Exercițiu de imaginație: ce idee literară, ce inovație estetică, ce descoperire stilistică, sau de temă, sau de viziune, pe care le-ați găsit în cărțile unui scriitoră unor scriitori, ați fi vrut să vă aparțină?
Hanna BOTA
Aripi fără pene
Ce teme să abordezi și, mai ales, ce tehnici să folosești ca să reușești să transmiți cât mai potrivit, cât mai fidel, ceea ce este înăuntrul tău, ca intenție? Deseori între intenție și reușită e o prăpastie, alteori cele două se suprapun. Cei cu har reușesc să formuleze atât de frumos, încât textul ridică și conținutul la un nivel superior, astfel, cele două elemente se ajută reciproc, ca o spirală helicoidală.
În ceea ce privește poezia, mi-am dorit dintotdeauna să scriu atât de ușor precum „pare“ că-și scria textele Nichita Stănescu. Aș fi furat de la el limpezimea. Imaginile lui surprinzătoare, felul în care cuvântul i se supunea, se lăsa modelat, se mula peste matrița gândului, pentru ca din el să țâșnească vie, fremătând, o viziune inedită. Felul în care textul lui îți umple și azi mintea de prospețime. Cum, dincolo de exprimare, simți lumina vocabulelor sale, simți vibrația, ondulările, te cuprinde o stare de bine, de efervescență, de bucurie a reușitei, de suprapunere a cuvântului cu gândul creator. Vezi cu ochiul liber cum lumea spațială a celor trei dimensiuni, plus timpul și lumea nonspațială a emoției, a mentalului și a spiritului, se lasă transpuse în lumea „plană“, bidimensională, a cuvântului.
În ceea ce privește proza, aș fi vrut să scriu ca Amos Oz. Aș fi vrut să fur de la el nu doar frazarea, curgerea textului, naturalețea prin care traduce în cuvânt trăiri atât de variate, descrieri, emoții, drame. Aș fi vrut să iau nu doar capacitatea de a transforma o temă banală într-un roman care te confiscă, care-ți rămâne pe cortex, se strecoară în viața personală și te trezești că duci cu tine fragmente de ficțiune pe care le amesteci cu propria-ți trăire. Ci mai mult: aș fi vrut să am viziunea lui amplă asupra realității, asupra existenței, asupra sufletului uman, o viziune care nu se capătă doar prin instruire, prin lectură, prin învecinarea cu oameni aparte etc. Ci e un dar anume, un talent, o abilitate, probabil, înnăscută a minții, o capacitate de a transcende realitatea biologică, de a avea „legătură“ cu o anume informație meta-planetară.
De fapt, asta e legătura dintre cei doi scriitori ai căror învățăcel „împrumutător“ de capacități aș fi vrut să fiu. Atât Nichita Stănescu, cât și Amos Oz, după mine, au o abilitate de a transcende timpul, de a adulmeca viitorul, de a prinde ceva de acolo și a-l aduce în prezent. De aceea par profetici. Și amândoi își împlinesc misiunea fără ostentație, simplu, cu modestie și smerenie, aproape grijulii să-și ascundă abilitatea. Nu doar că nu fac paradă de ea, dar se jenează că au aripi, nu și le etalează, abia dacă pot fi zărite în câte-o fâlfâire mai amplă. Ca apoi să și le strângă iute, să le ascundă sub mantia largă a cuvântului. Trebuie să vânezi cu grijă și atenție momentele lor de „inspirație profetică“. E ca și cum ei ar cunoaște totul sau, mă rog, mult mai mult decât noi, dar nu vor să ne spună tot ce știu ca să nu ne smintească, să nu ne stricăm de cap. Ne arată doar fața netedă a realității, căci cealaltă față, cea muntoasă, plină de piscuri, fiind mai periculoasă, e greu de escaladat, și nu poate fi cucerită fără aripi. Aripi care încă nu ne-au crescut. Ca niște pui de vulturi fără pene.
Leo BUTNARU
„Transhumanța“ ideației întru creație
Dacă i-am aplica literaturii principiile euristice, am încerca o grea dezamăgire: rar scriitor ar putea fi recunoscut ca original, autentic în demersurile sale; puțini literați au reușit să abordeze aceleași teme, respectând (și) unul din principiile de bază ale creației – de la identic la diferit. Iar temele, subiectele, genurile, speciile, stilurile, înaintea cărora stă însuși materialul literaturii – limba, nu au o paternitate posibil de identificat, decât la modul generalității și genialității colective. Neaparținând nimănui ca… drept de autor, ele sunt în egală măsură ale tuturor autorilor care au fost, sunt și vor veni. Astfel că reluările și reelaborările elementelor fundamentale ale artei sunt solicitate imperios de evoluția analogiilor, încă din timpuri imemoriale, când a început pelerinajul temelor, ideilor, motivelor ce aveau să revină iar și iar în creația artistică. Deja nu doar Cel de Sus știe că Biblia are ce are cu literatura religioasă sumeriană. Cei care au trudit la ctitoria Sfintei Scripturi au tras cu ochiul și prin tratatele păgâne ale contemporanilor – Arrian din Nicomedia, Marc Aureliu, Luchian, Iosif Flavius… Să se mai remarce câte coincidențe demonologice sunt în „păcătoasele“ opere ale lui Plutarh-păgânul politeist și în Noul Testament!
Și astăzi, noi toți, scriitori și cititori, ne aflăm în această – hai să-i zic românește, aproape… mioritic – transhumanță universală a ideației întru creație, diversificare, pe nou relegare, reîntrupare artistică. Ba mai mult, prin… ricoșeu, în turbioanele, învolburările de atare gen e și „recenta“ inteligență artificială, supusă și ea legităților misterioase de izvodire a operelor sau, mai rar, a capodoperelor de sinteze idei-sentimente, conștient-subliminal. Iar noi, reiterez, suntem în interiorul circuitului și nicidecum nu putem fi absolut… puri, absolut originali în compozițiile literare, filosofice etc. Râvnim sau nu descoperiri, personalizări tematice, de viziune, de stil, nu o singură dată ele se iscă, se mișcă în convertizorul intimității auctoriale. Însă însușirea unor procedee sau metode de creație inedite nu ar însemna, pur și simplu, o discretă sau abilă „retragere la timp“ de la izvorul inspirației, ideației, deschis de înaintași, ci imperioasă necesitate de a-ți dezvălui și osebirile harului de care dispui, ordonându-le, sistematizându-le și sincronizându-le într-o viziune personală.
Unii autori reușesc să disocieze temele până la un punct, în concordanță cu specificul conștiinței umane, prezente într-un timp istoric, etic și estetic. De aici încolo, altcineva întrevede o continuare și modificare de optică. Firește, în acest caz nu poate fi vorba de necroforii ce se hrănesc din „cadavrul“ ideal al spiritului continuu, avându-se în vedere doar incontestabilii creatori care știu că, până la urmă, în artă, destinul propriu este condiționat de prevalarea individualului. Aflându-se într-un proces intim-familial de interacțiune cu obolul predecesorilor, artistul de talent nu numai că face școală de însușire a datelor profesiei după „lecțiile“ altora, ci retranscrie și aplică aceste „prelegeri“ într-un mod personal, rar întâlnit, dar posibil totuși, care duce (dacă nu la descoperiri…) la revitalizări și nuanțări unice.
Generații succesive de poeți, scriitori în general, îi datorează lui Homer ceea ce o religie datorează fondatorilor ei care, inclusiv evangheliștii, conform metodei/ manierei generale de literaturizare din timpurile lor, compilau și combinau, adunau diverse elemente eterogene, nu de puține ori contradictorii, străduindu-se, pe unde se putea și cum se putea, să le pună de acord, dându-le oarecare coerență și credibilitate, iar alteori lăsându-le, pur și simplu, fără modificări.
Iar astăzi, cu gândul la extremele relativități pe care le acceptă și chiar încearcă a le teoretiza postmodernismul, la un moment dat îți vine să spui: oare mai are rost să distanțezi prin nesfârșite perechi de ghilimele citatele din alte texte, când, de fapt, orice text e guvernat de intertextualitate, reprezentând o esențializare textologică, plus intervenția… neceremonioasă, imprevizibilă până la îngrijorare, a inteligenții artificiale? Devine parcă obsesivă ideea imposibilei (deja) originalități, textele (artistice) din zilele noastre nefiind decât sinteze ale alchimiei literare de până la noi, rezultate din circuitul intertextual precedent. Direct sau implicit, orice text constituie un mozaic de preluări care absoarbe și transformă alte texte, cum remarcă Bahtin.
Și totuși, chiar în mozaicul inevitabil de teme, idei… anticizate, clasicizate, avangardizate, postmodernizate etc., literatura scriitorilor cu adevărat talentați pare proaspătă, originală, îmbietoare, generoasă pentru cititori.
P.S. Bineînțeles, precum și domniile voastre, dragi colegi, se întâmplă să împrumut și eu idei de la marii înaintași, însă încercând să le ofer unele nuanțe, particularizându-le, precum în cazul acesteia: A fi sau nu fi? – Acesta e răspunsul…
Ion BUZAȘI
Mângâierea e-n iubire
În studiul O cercetare critică asupra poeziei române la 1867, Titu Maiorescu arăta că temele mari ale literaturii sunt în general aceleași, poetul nu poate fi original prin temă, ci prin felul în care interpretează această temă, cu alte cuvinte poetul e nou prin viziunea artistică, prin stil.
Ancheta Românei literare ne îndeamnă – „Si licet exempli in grandibus uti“ să ne închipuim pentru câteva momente scriitori, care putem alege în funcție de subiectivitatea noastră ce ne-a plăcut atât de mult la scriitorii pe care i-am citit, încât să încercăm un sentiment de regret că n-am scris noi înșine o asemenea poezie, n-am construit o astfel de viziune estetică. Îmi vine în minte un răspuns, al regretatului prozator D. R. Popescu, dintr-un interviu în care spunea că ar fi vrut atât de mult să scrie o poezie. De fapt autorul Vânătorii regale are pagini întregi de proză poetică, chiar de poezie, și, în colecția O sută și una de poezii, unul dintre criticii contemporani a alcătuit o asemenea crestomație.
