The Stranger in the Woods: The Extraordinary Story of the Last True Hermit.
Stéphane Breitwieser, un tânăr cu alură victoriană și aer de gentleman, este cel mai prolific hoț de lucrări de artă al tuturor timpurilor. Nu a furat ca să câștige bani, ci doar ca să elibereze arta. Întotdeauna la lumina zilei, din muzee uriașe sau mărunte, din castele sau case memoriale, numai în timpul programului, discret, silențios, sub ochii agenților de securitate, singur sau asistat de prietena lui, doar cu un briceag elvețian mânuit cu iscusință, fără să distrugă nimic, fără urme, fără remușcări. Și fără să fie prins, timp de șase ani.
Era o casă modestă, un anost cub de beton tencuit, cu ferestre mici și un acoperiș cu panta abruptă din țiglă roșie. Câțiva pini umbreau un petic de iarbă, în spate. Clădirea se afla pe o stradă cu case asemănătoare, în mijlocul unei zone suburbane din Mulhouse, un oraș cu producție de automobile și substanțe chimice, aflat pe centura industrială din estul Franței, una dintre cele mai puțin atrăgătoare zone dintr-o țară care mustea de frumusețe.
Cea mai mare parte a spațiului de locuit se afla la parter, dar o scară îngustă ducea la etajul cu două camere, o zonă de zi și un dormitor, îndesate sub grinzi de lemn, cu tavanul jos. Ușile lor erau întotdeauna încuiate, iar obloanele permanent coborâte. În dormitor se afla un pat masiv cu baldachin, cu draperii de catifea aurie prinse cu panglici brune, acoperit cu cearșafuri de satin roșu peste care tronau multe perne. Un decor opulent în care se răsfăța tânărul cuplu.
Unul dintre primele lucruri pe care Breitwieser le vedea de cum deschidea ochii dimineața era statueta cu Adam și Eva. Piesa de fildeș se afla pe noptiera lui, așteptând să fie admi rată. Uneori își trecea vârful degetelor peste ea, acolo unde mâinile artistului trudiseră cândva – peste buclele Evei, de-a lungul solzilor șarpelui, în sus pe trunchiul noduros al copacului. Era una dintre cele mai deosebite lucrări pe care le întâlnise vreodată și valora probabil mai mult decât toate casele din cartierul lui la un loc, înmulțit cu doi.
Pe noptieră se mai afla încă o sculptură în fildeș, o figură a Dianei, zeița romană a vânătorii și a fertilității, cu brațul drept ridicat, strângându-și săgețile de aur. Iar lângă aceasta, a treia statuetă, reprezentând-o pe Ecaterina din Alexandria, o sfântă creștină timpurie. Și apoi încă una, un Cupidon cu părul creț și piciorul sprijinit pe un craniu, adică iubirea învingând moartea. Ce altceva ar fi putut oferi un început de zi mai emoționant decât strălucirea eterică a unei colecții din fildeș?
Da, și mai era ceva. Lângă fildeșuri se afla o tabacheră din aur lustruit, cu email albastru-strălucitor, comandată de Napoleon însuși. Când o țineai în palmă, pur și simplu călătoreai în timp. Alături de ea se afla o vază de flori, pris matică și cu muchiile rotunjite, realizată de Émile Gallé, maestrul francez suflător în sticlă de la sfârșitul anilor 1800. Apoi, un obiect mai vechi, o cupă mare de argint gravată, împodobită cu ghirlande și spirale – pentru ospețele capetelor încoronate, secole la rând, își imagina Breit wieser. Apoi, mai multe tabachere micuțe, rotunde, atât de plăcut modelate, alături de câteva piese din bronz, o figurină de porțelan și un potir din sidef. Doar cu obiectele aflate pe noptiera lui s-ar fi putut alcătui o galerie într-un muzeu.
Pe partea cealaltă a patului mai exista o noptieră. Și o vitrină mare cu rafturi, închisă cu uși din sticlă. Și un birou, și o comodă. Toate suprafețele plane din dormitor erau pline. Platouri de argint, boluri de argint, vaze de argint, cupe de argint. Seturi de ceai aurite și sticluțe argintate. O arbaletă, o sabie, o halebardă, un sceptru. Piese din marmură, din cristal și din sidef. Un ceas de aur de buzunar, o urnă de aur, un flacon de parfum de aur, o broșă de aur.
