După câțiva ani de când am intrat în posesia DUI (Dosar de Urmărire Informativă), mi-am luat inima în dinți și l-am răsfoit. E vorba despre trei volume (cca 600 de pagini), cuprinzând anii 1968-1972. Restul n-a ajuns la CNSAS. I-am solicitat printr-o scrisoare publică Directorului SRI încă de când am primit Dosarul să binevoiască a identifica și volumele referitoare la anii următori, care există cu siguranță, dat fiind că e vorba de anumite perioade, cum ar fi, de pildă, aceea în care Dorin Tudoran a făcut greva foamei și a fost silit să emigreze, în care am fost urmărit și ascultat constant. N-am primit niciun răspuns.
Am acceptat cu greu propunerea amabilă a Ioanei Diaconescu, din ale cărei cercetări la CNSAS am publicat pagini în mai multe numere din R.l., de a-mi scoate dosarul, motivul fiind că nu mă simțeam în stare să aflu cât de adânc scormonise Securitatea în viața mea intimă și nici care dintre apropiații și prietenii mei fuseseră colaboratori. Aruncând o privire fugară peste dosar, când l-am avut în mână, nu mi s-a părut că prezintă un interes mai general și am uitat de el. M-am gândit la cei care au scris cărți pornind de la dosarele lor. Am citit câteva, românești sau străine. Unele conțineau mărturii importante, care meritau a fi făcute cunoscute. În ce mă privește, m-am confruntat cu aceleași mizerii cu care s-au confruntat cei mai mulți, dar nu m-am numărat printre adevăratele victime ale Securității, STASI sau KGB. Mi-am spus că n-are rost să-mi trec numele pe lista foarte lungă a celor care și-au comentat public dosarul. N-o voi face nici de data asta. Mă voi limita să relev, pornind de la propriul Dosar, câteva aspecte semnificative care se desprind din miile de DUI întocmite de-a lungul deceniilor de către instituția comunistă cu pricina.
Nu însă înainte de a preciza că cele trei volume conțin materiale de o mare diversitate. Primul volum are ca obiect o întreagă tevatură care a urmat plecării mele în Germania și în Franța, în toamna lui 1967, ocazie cu care mi-a și fost întocmit un dosar. (Din câte îmi voi da seama mai târziu, acesta a fost, de regulă, cazul majorității cetățenilor români.) Al doilea volum privește activitatea mea la România literară, ca redactor-șef adjunct, dar numai pe durata anului 1972. Informări oficiale sau provenite de la zeci de „surse“, denunțuri, comentarii și altele. Al treilea volum constă exclusiv în reproducerea convorbirilor mele telefonice din același an 1972, ascultate cu sfințenie, dar, onoare ascultătorului, pe numele lui, Ciupearcă, dacă l-am descifrat corect (dacă nu, îi datorez un miel!), fără aprecieri incriminante sau răuvoitoare.
Textele sunt olografe sau bătute la mașină. Majoritatea provin de la informatori și de la ofițeri de Securitate. Textele ofițerilor sunt semnate cu, foarte probabil, numele real și, mai peste tot, descifrabil. Cele ale informatorilor, unele excepții, sunt acoperite. N-am cerut să fie desecretizate, deși legea îmi permitea. Pe unele le-am identificat. În alte cazuri, am bănuieli. Sau, mai degrabă, confirmări. Încă o dată: problema mea nu e personală, ci principială. Surprizele neplăcute, destule, le țin pentru mine. Fie că e vorba de rude, fie că e vorba de colegi, fie că e vorba de amici. Unii mi-au trecut prin casă sau i-am vizitat eu. Nu cu puțini am avut relații profesionale îndelungate. Discut aici un fenomen social, pe care l-am trăit toți cei din generațiile vechi.