În poezia filosofico-religioasă, temă veche, de la începuturile literaturii, cu izvoare de inspirație în Biblie, se poate verifica aserțiunea maioresciană, privind originalitatea poetului: unii poeți versifică, pur și simplu, mai mult sau mai puțin inspirat pagini din Biblie; alții, reușesc o poezie a condiției umane, a poetului. Mă opresc la un singur exemplu din Rondelurile lui Macedonski, intitulat semnificativ Rondelul meu; o poezie care mi-ar fi plăcut să o scriu pentru că regăsesc în ea această dualitate a personalității umane, rău și bun, ură și iubire. Este așa cum sugerează titlul un autoportret liric pornind de la un cunoscut final al Epistolei către Corinteni 1, 13, în care se afirmă tranșant supremația iubirii, față de alte două virtuți creștine: credința și nădejdea. În Psalmi moderni și în Rondeluri se poate urmări ascendent drumul înălțării creștine a poetului. Apogeul îl reprezintă acest rondel, punctul opus al încrâncenatei și anticreștinei poezii Ura și al disprețului strivitor din Rondelul contimporanilor. Numai la Ioan Alexandru în poezia Aș fi țărână găsim o asemenea transfigurare poetică a aforismului din Scrisoarea Sf. Apostol Pavel. Întreaga poezie este construită pe contrastul dintre ură și iubire. Ura aparține trecutului din viața poetului; astăzi – înseamnă iubire. Roadele urii și iubirii sunt prezentate nu prin antiteză, ci prin enumerație și potențare hiperbolică. Ești mare când ești stăpânit de ură și n-ai îndurare, dar când ești stăpânit de iubire, ești cu desăvârșire mare, „te ridici mai sus de fire“. Ura este sterilă, iubirea aduce mângâierea și iertarea care înseamnă înălțare sufletească. Este și sensul Rugăciunii domnești („…precum și noi iertăm greșiților noștri“) și sensul evanghelic de iertare îndelungă și răbdătoare.
De fapt , pornind de la Epistola Sf. Apostol Pavel despre iubire creștină, rondelul macedonskian cuprinde el însuși versuri-aforism, ce conferă acestuia caracterul de poezie gnomică, asemănându-se cu rezonanța sentențioasă a multor versete biblice: „Ești mare când n-ai îndurare…“, „Mângâierea e-n iubire“, „Înălțarea e-n iertare…“.
Din multele și frumoasele poezii religioase românești, aceasta mi-a plăcut prin pledoaria poetică atât de actuală pentru valorile morale ale umanismului creștin, și mi-am închipuit pentru câteva momente că dacă aș scrie poezie religioasă, o asemenea poezie ar fi bucuria condeiului meu poetic.
Liviu CAPȘA
Tradiția și modernitatea din poezia lui Petre Stoica
Cred că orice om, indiferent de vârstă, dar cu precădere în tinerețe, care simte o irepresibilă nevoie să scrie ceva – indiferent de genul literar, dar în special în poezie – are, asumat sau nu, un model literar. Fie că este vorba despre o operă literară anume, care i-a potențat imaginația, sau de ansamblul creației unui scriitor. Nu merg mai în adâncime, ca să invoc acele bine-știute „afinități elective“ ( ar fi, de altfel, și inexact, și pretențios pentru un debutant), ci, mai degrabă, o apropiere de ordin „naiv și sentimental“, cum spune Orhan Pamuk, cu referire la modelul romancierului consacrat.
Așa cum, desigur, este abuziv să vorbim la început de carieră literară despre „inovație estetică, stil sau viziune“, amprente care și-ar pune pecetea pe conștiința artistică a iubitorului de literatură, convertit în crator. Cred că, în acest caz, „tema“ este cea care prevalează, adică ceea ce se întâmplă în opera respectivă și rezonează cu simțirea umană și literară a viitorului scriitor.
Dacă e să mă refer la experiența personală, pot spune că, într-un fel, eu am început lecturile literare ca urmare a unor circumstanțe ajutătoare ( componența biblioticii familiei, în care „cărțile vechi“ ale autorilor români predominau), adică dinspre literatura română spre cea universală, fapt benefic, fără îndoială. Nu poți începe cu Dostoievski, ca să ajungi, apoi, la Constantin Chiriță. Sau să te cutremure Ezra Pound, ca să te poți delecta cu Minulescu.
Așa cum literaturii i-a trebuit ceva timp până să-și „descopere obiectul“, cum spune Roland Barthes, și viitorului scriitor îi sunt necesari ani de lectură și de exercițiu literar pentru a asimila un „stil“, ca să nu vorbim de „inovațiile estetice“, pe care să le stăpânească în „cunoștință de cauză“. Poate de aceea eu am și început cu parodii, ca o modalitate de a „învăța“ poezia. O ucenicie poetică îndelungată, care, în final, m-a condus către poetul pe care îl apreciez în mod deosebit : Petre Stoica.
Mi-ar fi plăcut să scriu asemenea lui Petre Stoica, încântat de stilul său în care „sufletul obiectelor“sale poetice este, cum spune tot Roland Barthes, când o prezență „în sine“, când transpus în „marea scenă“ umană ( care, la poetul român, este lumea universală a satului care se macină în sine, și, deopotrivă, a târgului apăsat de un trecut leneș), ca să-și găsească, apoi, locul într-o „blândă arheologie“evocatoare.
Limbajul poetic nepretențios al lui Petre Stoica are acea libertate care te lasă și pe tine, cititor, să-ți recreezi un univers personal în timp ce-i parcurgi versurile, pentru că, de la Matei Călinescu citire, el nu este o „imitație a naturii“, materiale sau umane, el „produce o nouă natură“. Continuând cu Matei Călinescu, cel din Conceptul modern de poezie, cu referire însă la Petre Stoica, putem completa : „Poetul spune numai ce spune, nimic altceva“. Dar, desigur, suficient.
Caracterul așa-zis biografic al poeziei lui Petre Stoica, despre care s-a mai vorbit, nu are nimic individual, în ea vei găsi și „vietatea cu oase de aer“, și neliniștitoarele „întrebări retorice“, care ne frământă pe toți. El și-a luat „dreptul de a spune deschis“ ce crede și despre „călăul reactivat“ din „Piața Tien An Men II“, și, în stilu-i atât de personal, „liric și ireversibil“, despre „Insomniile bătrânului“. Modernitatea poeziei lui Petre Stoica constă tocmai în lipsa de aversiune față de „cele vechi“, în aducerea lor într-o proaspătă expunere expresivă. Metaforele sale, uneori șocante, transpun o substanță poetică profundă.
Parafrazându-l pe Petre Stoica, putem spune că „imagismul său blând“ are atâta carne poetică, atâta intensitate de viață încât te contaminează și pe tine, cititorul său, cu un impuls creator pe măsură.
Gabriel COȘOVEANU
Mic exercițiu de transvazare
M-a preocupat dintotdeauna expresia „gusturile nu se discută“. Mă contraria, în speță, sensul literal, care poate genera haos, adică evacuarea oricărei normativități. Cutare scoate sunete suspecte la masă, nu spune ceva, ci se răstește, nu face niciun comentariu fără vreo obscenitate, așa, pentru condimentare, nu ascultă muzică decât dată la maximum, indiferent de context. Ăsta e gustul lui. Bănuiam, novice într-ale lecturii, că există universalii, că adevărurile, chit că sunt puține, chiar există, că gusturile cuiva care deranjează o comunitate pot fi reglate de ceva ce se numește, popular, un cod, zis al manierelor. Altfel spus, intuiam nevoia unei anumite rigori, care să nu fie inchizitorială, desigur, dar aș fi vrut să am metoda prin care să explic faptul că, totuși, gusturile se pot discuta și că, pe baza asta, se pot face ierarhii viabile între indivizi. Că, indiferent de cântecele de sirenă egalitariste ale stângii, spre pildă, va exista tot timpul o elită, precum și o cultură „înaltă“, a cărei altitudine nu vrea să spună decât că judecățile de valoare reprezintă rezultatul unui efort intelectual, al unei educații sistematice. Așa că tare mi-ar fi plăcut să fi avut la îndemână, la tinerețe, cartea lui Hans-Georg Gadamer, Adevăr și metodă, ca să mi-o iau ca aliat în disputele cu „relativiștii“, care susțin că, dacă cineva scoate limba la Shakespeare și devoră cărți echivalente telenovelelor, ăsta e gustul lui, n-ai ce-i face. Practic, îmi dau seama că mereu am vrut să scriu un op despre precepte, un soi de principii de estetică, cu termeni care să nu gliseze până la confuzia alegră a lui anything goes. Fiecare, pasă-mi-te, e liber să se strâmbe la Bach și să ceară, imperativ, manele. După cum oricine poate pretinde, din tabăra cancel culture, abandonarea studierii lui Platon, pe motiv că era un neomenos, nu-i așa, posesor de sclavi. Dar, cum demonstrează Gadamer, constatăm prezența regularităților în comportamentul uman și că, în lipsa unui oarecare consens, umanitatea ar lua-o razna (vezi, de același filosof, și Elogiul teoriei).
Dacă nu ar fi, pe lumea asta, repere transpersonale – Titu Maiorescu, fire eminamente normativistă, vorbea despre impersonalizare – ne-am instala, fiecare, într-o casetă de gusturi particulare intransigente, a căror dezbatere ar genera doar conflicte. În loc, adică, de a adopta democraticul agree to disagree, să considerăm că discutarea pasiunii noastre pentru, să zicem, mărețele kitschuri arhitecturale comuniste ne ofensează.
Recunosc, firește, că lucrurile, în privința subiectivității gusturilor, mi-au devenit mai clare prin raportarea la volumele „în oglindă“ ale lui Umberto Eco, Opera deschisă și, respectiv, Limitele interpretării.
De asemenea, mi-ar fi surâs să am capacitatea – rarissimă! – de a „compartimenta“ secole întregi de literatură, prin descoperirea de metafore epistemologice convingătoare și suple. Mă gândesc, aici, la Nicolae Manolescu, cu triada sa doric, ionic, corintic, sau la Eugen Negrici, cu Sistematica poeziei sau cu versatilul concept de expresivitate involuntară.