Cea de-a doua cameră tainică a lor adăpostea și mai multe obiecte de artă. Un iconostas din lemn, un platou de alamă, o cutie a milei, un vitraliu. Borcane de farmacie și plăci de jocuri de societate din alte timpuri. Un alt grup de sculpturi din fildeș. O vioară, un corn, un flaut, o trompetă.
Alte piese erau stivuite pe fotolii, sprijinite de pereți, în echilibru pe pervazuri, îngrămădite pe mormane de haine, strecurate sub pat și dosite în dulap. Ceasuri de mână, tapiserii, halbe, pistoale cu cremene, cărți legate manual și mai multe statuete din fildeș. Un coif de cavaler medieval, o statuie din lemn a Fecioarei Maria, un ceas de masă cu pietre prețioase, o carte de rugăciuni ilustrată, din Evul Mediu.
Și toate acestea erau palide față de adevărata splendoare. Cele mai mari și mai valoroase obiecte erau de departe cele expuse pe pereți: picturi în ulei, în principal din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, realizate de maeștri ai stilurilor Renașterii târzii și Barocului timpuriu, cu detalii savuroase și pline de mișcare și viață. Portrete, peisaje, peisaje marine, natură moartă, alegorii, scene rustice, scene bucolice. Expuse de la podea până la tavan, de la stânga la dreapta, dintr-o cameră în alta. Aranjate tematic, geografic sau după capriciul de moment.
Zeci de mari artiști de epocă – Cranach, Bruegel, Boucher, Watteau, Goyen, Dürer – atât de mulți, încât cele două camere păreau un uriaș vârtej de culori, amplificat de strălucirea fildeșului, adăugat la sclipirea argintului, înmulțit cu puterea aurului. Jurnaliștii de artă au estimat totul la 2 miliarde de dolari, obiecte minunate, ascunse într-un bârlog de la mansarda unei case banale, de la marginea unui oraș urât. Tânărul cuplu reușise să creeze o realitate ce depășea orice fantezie, trăind discret într-un cufăr cu comori.
[…]
Vinovăția lui nu era pusă la îndoială. Breitwieser semnase zeci de mărturisiri detaliate. Ceea ce se dezbătea acolo era pedeapsa pe care o va primi. Breitwieser executase deja 444 de zile de închisoare, ceea ce era suficient, a început avocatul lui. Clientul lui ar trebui să fie eliberat imediat. Breitwieser a furat pașnic, a continuat avocatul către instanța de judecată, s-ar putea spune chiar politicos.
– Nu este un hoț de duzină. Este un gentleman. Nu a intrat prin efracție în muzee și nici nu a vandalizat nimic, cu excepția unei vitrine din sticlă dintr-un castel de lângă Zürich, pentru care clientul își oferă scuzele lui sincere și restituie suma integrală pentru pagubă.
Doar doi martori au fost chemați de apărare. Christian Meichler, artizanul de rame, a mărturisit că a fost șocat să afle că prietenul lui era un hoț, dar în continuare avea aceleași sentimente de simpatie pentru el. Prietenia cu Breitwieser, a mai adăugat, a fost deosebit de plăcută.
– Are suflet de colecționar, a mărturisit Meichler, dar pasiunea lui exagerată s-a întors împotriva lui.
Apoi Meichler a menționat faptul că venise în Elveția pe propria lui cheltuială și judecătorul a spus că instanța îi poate rambursa suma, dar artizanul l-a asigurat că nu era necesar.
– Am venit special pentru prietenul meu.
– Îmi pare rău că te-am dezamăgit, i-a spus Breitwieser de pe scaunul lui din sala de judecată.
– Nu trebuie să-ți ceri scuze, i-a răspuns Meichler.
Tatăl lui a depus și el mărturie. Roland Breitwieser a recunoscut că divorțul dureros și absența lui îndelungată îl făceau să se simtă parțial responsabil pentru comporta mentul fiului său, deși, chiar și când era mic, acesta era un singuratic.