Cu adevărat șocant, la lectură, a fost să descopăr complexitatea rețelei de supraveghere care s-a constituit ca urmare a călătoriei mele la Universitatea din Freiburg im Breisgau, călătorie pe care am prelungit-o la Paris, în 1967. Prima mea ieșire în Occident. Locuiam la Câmpina, eram asistent la Facultatea de Filologie din București, făceam naveta, fiindcă n-aveam casă în Capitală, eram așadar un individ absolut necunoscut, după cum rezultă chiar din schimburile de mesaje dintre Centrala Securității Statului, regiunea Prahova, raionul Câmpina și, la capăt, orașul Câmpina. Strada Mărășești, pe care stăteam, nu avea serviciu propriu de Securitate. La început, a fost vorba despre informații referitoare la persoana mea, despre care Securitatea nu știa nimic la data aceea, nici chiar, uneori, numele corect. Au urmat comentariile, bănuielile și, finalmente, „certitudinile“. Ofițerii inferiori au fost trimiși la cules și au făcut turul livezii: socri, prietenii lor de bridge, vecini, nevastă, colegi, profesori. Apoi, cercul s-a lărgit la părinții mei, frate, cumnată, mătuși și unchi, colegi, scriitori, amici. Toți cei care aveau, prin forța lucrurilor, o legătură directă cu persoana mea au fost investigați, iar trecutul le-a fost scotocit. Ca, de altfel, tuturor celor cu care, întâmplător sau nu, am avut fie și numai un contact telefonic sau epistolar, fără să ne cunoaștem personal. Sute de fișe au fost astfel minuțios întocmite. Culmea: scriitorii, clasici sau în viață, ale căror nume și bibliografii i le-am trimis lui Paul Miron, în vederea includerii lor într-o ediție nouă a Deutsche Lexikon, apar pe o listă a cărei verificare a solicitat-o Securitatea. Călinescu, Camil Petrescu, Preda și alții figurau pe această listă. Incultura Securității era monumentală. Era de ajuns ca cineva să mă sune la telefon, pentru ca să se ceară imediat identificarea persoanei. Cinci ani la rând, toți cei cu care am avut de-a face, profesional sau personal, mai mult sau mai puțin ocazional, și, cum se vede, ca istoric literar, au devenit obiect de interes pentru Securitate: a luat naștere o uriașă pânză de păianjen în care au fost prinși cu toții. O muncă uriașă și inutilă. Care n-a produs, în definitiv, absolut nimic. Dacă exceptăm moralul fiecăruia dintre noi, greu încercat adesea. Noroc că nu aveam cunoștință de toate câte ne punea în cârcă Securitatea!
A doua observație pe care vreau s-o fac este că Securitatea se baza pe informatori care spuneau, de obicei, ce le venea la gură, bârfe, păreri „personale“, mici răutăți gratuite, adesea minciuni, pe care ofițerii le interpretau tendențios. S-ar zice că sinteza preceda kantian analiza: odată fixată ideea că întâlnirile mele din timpul călătoriei cu „transfugi“, precum Paul Miron, Virgil Ierunca și numeroși alții, mă transformaseră, în ochii Securității, într-un „agent de influență“ manevrat de oameni ostili regimului de la București, mai grav, descoperiseră în mine „spionul“ ideal, toate informațiile, reale sau false, importante sau derizorii, erau atrase de ideea cu pricina ca de un magnet. Nu mai conta nimic altceva decât confirmarea supoziției inițiale. Nici lipsa de logică, nici contradicțiile evidente, nici precaritatea lexicului sau a gramaticii.
Nu pot să nu remarc unele lucruri în legătură cu gramatica și cu ortografia textelor, dat fiind că, în fond, toate concluziile Securității, care conduceau la măsuri punitive, de viață și de moarte, erau „pe hârtie“, făcute exclusiv din cuvinte folosite anapoda sau lipsite de corespondent în realitate, mincinoase, tendențioase, arbitrare. Dacă lucrul acesta este oarecum normal, având în vedere nivelul intelectual scăzut al majorității ofițerilor de Securitate și principiul partinic, pe care se bazau investigațiile lor, el este cu totul anormal în cazul informatorilor care au școală, intelectuali sau scriitori. Destui dintre aceștia din urmă ignoră regulile de bună scriere și folosesc un vocabular sărac. Rezultatul nu poate fi decât caracterul aproximativ, înșelător sau de-a binelea fals al informațiilor. Ca bază de lucru pentru Securitate, acest lucru nu poate conduce decât la erori flagrante. Ce să mai vorbim despre consecințele pentru viața celor urmăriți?! Trei sferturi dintre denunțurile din dosarul meu sunt tendențioase. Cele mai multe ar fi putut fi verificate. Dar n-au fost niciodată puse la îndoială de către cei care le utilizau, așa zicând, la grămadă. Stocate, pentru orice eventualitate, după închiderea Dosarului. (O șefă de cadre din epoca comunismului i-a recunoscut mamei mele, cu care s-a nimerit într-o cușetă a unui vagon de dormit, că absolut nicio informație dintr-un dosar nu e ștearsă, chiar și dacă se dovedește falsă.)
Nu pot să închei fără următoarea constatare: nu vecinii de bloc sau oamenii întâlniți întâmplător m-au procopsit cu cele mai penibile denunțuri, ci unii dintre colegii mei de breaslă, scriitori, și unii dintre foștii mei dascăli și colegi de universitate. I-am identificat pe cei mai mulți. Dar nu sunt eu acela care să le dea numele în vileag. Aștearnă-se peste ele uitarea meritată!