Îm doream, odinioară, să produc un roman numit, simplu (dar, în mintea mea, suprematist), Profesorul, în care să arăt că doar un spirit socratic poate fi, realmente, dascăl. Proiectul meu, de tip pro domo, rămas „șantier“, urma să fie canalizat tot pe o idee „impersonală“, aceea a inevitabilității frecventării umanioarelor în viața oricui tânjește să aibă autoritate (să devină citabil). Astfel că „invidiez“ fără rezerve gravul portret al magisteriului realizat de Allan Bloom în The Closing of the American Mind (nu știu de ce, dar nu-mi sună bine echivalarea prin formula Criza spiritului american, de-asta am reprodus, simandicos, titlul în limba originară).
Ce reținem, însă, din aceste visuri de transvazare e schița unei liste de sugerat studenților (în sens englezesc, de orice vârstă), pentru emulațiune.
Gellu DORIAN
Modelul narativ al lui Italo Calvino
Am fost marcat, în 1972, pentru prospeţimea sa, pentru viziunea sa, pentru ideile îndrăzneţe de Italo Calvino, într-un roman de nici o sută de pagini, Oraşele invizibile, apărut în colecţia Romanul secolului XX, la Editura Univers. Un transfer de timp, într-o ficţiu ne ce depăşea orice imaginaţie şi o construcţie narativă ce păreau, cel puţin pentru mine, paradig matice. Pe autor îl descoperisem atunci, iar poezia strecurată în naraţiunea sa laconică avea o încărcătură emoţională ce a ţinut suspansul lecturii pînă la final, fără respiraţie. Totul în acel roman subtil mi s-a părut de luat drept model pentru a descoperi eu însumi o formulă epică în care aş fi putut dezvolta viziunile mele narative. Dar încă nu ştiam ce voi face pe atunci. Abia debutasem cu poezie, în vara acelui an, 1972, iar în decembrie Geo Dumitrescu, în România literară, îmi arăta încrederea sa publicîndu-mi o poezie în antologia sa anuală. Încercasem şi cîteva proze scurte, însă nu se încadrau într-o formulă acceptabilă şi păreau destul de naive şi şchioape. Eram obsedat de cîţiva prozatori români, printre care I. L. Caragiale, cu nuvelele sale în special, mă fascinase. Mult mai tîrziu am descoperit romanul Craii de Curtea-Veche, al celuilat Caragiale, roman ce s-a aşezat în fruntea altora ale altor mari scriitori români. Dar niciunul nu părea să-l depăşească ca noutate narativă pe Italo Calvino, cu al său roman de nici o sută de pagini. Nu puteam defini atunci paradigma narativă din acel roman. Şi nici acum nu ştiu dacă acel roman al lui Italo Calvino a deschis o nouă cale în proza universală. Însă părea ceva nou, demn de urmat. Aş fi vrut ca eu să fi fost Italo Calvino cu al său roman Oraşele invizibile. Dar nu s-a putut. Ceea ce am mai citit ulterior de Italo Calvino, un romancier destul de tradus la noi, poate şi pentru facilitatea frazelor sale, scrise cu nonşalanţă şi un talent aparte, nu am mai fost atît de impresionat ca de primul roman citit. Fiind italian, născut în Cuba, la Santiago de Las Vegas, Havana, în 1923, Italo Calvino a fost un ziarist la fel de original pe cît a fost ca prozator. Ficţiunile sale, unele ce ţin de un fantastic ce se aşază într-un cadru cu totul şi cu totul real, izbutesc să se încadreze, estetic, şi între laturile eseului doldora de idei ciudate, de situaţii incredibile, uşor de pătruns în imaginaţia citirorului. Asta m-a fascinat cel mai mult la acest fel de proză, pe care, ce-i drept, nu am mai văzut-o la niciun scriitor de aiurea. Fantasticul prozei sale nu ţine de realismul magic, aşa cum îl putem vedea la Gabriel Garcia Marquez, iar cadrul real în care este plasat nu este ca în Juan Rulfo, cel din Pedro Paramo, ci este unul total artificial, mereu reprezentat, imaginar, grafic, aşa cum vedem schelăriile şi instalaţiile din blocurile scheletice din Oraşele invizibile, străbătute de Marco Polo prin timp. Da, cred că mi-aş fi dorit să fi inventat eu această modalitate narativă, laconică, dar de o încărcătură emoţională imensă şi de o lipezime a discursului narativ foarte originală.
La fel de fascinat am fost şi de nivola, cum şi-a subintitulat povestirea, Negura Miguel de Unamuno, în care acea sinucidere din finalul povestirii m-a urmărit tot timpul: – să mănînci pînă crăpi pur şi simplu pare a fi un paradox existenţial pus în pagină cu mare originalitate de prozatorul spaniol. N-ar fi stricat, desigur, să fi scris eu acea povestire. Dar eu am scris, printre altele, romanul Casa Gorgias, unul foarte original în spaţiul literaturii române de azi. Oare cine l-o fi citit?
Ovidiu DUNĂREANU
Afinități elective
Încă din anii copilăriei și adolescenței m-au fermecat la autorii pe cărțile cărora am deschis ochii, Petre Ispirescu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Nicolae Filimon, Galla Galaction, Liviu Rebreanu, Joules Verne, autori pentru care simțeam că am o atracție aparte, modul lor de a povesti și în ultimă instanță rezultatul impresionant al acestuia: povestea însăși. Scrieri pline de fantastic, magie și mister, ce le-am parcurs pe nerăsuflate și le-am istorisit, la rândul meu, împins de o pornire și de o încântare nestăpânite, prietenilor. Aceștia își încetau jocul și de fiecare dată mă ascultau, încremeniți ca de o vrajă. Îmi place să cred că din acele cărți de început și de la autorii lor am învățat ce înseamnă aptitudinea extraordinară a născocitului și relatatului de întâmplări ieșite din obișnuit, ce înseamnă forța de captivare a unei limbi „meșteșugite“, care te poate lua în stăpânirea ei și te poate trece, fără să-ți dai seama, dincolo de limitele realului.
Mai târziu am avut alte modele de prozatori mari, clasici și contemporani, din literatura noastră și universală. Dar, ce creatori! Inegalabili de imaginativi! Nu se putea ca lecturându-i să nu faci cunoștință cu strașnicele lor idei literare, cu originalele și surprinzătoarele lor inovații estetice, să nu le descoperi abilitățile stilistice, tematice și de viziune cu care îți dezvăluiau o lume ordonată de puterea ficțiunii, plină de semnificații nebănuite, seducătoare, incredibile. Pus într-o așa situație, cum puteai, ca o parte din revelările acestea, care-i făceau inconfundabili, să nu te ispitească și să ți le dorești să fie și ale tale?! Tot de la ei am aflat că un prozator nu poate veni de nicăieri și pleca niciunde! Și că important este să intri în literatură cu o lume și să impui această lume, care să fie numai a ta. Acești admirabili devotați ai condeiului, n-au reprezentat altceva decât „școala“ mea de învățare a scrisului: Hamsun, Lenz, Hemingway, Camus, Kafka, Dostoievski, Marin Preda, Faulkner, Buzzati, Steinbeck, Mircea Eliade, Carrière, Márquez, V. Voiculescu, D. R. Popescu, Fănuș Neagu, Iordan Radicikov, Ștefan Bănulescu, Cinghiz Aitmatov, Celin, Kadare, Miodrag Bulatovic, Valentin Rasputin, Kazantzakis, Borges, Llosa și mulți, mulți alții. Ei alcătuiesc biblioteca mea de lângă inimă, la care revin când și când ca la un izvor cu apă vie și de care n-am să pot să mă despart cât voi trăi. Această bibliotecă mi-a luminat începuturile într-ale scrisului și mi-a călăuzit cu temeinicie drumul ce l-am urmat.
În cărțile lor am mai descoperit, și mi-am însușit încă de la începutul scrisului meu un adevăr decisiv, că omul, acest animal miraculos care citește, caută cu insistență și credință povestea ca pe o salvare din capcanele zădărniciei existențiale și ale extincției. Numai sub ocrotirea ei, el se simte apărat, liber și împlinit.
De ce, în ultimă instanță, m-a atras ca un magnet, și pe mine povestea? Pentru că ea este, după cum lesne se poate dovedi din tot ce am scris, pe potriva structurii mele sufletești și intelectuale. Apoi povestea mi-a dat și-mi dă mereu o mare siguranță și o intensă satisfacție. Nu de puține ori ea duce, ca și basmul, în suprareal, găsindu-și drum sigur spre inima cititorului. Or, o lucrare literară care nu-și află acest drum, riscă să fie sortită uitării.