– Nu avea mulți prieteni. Prefera să fie solitar, să viziteze muzee sau situri arheologice. Nu sunt surprins că a simțit nevoia să se înconjoare de capodopere. Întotdeauna a fost mult mai apropiat de obiecte decât de oameni.
Apoi a urmat mărturia lui Breitwieser, care a insistat, cu lacrimi în ochi, că întotdeauna a avut în vedere un final al acestui joc. Operele de artă vechi erau ca niște călători în timp, a spus el, iar mansarda lui era doar o stație. Colecția lui îi va supraviețui.
– Am fost doar un custode temporar al lor, a adăugat el. Aveam de gând să dau totul înapoi peste zece, cincisprezece sau douăzeci de ani. Apoi, operele își puteau continua călătoria.
– Să nu vă lăsați prinși în capcana acestui tânăr lacrimogen, a intervenit procurorul elvețian, deranjat de această fantezie. Este un individ periculos și o amenințare pentru societate. Omul nu are nicio remușcare. Dacă va avea din nou ocazia, a avertizat procurorul instanța de judecată, va fura din nou.
Breitwieser a spus hotărât că nu ar mai face asta, niciodată.
– Am terminat cu furturile, vă asigur. Arta m-a pedepsit destul.
Și apoi a repetat afirmația privind sfârșitul jocului:
– Cândva, aș fi returnat totul.
Chiar și judecătorul are dubii.
– Jurați pe onoarea dumneavoastră? a între bat el.
Breitwieser a jurat.
Afirmația lui Breitwieser, a subliniat avocatul său, este că nu a furat cu adevărat, ci că a împrumutat. Ideea că arta ar putea fi împrumutată unui hoț era, desigur, exagerată, dar ea a fost susținută cu brio de avocatul britanic Jeremy Hutchinson, după ce Portretul ducelui de Wellington de Goya, de la National Gallery din Londra, a fost furat în 1961. Hoțul de 57 de ani, Kempton Bunton, a păstrat lucrarea în apartamentul său timp de patru ani, apoi a depus-o în biroul de bagaje din gara Birmingham și s-a predat. La proces, Bunton a fost achitat pentru furtul tabloului, dar a fost acuzat de furtul ramei, pe care n-o mai returnase, așa că a stat trei luni în închisoare.
Pentru furtul Mona Lisei, în 1911, Vincenzo Peruggia a fost judecat în Italia, țara lui natală, unde a fost prins. Avocatul lui a vorbit despre furt ca despre o pasiune nebună, de ordin estetic, combinată cu fervoare patriotică. „M-am îndrăgostit de ea“, a spus Peruggia despre Mona Lisa, și a fost o onoare pentru el să o aducă acasă. Nu mai conta că Peruggia ceruse bani pentru tablou și că Franța îl deținea legal – stratagema a funcționat. Pentru una dintre cele mai îndrăznețe infracțiuni din istorie împotriva operelor de artă, Peruggia a executat în total șapte luni și nouă zile de închisoare.
În ambele cazuri, operele au fost recuperate intacte. Și exact asta și-a dorit și Breitwieser, a subliniat avocatul lui. El a petrecut deja mai mult timp în închisoare decât hoții celor două tablouri la un loc. Soarta colecției era tragică, a recunoscut avocatul, dar Breitwieser nu poate fi învinovățit pentru distrugerea ei.
Dimpotrivă, poate fi foarte bine învinovățit, l-a contrazis procurorul elvețian. Dacă Breitwieser ar fi vizitat muzeele ca toată lumea, operele de artă s-ar fi aflat încă acolo. Orice afirmație cum că Breitwieser nu ar fi un infractor periculos, a spus procurorul, este absurdă. Breitwieser este unul din cei mai periculoși hoți de artă din toate timpurile. Poliția elvețiană a catalogat patruzeci și șapte de manevre diferite pe care le-a folosit pentru a fura lucrări de artă. Timp de șapte ani, a comis în medie un furt la fiecare douăsprezece zile. Actele lui nu au fost în niciun caz nevinovate. Procurorul a prezentat instanței un teanc de scrisori de la curatori de muzee, proprietari de galerii și case de licitații, care își exprimau indignarea și solicitau să le fie restituite operele. Breitwieser, cu mintea lui tulburată, poate că nu a văzut nimic rău, dar aici, în lumea reală, a adăugat procurorul, el a făcut mult rău muzeelor, culturii și patrimoniului. Iar victimele suntem noi, cu toții.
Directorul cultural al orașului Lucerna a fost chemat de procuror să depună mărturie. El a făcut elogiul goarnei de la Muzeul Wagner, ultimul obiect furat de Breitwieser.
– Era o piesă unică, de o mare frumusețe, a spus directorul cultural, fabricată în 1584, placată cu aur, admirată timp de secole. Chiar și cureaua, gravată cu blazonul orașului Lucerna, era importantă din punct de vedere istoric.
Împreună cu alte zeci de lucrări de artă din mansardă, care fuseseră probabil aruncate în râuri sau în iazuri, goarna nu a mai fost găsită. Doar cureaua a fost recuperată din apă. Probabil că goarna fusese luată de curent sau se îngropase în mâl. Mama lui Breitwieser nu voia să vorbească. Unii jurnaliști l-au acuzat pe Breitwieser, pe mama lui ori pe Anne-Catherine că ar fi ascuns piesele, dar tot ceea ce au aflat anchetatorii punea la îndoială această ipoteză. Rezultatul cel mai probabil era și cel mai rău. Cele mai multe dintre sculpturile din lemn au dispărut, iar cercetările lui Breitwieser cu privire la ultima noapte a colecției sale l-au făcut să suspecteze că obiectele din lemn au fost mistuite în același foc cu picturile în ulei.
Curatorul castelului Gruyères, care a depus mărturie pentru acuzație, a detaliat cele patru furturi comise de Breitwieser din muzeul lui. Un vătrai aurit pentru șemineu, scos din canal, a fost restaurat, la fel ca și tapiseria care fusese găsită într-un șanț de pe marginea drumului și pusă apoi pe jos în sala de biliard a unei secții de poliție. Însă două picturi prețioase au dispărut pentru totdeauna. Curatorul a adăugat în încheiere că, între timp, fusese instalat cel mai modern sistem de alarmă.
Marie-Claude Morand, directoarea unui muzeu de istorie de lângă Matterhorn, în cantonul Valais din sudul Elveției, a vorbit despre cele două obiecte pe care Breitwieser le-a furat într-o singură vizită, o sabie și o tabacheră. Sabia a fost pescuită din canal, dar tabachera s-a pierdut. Aceasta din urmă, comandată de Napoleon, era pictată de renumitul miniaturist francez Jean-Baptiste Isabey.
– Era un pastel pe fildeș, a început Morand, foarte rar și foarte căutat. În 1805, în cadrul unei ceremonii grandioase, Napoleon a făcut cadou tabachera cantonului Valais, o republică independentă la acea vreme, în onoarea legăturilor puternice cu Franța. Dar mult mai mare era însă valoarea sentimentală și legătura dintre obiect și loc. Apoi a adresat poliției cele mai fierbinți insistențe să caute în continuare acel obiect de artă, fiind copleșită de emoție.
Chiar și Breitwieser a fost luat prin surprindere.
– Îmi pare atât rău, doamnă, a murmurat el.
– Nu suntem pregătiți pentru acest gen de furt, spune Morand. Nu putem transforma muzeul într-un seif. Noi servim publicul. Nu putem cere ca vizitatorii, iarna, să se dezbrace de hainele groase. Ar fi dantesc.
Muzeul ei avea patru etaje și doi agenți de pază.
– Nu avem buget ca să angajăm mai mult personal. Cel de-al doilea obiect pe care l-a luat Breitwieser, a adăugat Morand, era o sabie de vânătoare înmânată cantonului Valais tot de Franța, cu două sute de ani înainte de Napoleon. Sabia din secolul al XVII-lea, a continuat Morand, era ornamentată, de la lamă la mâner, cu inserții de argint vechi.