Povestea propune un univers cu nuanțe și orizonturi de simțire dintre cele mai neașteptate și ademenitoare. Iar eu, luând aminte la maeștrii mai înainte amintiți, încerc necontenit să dau drumul imaginației să zburde, am zis, ca un ied, și să-l prind pe cititor în vâltoarea ei din care să nu mai scape, să-l fac să aibă impresia de comuniune cu veșnicia, că trăiește de-adevăratelea acest sentiment miraculos al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte…
Mihai FIRICĂ
Nu mi-am dorit să fiu altcineva
Exercițiile mele de admirație nu au depășit niciodată limita spre zona alunecoasă a extazierii la care, văzând atât de multe exemple în jurul meu, te conduce, voit sau involuntar, la o slăbiciune mimetică. În afară de copilăreștile efuziuni în fața unor performanțe sportive, risipite odată cu vârsta, nu am dezvoltat într-atât invidia pentru inovatorii din literatură ale căror descoperiri aș fi vrut să-mi aparțină. Vocea autorului este bruiată de apropieri care depășesc limita de siguranță. Creația unui mare scriitor poate avea un efect similar cu atracția fatală asimilată canibalismului cosmic, cu o pierdere a personalității sau alterarea originalității prin autointegrarea într-un curent literar sau generație. Trecerea dincolo de limită poate însemna plagiat sau împrumutarea unei viziuni artistice. Multe similitudini din cărțile unor scriitori acuzați de plagiat, cu furtul unor opere literare din alte limbi, sunt explicabile doar prin furtul mascat, încercări ridicole de a modifica conținutul prin utilizarea unui stil diferit, ducând la situații ridicole. O fi fiind acea dorință bolnăvicioasă manifestată de un poet extrem de bine cotat la noi, promovat prin traduceri cu o intensitate ciudată, care să-l fi împins către copierea și includerea într-un volum de versuri a poeziilor furate de-a dreptul dintr-un poet american? Fascinația pentru opera inovativă a unui mare scriitor a declanșat mecanismul mimetic, întâlnit cu precădere la schimbarea de generații, parazitar și nivelator în același timp. Zeci de pagini traduse de un eseist care promitea au fost uitate într-un volum lăudat de critica literară, totul sfârșind printr-un scandal imens și retragerea impostorului într-un con de umbră. Nu cumva respectivul autor și-a dorit mult prea mult să fi descoperit el tema sau viziunea celui pe care l-a admirat într-atât de mult încât l-a condus la păcat? În literatura de la noi abundă exemplele de împrumuturi nefiltrate din literaturile mari, adeseori chiar prin subiecte copiate și livrate în cărți lipsite de originalitate, un soi de repovestirea unor fragmente din romane apărute în diverse limbi. Impostura atinge cotele patologicului la diverși exponenți aflați în căutarea de inovare literară dar care stau cu ochii doar pe site-uri în care se aruncă, fără vreun filtru critic, texte care sunt lipsite de originalitate. Mai nou, AI-ul este un soi de colaborator pentru inovare la cei care țin să intre, chiar și prin efracție, în istoria literară. Mă tem că spațiul virtual ne va oferi atât de multe surprize, încât nimeni nu-și va mai dori să-i fi aparținut ideea sau maniera inovativă, ci doar să aibă certitudinea că nu a mai fost scris ceea ce tocmai a publicat.
Horia GÂRBEA
Meserie, te halesc! Dar n-am cheie de 14…
Ce idei, metode, proceduri (literare) aș fi vrut să-mi aparțină? Toate! Și chiar toate îmi aparțin. Ele au fost inventate, nu mai pot găsi nimic nou și de ce aș mai căuta, cînd ele există și-mi stau la îndemînă? Metafora și sonetul, litota și pentametrul iambic, romanul picaresc și qui-pro quo-ul, fabula și oximoronul. Le-am citit, le-am învățat, le cunosc. Pot scrie haiku (dar nu vreau) sau tragedie în versuri (dar asta vreau și mai puțin). Mă simt ca un meșter în al cărui atelier se află toate sculele, de la banalul clește cu articulație canelată la mașină de găurit rotopercutoare. Ce vreau, aia fac! De altfel și în viața reală îmi place să am, pentru bricolaj, toate sculele, chiar dacă pe unele nu le-am folosit niciodată. Dar ce mare lucru este să găsești în lădiță un imbus de 4 și o cheie fixă de 12, cînd tocmai de ele ai trebuință ! Evident, meseria se fură, iar procedurile se fură și ele. Contează numai rezultatul final, ca la fotbal. Totul e să știi care unde se potrivește și asta se învață ucenicind migălos. Că nu degeaba am trei ediții din teatrul lui Camil, toate ferfeniță de citire, trei ediții din Arca lui Noe, la care se abia se țin foile și teatrul lui Shakespeare în mai toate traducerile, plus versiunile originale Arden, măcar scoase la copiator. Literatura este un meșteșug la care trebuie scule, desigur, știința facerii și o leacă de forță. Vorba ceea : „La noi, la calorifere,/ carte multă nu se cere./ Totul e să ai putere.“ Totuși, uneori, ca să iasă treaba, trebuie să mai pui mîna și pe trusa de ceasornicar și pe lupă. Nu am numărat cîte lupe am prin casă, dar nu pot fi sub zece. Nu metodele sînt importante, ci harul cui le aplică. Dacă punem patru cetățeni să așeze pe un perete cîteva plăci de faianță fiecare, vom observa că la unii rosturile vor fi drepte ca orizontul, iar la alții ca linia partidului sau urina boului. Asta în planul zidului. Dar ia puneți bolobocul în lungul peretelui, în planul perpendiclar pe el, și veți avea surprize ca la Andreea Marin. În concluzie, toate ideile și inovațiile sînt bune, de la tubul Bergman la țeava de PPR, că doar nu le-am inventat eu. Depinde însă cine le montează și după ce plan.
Gabriela GHEORGHIȘOR
Frumusețea și vulnerabilitatea literaturii
Cu greu se poate spune că scriitorii „descoperă“ teme. Ba chiar și viziunile asupra lumii (ceea ce se numește, cu un termen german, Weltanschauung), identificabile în operele literare, sunt fructul gândirii profeților, filosofilor și oamenilor de știință. De adăugat și Biblia, ca scriere „revelată“ și sursă nesecată de inspirație literară. Scriitorii valoroși, rămași în Canon, au avut însă inteligența/ flerul de a prelua temele importante ale existenței umane și ideile fertile din teoriile filosofice și științifice, transpunându-le în diverse „inovații“ estetice sau tehnici literare care au părut revoluționare la un moment dat al istoriei literaturii.
Dar reușita unui text literar nu se rezumă nici la temă, nici la viziune, nici la tehnica literară, care pot fi „furate“/ imitate/ mimate. Cred că ceea ce aparține cu adevărat scriitorului este amprenta stilistică, precum o monogramă personală recog noscibilă. Stilul însuși reprezintă o combinație de talent (o doză de inefabil imposibil de programat ori de împrumutat) și de meșteșug (reguli de scris care se învață). De ce stilul „face“ literatura? Fiindcă în scrierea literară „forma este însăși carnea gândirii“ (Flaubert). „Simțul limbii“ se completează cu spiritul de observație, imaginația, cultura, șlefuirea. Numai cititorii naivi (cum să le zic altfel?) sunt „prinși“ doar de povestea din speciile genului epic sau emoționați de sensibilitatea melodramatică și dulceagă a unor versificări, scăpându-le scrupulozi tatea adecvării, expresivitatea și originalitatea stilului.
În definitiv, literatura este un mecanism complex, cu reglaje fine, în care buna funcționare depinde de toate aceste elemente, de conlucrarea și armonia lor. De unde și marea frumusețe a literaturii (cu trena ei cvasi-ilimitată de interpretări), dar și vulnerabilitatea în fața subiectivității cititorilor. Din cauză că nu există formule standard sau rețete precise de „producție“ ori un fel de certificat de autenticitate infailibil (ca în domeniile științifice), sfera literaturii este, deopotrivă, asaltată de numeroși impostori și ignorată de o mulțime de potențiali cititori. Canonizarea critico-școlară a salvat/ salvează (până când?) scriitorii veritabili de la uitare. În arena democratică a gusturilor populare, aceștia ar fi fost sufocați de paraliteratură și de pseudoliteratură. Kitsch-ul atemporal este o „artă a fericirii“ (Abraham Moles, Psihologia kitsch-ului) și va avea întotdeauna succes prin mediocritate, accesibilitate, confort spiritual, divertisment.
În concluzie, ar trebui să dezvălui, mai degrabă, ce cărți aș fi vrut să-mi aparțină (nu doar un element al unor cărți: temă, viziune, tehnică, stil). Lista ar fi destul de lungă. Dar, dacă aș fi obligată să aleg una singură, aș menționa În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.
Dan GULEA
Cărțile din cărți
Îmi pare rău să recunosc, dar ar fi destul de plictisitor să scrie peste tot numele meu, de la primele până la cele mai recente, până la viitoarele epoci literare. O dorință ilicită?
Dacă ar fi să aleg o singură epocă, ar fi una probabil imaginară: cea de imediat după 1989, a libertății absolute, în care lumea nu ar fi fost dominată de vechile rețele, de vechile conglomerate, cea mai bună dintre lumile posibile – lumea care înglobează deopotrivă prezentul, așa cum poate, lumea de la care se reclamă prezenta configurație intelectuală – o lume iminent pretehnologică.
Mi-ar fi teamă de etatizarea clasicistă, de obscurantismul romantic, de cinismul de tavernă neapărat mohorâtă al realismului, de ratarea vreunei comenzi importante medieval-renascentiste, de semințele de cânepă ale lui Zamolxe, de toanele hobbiților și de orice altă stratagemă istorică. De anatemele avangardiste, de pâinea dulce a proletcultismului sau de conștiința mândră, scizipară, a șopârlelor.
Altfel, am fost mereu atras de cărțile din cărți, cărțile din opere: Tony Lindgren și romanul despre cărțile din tablouri, cele mai multe ilizibile, pentru că au litere care nu se pot citi, doar glosografii, dar nu mai puțin o lume; personajele care citesc, de pildă despre Sir Lancelot, umăr lângă umăr; care au citit poetica râsului și a comediei de Aristotel – sau cărțile din biblioteca aceea a lui Borges (de fapt: cartea…), cele de lângă Montesquieul lui Pirgu și chiar resturile din literatură, dacă nu cumva chiar literatura întreagă, „literatura viitorului“, de preferat înainte să fi îngurgitat Grummer, partenerul lui Arghezy, câte ceva. Ceva foarte simplu, & , așa cum scrie pe prima, respectiva pe ultima filă a unei cărți zugrăvite.