– Scuzați-mă, doamnă, a intervenit Breitwieser de la locul lui, îmi pare rău că vă întrerup, dar numai lama era din secolul al XVII-lea. Testele chimice au dovedit că restul, după îmbinarea în cruce dintre lamă și mâner, era o copie din secolul al XIX-lea a lucrării maestrului argintar Hans-Peter Oeri.
– De unde știi asta? l-a întreabat Morand curioasă.
– Am citit o carte despre armele cu lamă. Apoi m-am dus la biblioteca Muzeului de Arte Frumoase din Basel și am găsit un articol într-o revistă științifică, ce descria analiza chimică a sabiei, a răspuns Breitwieser. Am fost foarte dezamăgit. Eticheta din expoziție care descria piesa ca fiind în întregime originală nu era în regulă, a continuat el, ca și cum ar fi fost vina muzeului că furase o lucrare cu defecte. Știți, în calitate de colecționar, îmi place ca piesele mele să fie perfecte.
Doamna Morand este istoric medievist, dar și curator. Ea însăși studiase piesa și bănuia același lucru ca și Breit wieser, dar nu știa că există o dovadă publicată.
– Aș vrea să știu numele acelei publicații, a continuat Morand, ca și cum ar fi discutat cu un coleg, într-o conferință academică.
Și Breitwieser i l-a spus.
Procurorul, imun la farmecul lui, l-a atacat dur pe Breit wieser în pledoaria finală. El a citit un fragment dintr-o scrisoare pe care Breitwieser i-o trimisese Annei-Catherine, care fusese interceptată de autorități. „Dacă nu aș fi fost arestat“, spunea Breitwieser candid, „acum aș fi fost nespus de fericit, cu încă douăzeci de opere noi.“ Psihoterapeutul Michel Schmidt, în raportul lui, spune că Breitwieser este „incapabil să se simtă vinovat“ și că „riscul de recidivă este foarte mare“.
Dacă unor oameni ca Breitwieser li se permite să fie liberi în societatea civilă, a continuat procurorul elvețian, civilizația este condamnată. Procurorul a cerut instanței să impună o pedeapsă serioasă pentru furt calificat. Avocatul lui Breitwieser a făcut presiuni pentru clemență. Judecătorul a încheiat procesul, care a durat trei zile, și a lăsat juriul să delibereze.
[…]
În mai 2017, la patru ani și jumătate de la scrisoarea mea inițială, Breitwieser a fost în sfârșit de acord să ne întâlnim ca să luăm prânzul – deși numai pentru o discuție introductivă, fără carnetul meu de notițe sau reportofon. Am luat trenul de mare viteză de la Marsilia spre nord până la Strasbourg, un drum de patru ore. Apoi am închiriat o mașină și am străbătut minunatele dealuri înverzite ale Alsaciei, delectându-mă cu cireșe cumpărate de la o tarabă de pe drum, până la vechiul oraș roman Saverne. La sugestia lui Breitwieser, ne-am întâlnit la Taverne Katz, un restaurant situat într-o casă alsaciană istorică, decorată cu lemn aparent, construită în 1605 și plină de artă locală. Ne-am adresat unul altuia în franceză.
La început, Breitwieser a fost tăcut și precaut. Oamenii de la mesele alăturate, spunea el, ne-ar putea auzi conversația, așa că ne-am limitat la subiecte inofensive, cum ar fi locurile lui preferate pentru drumeții, oamenii despre care scrisesem până atunci și filmele care ne plăceau. Dar, după o masă prelungită în care a savurat baeckeoffe alsacien, o tocană tradițională de carne de vită, porc, berbec și cartofi, precum și câteva pahare de Coca-Cola – nu l-am văzut niciodată pe Breitwieser bând alcool –, a devenit din ce în ce mai relaxat. În cele din urmă, a fost de acord să-mi acorde o serie de interviuri oficiale. Pentru discreție, Breitwieser a propus să vorbim în camera mea de hotel.
De fiecare dată când Breitwieser intra în camera de hotel pe care o rezervam, examina mai întâi tablourile de pe pereți. Se apropia mult de lucrări, cu ochii mari, ușor încruntat – o privire pe care ajunsesem să o cunosc bine. Breitwieser avea o memorie fantastică în privința detaliilor jafurilor proprii și cunoștințe impresionante, de autodidact, despre artă în general.