Ah, biblioteca lui Sherlock, a vulturului maltez, a celor 10 negri, cea devastată din Viridiana, biblioteci de snobi, biblioteca „Bibliografiei generale“, a lui Gargantua, a galbenelor file și a miilor de coji, din Sala de așteptare, a lui mopete, cele „mai cu minte“, zugrăvite prin saloane – față de cele reale, dar necitite…
Andrea H. HEDEȘ
Posibila reîntoarcere
Încă de când am deschis prima carte, lectura mi-a părut asemenea unei plimbări printr-o pădure. Pădurea de simboluri, despre care aveam să aflu mult mai târziu, exista, necunoscută mie, ca un mijloc de codru în care încă nu ajunsesem. O pădure care mă uimea, pe măsură ce înaintam în lectură, în bibliotecă, în școală, în vârstă, atrăgându-mă pe cărările-i sinuoase, înguste, însorite sau umbrite, înspre luminișurile, poienile, trunchiurile bătrâne, găunoase sau chiar peșterile pe care mi le descoperea. Asta era lectura, o plimbare plină de uimire printre copacii întotdeauna înalți. O pagină întoarsă putea însemna descoperire, surpriză, revelație sau adâncirea misterului. Fiind copil, păduri de sens cutreieram… și întocmai cum spune poetul, „Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii,/ Părea c-aud venind în cete cerbii.// Alături teiul vechi mi se deschide:/ Din el ieşi o tânără crăiasă,/ Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, (…)“. Această vârstă de aur, însă, a trecut atât de repede. Pe nesimțite, lectura nu mai era o simplă lectură, ci devenise altceva: lectură obligatorie, comentariu, interpretare, aceste furci caudine care împuținează plăcerea cititului. Am ajuns, mai apoi, să îmbrac haina cititorului de profesie. După ani de lectură critică a textului literar, am ajuns în poziția de a „citi“ o carte începând cu coperta, care spune multe despre autor, editor, marketing, gustul epocii, continuând cu titlu, cu fraza sau versul de început a textului. După care lectura curge… „matematic“: încadrarea autorului în timpul, curentul, „trend“-ul literar, aprecierea arhitecturii textului, a fluenței și naturaleții dar și a frumuseții limbajului, a tehnicilor și modelelor narative, poetice folosite, compararea acestora cu modelele canonice urmată de poziționarea într-o ierarhie fără de care literatura nu ar mai fi literatură, artă a cuvântului, ci bun gust popular, încadrarea cărții pe scara evoluției autorului citit și analizat și încă multe altele. La fel ca și criticii de film, care nu mai pot „vedea“ un film, pur și simplu, nici eu nu mai pot „citi“ o carte, pur și simplu. Plimbarea prin pădure a devenit expediție de recunoaștere, de cartografiere, de depistare a speciilor arboricole, a relațiilor existente între acestea ș.a.m.d. Nu descopăr nimic nou, pentru că, deși literatura a evoluat, s-a adaptat timpurilor, împreună cu scriitorii, cititorii și întregul conglomerat complicat care e umanitatea, totuși, nimic nu e nou sub soare. Mă aflu așadar în situația în care am depășit exercițiile de admirație… „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vie iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,// Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -/ Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,/ O, ceas al tainei, asfinţit de sară.“
Ceea ce însă caut și, uneori, aproape miraculos, mai găsesc, este o carte care să mă răpească, a cărei lectură să anestezieze cititorul de meserie, să îl ducă, hipnotizat, pe urmele firului magic, nu în afară ci tot mai adânc în interiorul pădurii, spre acel mijloc de codru care, spre deosebire de atâtea alte dăți, să nu trezească decât fior și neliniște, sentimentul că nu s-a spus totul, că ceva rămâne dincolo de puterea de înțelegere, oricât de matură. Miracolul reîntoarcerii la inocență.
Nicolae JINGA
Fascinanta lume a ideilor literare
Sunt un admirator al tuturor cărţilor bune, foarte bune şi unele chiar excepţionale (fericitele capodopere), scrise de autori buni, foarte buni şi unii dintre ei chiar geniali, în timpuri şi în locuri diferite, având însă în subsidiar acelaşi numitor comun: irepresibila nevoie de exprimare a prea plinului sufletesc – mergând de la simpla şi delicata bucurie de-a fi, trecând prin toate cele obişnuit-neobişnuite, stabil-instabile şi previzibil-imprevizibile ale umanului, prin cele născătoare de întrebări care dau mai înalte-nţelesuri şi preţuri sensului vieţii, şi până la dislocarea tenebrelor suferinţei: când marele scrîşnet al firii face să-şi iasă din încremenire şi să cuprindă lumea Strigătul lui Munch. Am întâlnit şi eu, ca tot omul împătimit de lectură, cărţi revelând o anume idee (cărţi-idee), cărţi ancorând fericit în context ideatic-estetic, şi cărţi al căror stil inconfundabil te ţin după lectură la distanţă – ştii că trăgând cu ochiul la zvelta lor frazare şi-mprumutând metoda, plagiezi. Maculatura nu-i de luat în seamă. Cred că toţi sciitorii îşi au ideile lor literare, mai mult sau mai puţin interesante, provocatoare şi inovatoare. Şi-ntocmai cum se spune: nu-i de ajuns să vrei să faci un lucru, mai trebuie să şi poţi. Nu numai amplitudinea unei idei literare contează, ci şi buna ei aşezare în pagină. Altfel spus, platonizând puţin, ideile sunt cele care îşi aleg scriitorii capabili să le confere suflu, substanţă şi perenitate. Cam rare în lumea literară isprăvile care să merite sacrificarea a 100 de boi Celestităţii – precum Pitagora în insula Samos, întru triumful teoremei sale. O asemenea jertfă puteau să aducă, pe merit, marii gânditori şi scriitori ai Antichităţii. O asemea jertfă meritau să aducă: Dante pentru Divina Comedia, Shakespeare pentru Hamlet, Goethe pentru Faust, Bulgakov pentru Maestrul şi Margareta… Pendulez între exerciţiile de admiraţie şi cele de sinceritate . Nu ştiu cât e de firesc să vrei să-ţi aparţină una sau mai multe dintre ideile marilor creatori literari, câtă vreme n-ai făcut nimic şi nici măcar n-ai încercat să faci ceva cu propriile tale idei – care idei, de obicei, cer supremul sacrificiu fiinţial. Însă, omeneşte vorbind, nu tot ce e firesc e şi sănătos, şi nici tot ce e sănătos e şi firesc. Asta implică un ego exacerbat; o mare şi necontrolată ambiţie; a nu şti cât de bun e anonimatul. Bineînţeles că exagerez. E o problemă delicată pe care, cu flerul lui de ploieştean mucalit, Nichita Stănescu a rezolvat-o simplu. Îl citez cu aproximaţie: „Toţi vrem să fi scris noi Luceafărul lui Eminescu, dar nimeni dintre noi nu vrea să-i fi trăit şi viaţa.“ De fapt, ca şi dragostea , literatura nu se scrie prin delegaţie. Am complexul mimozei, dar fie. Mi-ar fi plăcut să fi scris eu Micul Prinţ, dar a fost să-l scrie Saint-Exupéry. Mi-ar fi plăcut să fi scris eu Hristos s-a născut în exil, dar s-a grăbit Vintilă Horia să-l scrie. Măcar cu Omul invizibil să-i fi luat îninte lui H.G.Wells. Dacă aş fi scris eu, ieri-alatăieri, prin absurd, Regele şi Cadavrul, nu Heinrich Zimmer, nici Serghei Bubca nu mi-ar fi ajuns cu prăjina la nas. Sunt mulţumit cu puţinul pe care l-am tipărit. Apoi, ce mai tura-vura: Trăiască Revoluţia din ’89! – aşa cum a fost ea. Căci dacă nu venea, aş fi intrat eu în Uniunea Scriitorilor din România, fără-ndoială, dar pe lumea cealaltă.
Adrian LESENCIUC
…Lumi din cărți…
Mi-ar fi plăcut să construiesc metaversul Borges, acea iterație ipotetică a lumilor reflectate – din cărți, nu din rețele – ca realitate alternativă în care, în imersiune, scriitorul să se poată interoga pe sine în raport cu propria contribuție la cartea unică a lumii.
Cred că textele lui Borges sunt contagioase și că odată pătruns în apele lui textuale nu ai cum să ieși de acolo. Ai convingerea că le locuiești, că ideile lui sunt ideile tale, că iterația nesfârșită, de dinainte de rețele, fusese deja construită, că nu e nevoie de tehnologiile realității virtuale pentru a amesteca lumile, ci doar de a citi. Iar apoi, odată cu îndrăzneala scrisului, ai convingerea că poți munci o viață pentru a îți șterge propriul nume, pentru a îl face ilizibil, nerelevant pentru o operă care oricum se varsă în opera mult mai mare, în opera unică a lumii, în care nu propriul tău nume are importanță, cum nu are importanță nici măcar catalogul infinit al bibliotecii infinite, ci însăși biblioteca, lumea virtuală, metaversul ficțional. Există în acest univers Borges o formă de smerenie la care nu au ajuns cei care, încercând să rezolve din afară ecuația iterațiilor ficționale, au descoperit în el unul dintre precursorii postmodernismului. Să nu uităm că pe de o parte această smerenie în fața marii opere a umanității, apoi legătura ombilicală cu biblioteca, lectura din cărți și din imaginație, nu din faptele biografice petrecute în praful obligatoriu urban al așezărilor, și nu în ultimul rând, remitizarea îl așază pe Borges în afara agonizantei încercări de reproducere autosimilară a lumilor reflectate în oglinzile biografiste ale postmodernității. Dar Borges servește ca model între lumi, este reductibil prin propria operă la o definiție simplă și recursivă ca a fractalilor, lăsând ca universul neregulat și greu de descris al operelor care copiază aparent schema ficțională borgesiană să sfârșească în limitele factualității de nereprodus, sau ale factualității înghițite de sexualitate, narcoză, exces de orice natură. Și asta pentru că nu sunt luate în considerare, obligatoriu împreună, cele trei coordonate pe care este construit universul Borges: (1) lectura, (2) imaginația și (3) smerenia sau topirea numelui autorului în masa amorfă a notelor de subsol din cartea unică a lumii, al cărei text continuă să se extindă prin fiecare contribuție și să strivească infratextul.
Prins în plasa acestei întrebări, m-am grăbit să spun că mi-aș fi dorit să construiesc acest metavers Borges, să construiesc spațiul pierderii referințelor, uitând că cea de-a treia condiție obligatorie este tocmai pătrunderea smerită în literatură, adică lipsa oricărei pretenții de a asocia propriul nume cu un univers ficțional. De aceea e bine că Borges e Borges și că eu pot reflecta, măcar din timp în timp, la neputința de a fi altceva decât parte dintr-un univers Borges deja construit, din care nu pot evada, pe care nu-l pot stăpâni, dar pe care, din fericire, îl pot măcar conștientiza. Mă bucur, așadar, că uneori întrebările din afara mea (cum este aceasta) îmi lămuresc raporturile cu mine însumi și mă așază exact acolo unde sunt: în poziția în care cel mai bine îmi face să nu îmi doresc să am alte idei literare, ori inovații estetice, ori descoperiri pe care alții, deja topindu-se în metaversul literaturii, le-au avut sau făcut.
Nicolae MANOLESCU
Mi-aș fi dorit…
…să am geniul critic al lui Călinescu și onestitatea critică a lui Lovinescu. Nici mai mult, nici mai puțin de atât.
Angelo MITCHIEVICI
Un roman de neuitat
Mi-aș fi dorit să scriu un roman, nu neapărat „mare“, (dar ce înseamnă un mare roman?), dar unul dintre acele romane care nu sunt uitate, nu pot fi uitate. Și când mă refer la uitare, nu am în vedere o bogată exegeză care monumentalizează, nici o curiculă care obligă, nici un canon care instituie respectul și reverența didactică, oficială, academică. În realitate, cărțile cu adevărat importante pentru mine sunt cele care stabilesc o relație atât de intimă cu cititorul încât se depun în spiritul său fără ca măcar acesta să știe, chiar și atunci când cititorul le-ar deporta ulterior ca adult într-un teritoriu al minoratului, le-ar considera o etapă intermediară a formării sale. Sunt cărți precum Alice în țara minunilor, Contele de Monte Cristo, Pe aripile vântului, Crima din Orient Express, Soldatul Svejk, Ferma animalelor etc. romane fantasy aparent pentru copii, romane de aventuri, melodramatice, polițiste, comice, parabolice etc. Dar chestionarul propus mă obligă la mai mult decât la o generalitate. Așa că voi scoate una din bibliotecă, Marele Gatsby al lui Scott Fitzgerald, un roman de mici dimensiuni, aproape o nuvelă ceva mai dezvoltată, care poate fi citit pe parcursul câtorva ore. Aș fi vrut să-l scriu eu chiar dacă ar fi fost singura carte scrisă de mine vreodată. Am scris despre ea, dar nu am scris despre emoția pe care o am citind-o, citind pasaje din ea. Pot să o recitesc la nesfârșit, dar am locurile mele de popas în ea, bănci pe care mă așez să privesc. Există o anumită discreție, un sunet mai degrabă stins, a ceva ce ai pierdut fără să-l fi avut vreodată, a ceva ce nu ți s-a întâmplat, deși ți-ai fi dorit să ți se întâmple. Nu am nevoie de exegeză, de hermeneutică, de căutarea unui sens superior când recitesc fragmente din acest roman. Înțelegerea, dacă o pot numi așa, pentru că nu există vreo înțelepciune anume, o formă oarecare de didactică, vine ca un fel de intoxicație melancolică, ca atunci când te afli în fața unui amurg, al unui anumit amurg. Romanul este relativ simplu, curge destul de previzibil, personajele nu sunt absconse, psihologic complicate, șirul întâmplărilor este relativ modest, realismul lor trimite la o lume, la o epocă care au dispărut fără mari problematizări. În această simplitate e ceva altfel, un sentiment intens al eșecului, dar nu unul contextual, explicabil determinist. Eșecul este dimensiunea intimă a oricărei existențe, chiar și a celei mai reușite dintre toate. Acest mic roman revelează o esență a lui complementară a unui vis imposibil, frumos tocmai prin aceasta, prin irealizabilul său. Și mai există în acest roman o frumusețe cu kitschul ei strălucitor, o frumusețe facilă, superficială însoțită de luminile și sunetele unei mari petreceri, o expresie a amplorii pe care viața o dobândește uneori, nu în profunzime, ci la suprafață. Este petrecerea care dă seamă de momentele apogetic-euforice, o petrecere care are în ea sentimentul trecerii și care în limba română își sporește ambiguitatea, pentru că a petrece pe cineva, a însoți la plecare are ceva din aluzia unei morți fie ea și foarte îndepărtate, acea despărțire care le cuprinde pe toate. Ceea ce mă fascinează la acest roman este că totul se petrece într-o strălucire deplină, că adevărurile ultime se scaldă în toiul petrecerii, că tristețea vine din aproape nimic, dintr-o presimțire că totul este deja jucat, deja întâmplat, deja spus, déjà-vu. Cu alte cuvinte, mi-ar fi plăcut să reușesc ca într-un preaplin soporific, într-o lume a superficiilor să extrag tristețea incomensurabilă a vieții, lacrima virtuală ascunsă sub pleoapa oricărui muritor ce își trăiește clipa cu iluzia eternității, cu amnezia deșertăciunii. Aș fi vrut să scriu ceva care asemenea picturii sau muzicii să creeze o stare, inteligibilă și difuză deopotrivă, simplă și profundă în intensitatea ei. Aș fi vrut să scriu acest roman pentru că mi se pare că Fitzgerald a reușit să redea acest sentiment particular al eșecului și iluziei.
Ștefan MITROI
Cea mai înălțătoare suferință
Cum sunt născut în Teleorman, într-un sat ce se numește la fel ca satul lui Marin Preda, aș fi vrut să scriu eu Moromeții. Doar am trăit în aceeași curte cu Ilie Moromete, care era tatăl meu. Iar două case mai încolo, stătea Țugurlan, numai că se numea altfel, Nicolae Budirincă. Așa cum Cocoșilă se numea Petre Mocanu, iar Guica, Vasilca, una dintre cele două surori mai mari ale tatei. Ion al lui Miai, Marin Pearcă. Tudor Bălosu era Mitică Jumătate, iar fiică-sa, Polina, Florica, în timp ce Birică purta numele de Chiru, Chiru Bălan, învățător de profesie, dar parcă mai mult țăran, fiindcă-l vedeai doar până la prânz la școală, în restul zilei, până seara târziu, se afla pe câmp, unde avea mereu câte ceva de făcut. Catrina, se înțelege, era mama, femeie cu frică de Dumnezeu, în vreme ce tata.. Ca să nu mai vorbesc de Niculae, pe care n-am putut niciodată să mă supăr că s-a folosit de gândurile mele, din simplul motiv c-a venit pe lume cu mult înaintea mea.
Fonciire, bătăi între flăcăi, fluieratul fetelor noaptea la poartă, batoza ce duduia zile în șir pe arie, treierând grâul secerat cu mâna de oamenii din sat-toate acestea au existat de-adevăratelea. Le-am trăit cu ochii mei. Mi-am amestecat, adică, viața cu ele, lăsându-le să mă doară sau să mă bucure, după cum era cazul. Mă așteptau să mai cresc nițel, ca să le pot pune într-o carte. Când am crescut, le-am găsit gata puse. Mi-o luase Marin Preda înainte.
Și nu pentru că era aproape leat cu tatăl meu, ci fiindcă numai el putea să scrie Moromeții. Sunt cât se poate de sigur că m-ar fi întrecut chiar și dacă eram de aceeași vârstă.
Aș mai fi vrut, vreau și acum, dar nu se mai poate, ca Păsăroiul din Memorialul Mănăstirii, al portughezului Saramago, să zboare pentru prima oară într-o carte de-a mea. Am fost chiar la Mafra, mănăstirea cu pricina, ca să-l conving pe părintele Bartolomeu Lourenco să mă ia în echipa sa, alături de Baltasar Șapte Sori și Blimunda. Dar n-a fost chip să-l conving. Memorialul Mănăstirii fusese deja încununat cu Premiul Nobel pentru Literatură, iar Păsăroiul, mașina aia zburătoare, ce semăna cu o pasăre, s-a mutat din carte pe unul dintre pereții Aeroportului din Lisabona. Și se simte, trebuie să recunosc, destul de bine acolo.
La fel de mult mi-am dorit să descriu eu picătura de ploaie din Război și Pace, care, văzând câmpul de la Borodino scăldat în sânge, le-a strigat soldaților ce se măcelăreau fără milă, francezi și ruși, deopotrivă: Ajungă-vă! Ați murit destul! E timpul să vă opriți!
Era însă prea târziu. O descrisese Lev Tolstoi cu mai bine de un secol înaintea mea.
Nenumărate alte pagini din cărțile unor scriitori mari ar fi trebuit să le scriu eu. Dar le-am găsit gata scrise. M-am obișnuit să trăiesc cu această suferință. Cea mai frumoasă și mai înălțătoare dintre toate suferințele posibile!
Toma PAVEL
Moralele rigide sunt mult mai puțin exigente decât moralele suple
Răspund la această minunată întrebare reluând câteva rânduri dintr-un eseu de Charles Péguy pe care l-am citit cu mulți, mulți ani în urmă. Mi-am dat seama atunci nu atât că aș fi vrut să-mi aparțină, ci mai degrabă că, prin minune, ce spunea Péguy atingea în sufletul meu sentimente și gânduri care dormiseră în tăcere și dintr-o dată se trezeau cu bucurie. Intitulat Notă despre Dl. Bergson și filosofia bergsoniană, eseu a apărut în revista „Cahiers de la Quinzaine“, pe care o conducea Péguy, în aprilie 1914, trei luni înainte de începutul Primului Război Mondial și mai puțin de cinci luni înainte de moartea, pe front, a autorului.
Iată câteva fraze alese din concluzia acestui eseu:
„O prejudecată, din păcate imposibil de dezrădăcinat, ne face să credem că rațiunea rigidă e mai rațională decât rațiunea flexibilă. Conform aceleași prejudecăți, o logică rigidă ar fi mai logică decât o logică suplă. Iar o metodă științifică rigidă ar fi mai metodică și mai științifică decât o metodă științifică suplă. Și, în special, o morală rigidă ar fi mai morală decât o morală suplă. E dimpotrivă clar că metodele suple, logicile suple, moralele suple sunt cele mai exigente, fiind mai apropiate de obiectul lor. Logicile rigide sunt departe de a fi la fel de exigente ca logicile suple dat fiind că pot rămâne departe de obiectul lor. Iar moralele rigide sunt mult mai puțin exigente decât moralele suple, fiind mult mai îndepărtate de obiectul lor. O logică rigidă nu poate să prindă fiecare cută, fiecare încrețitură a erorii. Unei morale rigide îi scapă pliurile, cutele greșelii, pe care, dimpotrivă, o morală suplă le-ar examina îndeaproape, le-ar identifica, le-ar urmări. Rigiditatea este esențialmente infidelă, suplețea este cea fidelă. Spre deosebire de ce se crede, spre deosebire de tot ce de obicei se învață, rigiditatea e cea care înșeală, cea care minte. Iar suplețea nu numai că nu înșeală și nu minte, dar nu ne permite să înșelăm și nu ne lasă să mințim.“
Pe mine și pe toți cei care scriu despre literatură, Péguy ne îndeamnă să rămânem mereu atenți, să ascultăm, să urmărim, să prindem bine de fiecare dată, cu o grijă vie și suplă, ceea ce ea ne spune.