– Asta e o reproducere după Jean Tinguely, a spus odată, examinând o mâzgăleală colorată și nesemnată din camera mea de hotel. Nu e stilul meu, a adăugat el, strâmbându-se.
Nefiind familiarizat cu acest nume, am deschis laptopul și am constatat că avea dreptate: Tinguely este un artist elvețian de secol XX, cunoscut mai ales pentru sculpturile lui pline de forță. Mi-am închis computerul și l-am lăsat pe biroul din camera de hotel, în caz că aveam nevoie să mai caut ceva, și am început interviul. Camera de hotel era micuță, cu un singur scaun, pe care s-a așezat el. Eu am folosit suportul de bagaje pe post de taburet. Între noi se afla un birou.
Prefer să păstrez contactul vizual în timpul unui inter viu și să folosesc reportofonul meu digital pentru a înre gistra conversația, dar îmi iau și notițe, observând în scris reacțiile nonverbale, cum ar fi gesturile și expresiile de pe chip. În mijlocul unei serii de întrebări pe care i le puneam ca să reușesc să pricep cum putea Breitwieser să fure cu atâta îndemânare în timp ce se aflau oameni în apropiere, o abilitate pe care tot nu izbuteam să mi-o explic, el a întrerupt conversația și m-a întrebat:
– Așa, ai văzut?
– Ce să văd?
– Ce am făcut.
– Nu, am răspuns. Ce ai făcut?
– Uită-te prin cameră.
Nu părea nimic nelalocul lui în camera înghesuită de hotel.
– Îmi pare rău, am spus în cele din urmă. Nu văd nimic ciudat.
Breitwieser s-a ridicat de pe scaun, s-a întors cu spatele la mine și și-a săltat cămașa. Acolo, vârât parțial sub cureaua de la pantaloni, se afla laptopul meu. Îl luase în clipa în care îmi coborâsem privirea ca să notez ceva. Pur și simplu nu-i observasem absența. Atunci i-am înțeles brusc și visceral îndemânarea de hoț.
În total, în câteva zile, Breitwieser și cu mine am petrecut aproximativ patruzeci de ore împreună, incluzând interviuri, vizite la muzee și biserici din care furase cândva, câteva plimbări lungi și două excursii de o zi întreagă. În plus, am asistat la cel mai recent proces al lui, intentat pentru că vânduse artă furată, în 2023 – la unsprezece ani după ce îi trimisesem prima scrisoare. Am fost împreună, în martie 2018, la Casa Rubens din Belgia, mai mult de opt sute de kilometri dus-întors, unde a revăzut statueta cu Adam și Eva după douăzeci și unu de ani, o călătorie pentru care mama lui îi dăduse bani de benzină. Eram cu Breitwieser când a furat broșura de prezentare a muzeului din magazinul de suveniruri al Casei Rubens.
În timpul acelei călătorii, în drum spre Belgia, am oprit la un popas de pe autostradă pentru a merge la toaletă. La intrare era un mic turnichet. Costa șaptezeci de cenți intrarea, dar era nevoie de suma exactă. Popasul era aglomerat, oamenii intrau și ieșeau încontinuu. M-am căutat în buzunar să văd dacă găsesc monedele potrivite, în timp ce Breitwieser, sincronizat perfect, s-a vârât atletic pe sub turnichet și a apărut pe partea cealaltă, rapid ca fulgerul, cu îndemânare și grație. Nimeni în afară de mine nu a părut să-l observe.
Breitwieser s-a uitat spre mine și mi-a făcut semn cu capul ca să-l urmez pe sub turnichet. Am vrut, dar am avut senzația că o să mă blochez și că o să fac o scenă sau că o să mă trezesc cumva surprins penibil furișându-mă în toaletă. Pur și simplu nu aveam curajul să încerc și nu puteam concepe să încerc așa ceva, dar nu aveam bani mărunți. M-am îndreptat spre casieria de la magazinul cu sandviciuri ca să schimb, în timp ce Breitwieser se întorcea deja de la toaletă.
(Volumul Hoțul de artă de Michael Finkel este în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts, în traducerea Siminei Bălăşoiu.)