Ovidiu PECICAN
Odinioară
De la o vreme, să spun drept, m-aș bucura să îmi aparțină ideile mele. Nu sunt deloc sigur că sunt ale mele, destul de des mi se pare că „le primesc“. Fie că vin din străfundurile tasate și sedimentate de dincolo de conștiința mea individuală, prin stranii și inexplicabile răscoliri vântoase ale unor dune de nisip fin prezumate, fie că mi le trimite din înalt, metaforic sau cu o directețe privilegiantă însuși porumbelul alb, trimisul Duhului Sfânt, s-ar zice că tot nu sunt ale mele. Iar îndată ce devin, așa-zicând, proprietatea mea personală, ele s-au și desprins de mine, nu-mi mai aparțin, s-au „obiectivat“ prin mărgelele unor șiruri nesfârșite de litere, organizate în cuvinte, puse în propoziții, așezate în fraze, alcătuind alineate ce intră în componență de pagini și ajung să alcătuiască un text.
Odinioară însă, pe când mi se părea că n-ar fi rău să urmez propunerea lui Somerset Maugham, copiind de mână, zilnic, câte o pagină din cei pe care îi socoteam maeștri – ceea ce n-am făcut, probabil din lene și neîncredere, mai niciodată, din păcate – aveam explozii de entuziasm în fața meșteșugului cu care Petru Popescu alcătuia dantela unui stil ce-mi părea, în mod neîntemeiat, „american“, presărat cu epitete și metafore mai degrabă aparținând poeziei (deși foarte diferite de alte stiluri poetice ale prozatorilor; al lui Ionel Teodoreanu, plin cu zarzări și liliac, sau al lui Fănuș Neagu, întins gros și vâscos ca un gem de fructe amestecate pe pâine).
Mai apoi mi-aș fi dorit să am ideea năstrușnică și uluitoare pentru mine a lui Nicolae Breban din Bunavestire; să deșurubez și să dezmembrez limba de lemn a ceaușismului galopant într-o română invadată nu numai de tot soiul de reminiscențe de reclame comerciale, de oralități clișeistice funcționând arhaic, să rup frazele, să le bâlbâi, să îmi autoironizez spusul prin ele, să le adaug și un strat de boicot european, preluând din marile limbi de circulație internațională – italiană, franceză, germană, engleză – fragmente, schije, așchii și alte materiale, tratate ca deșeuri germinative de nou stil, așa cum s-a folosit Antonio Gaudi în Parcul Guell de fragmente de farfurii din ceramică pentru a modela făpturi dintr-o zoologie aproximativ familiară, dar mai mult fantastică…
Mă gândeam la lucruri de acest fel până când am realizat că s-a făcut o vară a vieții în care nu mai prea am vreme de exerciții de stil în acest fel și că năvala unor idei de diverse calibre, cutreierându-mă fără să-mi dea răgazul de a ști care merită și care nu merită atenția mea, e mai bine și mai sigur să trec, fără prea multe fasoane și ezitări, la galopul prin pagini, până nu le pierd, până nu se estompează, până nu fug la altcineva. Contam și mai contez încă pe faptul că ele vin la pachet cu propriul mod de a se așeza în albii de cuvinte și că poate astfel mă pot și reprezenta oarecum.
Dar când este să mai tresar, uluit, de potrivirile la care se pretează uluitoarea limbă română, cu siguranță cad peste vreo frază de Mihail Sadoveanu, peste o replică precum o bulă de săpun perfect rotundă a lui I.L. Caragiale sau în adumbrirea unei sugestii de gând din paginile parcimonioase ale lui Mateiu, fiul.
Irina PETRAȘ
Despre nectar
Cititoare și degustătoare de literatură fiind eu, dragă Cristian, și încă una mândră de statutul ei, toate ideile literare, inovațiile estetice, descoperirile (de stil, de temă sau de viziune) din biblioteca la purtător îmi aparțin deja. Fiecare a lăsat o urmă în mintea mea și a modificat, oricât de puțin, viziunea mea (ce vorbă mare!) asupra lumii, asupra literaturii. Să nu uităm, însă, că orice artist (și criticul este, după mine, un artist!) își dorește mai întâi de toate să fie original și altfel, să aducă o fărâmă de noutate după ce a cules, ca o albină harnică, polenul din toate florile care i-au ieșit în cale. Însă polenul nu devine singur miere. Aici intervine truda personală cu efecte de toate calibrele, producând miere mai limpede ori mai tulbure.
Nu m-a vizitat niciodată dorința de a fi altcineva. Mi-e foarte clar că nu pot fi decât eu și încerc să fac cât mai locuibilă această „casă“ unică și trecătoare. Cu luciditate, nu cu resemnare. Știu că toți oamenii sunt singuri funciarmente, dar mai știu și că singurătatea se colorează și se îmbogățește în contact cu toate celelalte singurătăți cu care îți intersectezi pașii. Scriitorul nu face excepție.
Pe scurt, inventarul de idei, inovații, descoperiri pe care le-am adunat întregi ori doar fragmentar în zestrea mea nu reprezintă decât instrumentarul (mirabil) de șlefuit unicitatea; desigur, cu speranța că va avea și oareșice valoare ceea ce iese apoi din mintea mea, din moara mea. Îmi place peste măsură laconismul lui Bacovia, dar nu-mi doresc deloc să fi scris eu Te uită cum ninge decembre. Mi se pare extraordinar că a făcut-o Bacovia. Nu mi-am dorit să fiu blondă ori să am ochi albaștri, nu-mi doresc nici să fi fost eu cea care a împărțit stilurile romanești în doric, ionic și corintic. A făcut-o Manolescu foarte bine. Mă mulțumesc să înregistrez performanțele altora și, când și când, să mă bucur că, de pildă, am inventat cuvântul muritudine ori că am născocit tot felul de metode încrucișate de a citi cărțile altora, apelând la unelte din alte domenii.
Pentru Cicero, locus denumea amplasamentul (încăperile) în care oratorul îşi aranjează imaginile lucrurilor pe care vrea să le reţină şi asupra cărora poate reveni oricând. Biblioteca din mintea mea este un locus pe care îl frecventez cu încredere și pasiune, dar nu-mi doresc defel să-i iau… locul.
Marta PETREU
„Ar fi oare posibil să ne întâlnim în scris“
Vai! Uimitoare întrebare! Păi din imensitatea culturii scrise pe care am găsit-o gata făcută, cum să nu existe mii de idei, structuri, trucuri, formulări perfecte? Singura dorință rezonabilă a unui autor care, nemulțumit de sine însuși, ar jindui să fie altcineva ar putea fi aceea de a fi fost el autorul Epopeii lui Ghilgameș sau al Iliadei și Odiseei. Eu mă mulțumesc să fiu eu însămi și să învăț, în admirație și chiar entuziasm, de la toți cei care m-au/ ne-au precedat, plus de la cei care sînt contemporanii mei/ noștri. Îmi ajunge să înțeleg și admir, și gata. Dacă învăț ceva de la ei, îi citez. Am descoperit că, dacă într-un moment rău al vieții nu mai admiri pe nimeni, ești pierdut ca om. Așa că admir din greu și fără rezerve, nevrînd nimic din ceea ce nu pot face singură. Serios, nu toți putem fi autorii geniali ai capodoperelor românești ori universale, cred că ajunge să fim, la talentul cu care ne-a înzestrat Dumnezeu sau natura, vorba șlefuitorului de lentile, onești și serioși… ceea ce înseamnă să scriem numai cînd avem ceva de spus.
Monica PILLAT
Aceea este cartea pe care mi-aș fi dorit să o scriu
În timpul studenţiei, când m-am cufundat în lectura romanului Spre far de Virginia Woolf, am trăit minunea descoperirii unui stil şi a unei viziuni de un farmec infinit. După ce am terminat de parcurs ultima pagină, mi-am spus că aceea era cartea pe care mi-aş fi dorit să o pot scrie. M-a încântat naturaleţea cu care autoarea britanică izbutise să muzicalizeze construcţia epică, dând frazelor puterea incantaţiei şi ritmul mareelor, inovaţie care a şters hotarele dintre poezie şi proză, la începutul secolului al XX-lea.
Marcel Proust, înaintea ei, iniţiase această dizolvare a genurilor în amplul său demers de regăsire a timpului pierdut, iar Virginia Woolf a mers mai adânc în explorarea lirică a fluxului de conştiinţă, perceput din perspectiva sensibilităţii feminine. Plurivalenţa acuităţii ei, deopotrivă senzoriale dar şi rafinate de o vastă cultură, a îndemnat-o să opteze pentru o artă poetică impresionistă ce căuta să surprindă imprevizibilul lăuntric, varietatea trăirilor declanşate de stimulii cotidieni, vraja clipei fragile.
Citindu-i şi celelalte romane (Camera lui Jacob, Doamna Dalloway, Orlando, Valurile, Între acte, etc.), precum şi strălucitoarea serie de eseuri, am intrat pe deplin în rezonanţă cu scriitoarea care pledase pentru o artă modernistă, dedicată introspecţiei. În cheie postromantică, ea şi-a apropiat publicul prin empatie, dar a făcut un pas mai departe, îndemnându-l pe cititor să devină judecător şi să-şi asume o răspundere egală cu a autorului pentru evoluţia ulterioară a literaturii. Autoarea era convinsă că definirea poziţiei noastre în lume, în natură şi cultură se articulează prin întrebări tot mai asidue, iar nu prin răspunsuri reductive, prin deschidere, iar nu prin închidere în contur.
Cum i-am împărtăşit cu totul viziunea şi concepţiile critice inovatoare, am ţinut până la urmă să strâng într-o antologie şi să traduc în româneşte eseurile Virginiei Woolf (vezi Arta lecturii, vol. I şi Portrete în oglindă, vol. II, Ed. RAO, 2007-2008) care urmează să apară într-un nou format sub titlul Aventura lecturii, la Editura Spandugino. În avanscena volumului, am introdus un poem care cred că răspunde cel mai bine întrebării tale:
„Ar fi oare posibil/ Să ne-ntâlnim în scris,/ Când, deschizându-ţi cartea,/ Ca pe-o fereastră-n noapte,/ Mi-ai lua sufletu-n mâini?/ Cuvintele pe pagini/ M-ar apăra de hău,/ Aşa cum mă veghează,/ Din poze vechi, cei duşi./ Apoi m-ar prinde dorul/ Să intru-n mintea ta, /Ca-ntr-o împărăţie/ Uitată în demult./ Coloanele de cuget,/ Ideile-statui,/Fantasma bibliotecii/ Şi fluturii de fum/ Şi-ar răspândi în mine/ Trecutul lor parfum./ Ca iedera pe ziduri/Încet m-ai năpădi/ Cu gândurile tale,/ Până când n-am mai şti/ Care din noi e vie/ Şi care-i numai vis…“
Ion POP
Uluitorul Pessoa
Cred că cea mai insolită, spectaculoasă și fascinantă idee, descoperire etc. a fost și rămâne pentru mine așa-numita „heteronimie“ a portughezului Fernando Pessoa, poetul cel mai impunător prin mobilitatea tematică, stilistică, de viziune, din secolul XX. Nu cred că, pe acest teren, îl mai poate concura cineva. Marele lusitan continuă să mă intrige și intimideze prin capacitatea cu totul ieșită din comun de a propune măști, ipostaze ale unui eu plural alimentate ideatic și stilistic de filoanele centrale ale liricii moderne – și nu doar ale ei – reușind performanța imaginării și identificării depline și pe deplin creditabile ca „autentice“ cu o impresionantă suită de asemenea măști, de la, mai ales, „paznicul de turme“ Alberto Caeiro, cu poemele sale „naive“ de o tranzitivitate direct expresivă, proaspătă și frustă („senzaționistă“), la Alvaro de Campos, personajul mereu inventiv, inovator, în pas cu revoluțiile literare ale vremii, cu impulsuri violent-contestatare, de ecou futurist, și la clasicizantul Ricardo Reis, urmat de un Pessoa care-și semnează cu numele adevărat versurile concentrat-intelectuale din Ploaia oblică. Declara, de altfel, într-un vers că simte cu imaginația… Cum sugerează și numele Pessoa – „persoană“, în portugheză, – scrisul său invită prin el însuși la îndrăznețe spectacole de dramatis personae, de roluri distribuite și asumate, în tipare și rame consolidate în timp, de figuri care ies mereu din propriul cadru pentru a se contopi și recoagula proteic în fluxul unei întregi umanități în mișcare, perpetuu renovatoare. Multiplicarea „eurilor“ ajunsese mai de mult în programul liricii moderniste, de la simbolism încoace, cu precursorii Baudelaire, ca poet al sinesteziilor, cu Rimbaud care se trudea să devină vizionar și putea afirma „eu este altcineva“, cu desponibilizarea absolută a sensibilității lirice prin diversele variante ale avangardismului, cu înscriere în ritmurile fluctuante ale epocii, cu predarea discursului, ca la suprarealiști, curgerii și desfășurării aleatorii a unei realități complex stratificate a subiectului individual în relație cu diversitatea lucrurilor și ființelor din jur și din spațiul oniric. Un manifest precum Ultimatum-ul semnat Alvaro de Campos îndemna, de pildă, la nesupuneri radicale, cvasianarhiste, militând totodată, în compensație, pentru omul deschis ipostazelor celor mai diverse, proclamând „tendința… ca fiecare individ, sau cel puțin fiecare individ superior, să devină armonia dintre subiectivitățile celorlalți (din care face parte propria subiectivitate), pentru ca astfel să se apropie cât mai mult posibil spre acel Adevăr-Infinit spre care tinde la modul ideal seria numerică a adevărurilor parțiale“. La alte pagini, tot programatice, vorbind despre poezia lirică, ne spune că „poetul, și mai intelectual, începe să se depersonalizeze și simte nu fiindcă simte, ci fiindcă el gândește că simte; el simte stări sufleteșiti pe care în realitate nu le are, le simte pur și simplu pentru că le înțelege. Temperamenul poetului, oricare ar fi el, se dizolvă în inteligență. Opera își va datora unitatea doar stilului…“ Ceva amai departe se vorbește despre asocierea organică dintre „experiență“ și „cultură“, livrescul făcând așadar parte dintre componentele esențiale ale poeziei. Sunt, acestea doar câteva citate, luate aproape la întâmplare, dar care definesc ceva din esența modului pessoan de a vedea scrisul liric. Toate ipostazele pe care le întâlnim în opera sa, sunt, prin urmare, construcții ale unui subiect care-și cultivă necontenit pluralitatea și își îmbogățește deopotrivă solul creator prin dense sedimetări de viață trăită și citită în cărțile altora. Religia, practicile ezoterice, ocultismul, „păgânismul“ și atâtea alte arii de cercetare a misterului vieții sunt atrase în numeroasele lui pagini de reflecție asupra artei scrisului și a temelor sale mari. Nu e aici, desigur, locul să extindem exemplificările, dar chiar din aceste câteva trimiteri se poate deduce ușor uluitoarea mobilitate de spirit a acestui minunat poet. Ar fi, însă, o pretenție enormă să-mi pot închipui că o asemenea uriașă disponibilitate creatoare mi-ar fi putut aparține. Mă consolez și împac cu gândul că foarte mulți dintre marii poeți ai aceluiași veac, precum Arghezi, Blaga, Rilke, Vallejo, Carlos Drummond de Andrade, Pablo Neruda, Montale, Saba și atâția alții au vorbit tulburător și profund mai puține limbi lirice, au inventat mai puține „dramatis personae“, mulțu mindu-se cu propunerea unor viziuni profund individualizate, deschise totuși spre Universal. În ce mă privește, nu pot avea, evident, ambiții pessoane. Aș fi mulțumit să-mi pot exprima convingător (și cât de cât vibrant) ceea ce sunt în stare să gândesc și să imaginez atât cât îmi permite fondul existențial și de sensibilitate ce mi-a fost dat.
Savu POPA
Frenezia dezumanizării
Una dintre ideile literare, printre multe altele care m-au marcat de-a lungul timpului, a fost cea întâlnită în romanul Eseu despre orbire, scris de José Saramago. Învăluit într-o aură absurd-fantastă, universul unei lumi cuprinse brusc de-o orbire ciudată se transformă într-un teritoriu al opresiunii și al distrugerii, atunci când cei orbi, ajunși la un paroxism al alienării, devin conștienți că pot conduce din beznă destinele celorlalți. Pe scurt, într-un mediu urban, o boală necruțătoare își face prezența, provocând un soi de orbire ciudată, numită orbirea albă. Aceasta se răspândește, în rândul populației, cât mai rapid, generând întunericul alb, care e mult mai necruțător și mai teribil decât cel al orbirii în sine. Apogeul terorii pune treptat stăpânire pe întreaga societate în care nimeni, indiferent de vârstă, gen sau ocupație, nu este cruțat. Iar, în cele din urmă, lumea este cuprinsă de frenezia dezumanizării care dezvăluie, mai întâi, o perioadă de acalmie alienantă, apoi, instituie o anumită etică a suspiciunii. Nimeni nu mai are încredere în nimeni, apare distanțarea și acuzarea, fiecare devine bănuitor și bănuit, deopotrivă. Boala aceasta are origini necunoscute, iar modul de transmitere rămâne unul bizar și misterios.
După ce toată societatea este atinsă de plagă, orbii cei mai puternici și mai disperați pretind drepturi în plus, așa că începe o luptă contracronometru pentru supraviețuire, prin dominare, violență extremă și sadism. Un fel de reiterare tragică a luptelor pentru supraviețuire, desfășurate în perioada preistorică. Lumea din romanul acesta devine un ospiciu în toată regula, în care normalitatea, noua normalitate a unui huliganism feroce, determină conduite, caractere sau modalități de conviețuire. Scene care arată pe viu adevărul sintagmei lui Sartre: „Iadul sunt ceilalți oameni.“
A fascinat o asemenea idee pentru forța întunecată a descrierii mediului și a întâmplărilor, dar și pentru faptul că orbirea fizică reprezintă doar un paravan care o ascunde, în fond, pe cea spirituală. Culoarea albă își dezvăluie aici dimensiunea unei atonii generale care destramă orice speranță de reabilitare spirituală și șterge granițele dintre luciditate și agonie, dintre rațiune și delir. Scena teribilă, desprinsă parcă din investigațiile criminologului Cesare Lombroso, în care aproape o întreagă societate, aflată pe muchia unui dezechilibru catastrofal, ajunge să trăiască într-un haos și o dezordine totală, este cât se poate de evidentă în acest sens. Ajung să domnească haosul și crima, iar, atât distrugerile materiale, cât și cele umane, devin fapte cotidiene. Spiritul reflexiv-ironic al prozatorului, dovedit cu măiestrie în majoritatea romanelor, amendează, în fapt, decăderea și alienarea lumii contemporane. Până la urmă, încetul cu încetul, vederea le va reveni și vor ieși la lumină, tulburați de ruinarea orașului sau a propriei lor rațiuni.
Andreea RĂSUCEANU
Ceva inexplicabil
Întrebarea dumneavoastră m-a făcut să mă gândesc imediat la o prozatoare pe care o consider una dintre cele mai puternice creatoare de universuri ficționale. Nu doar că romanele ei au construcții complexe, pe diferite niveluri, cu un puternic substrat filozofic, dar există în scrierile ei elemente metaficționale, experiment, un curaj extraordinar de a îmbina tehnici compoziționale originale cu modul tradițional de a spune o poveste – ceea ce i-a și determinat pe unii critici să o claseze, complet greșit, ca scriitoare „old-fashioned“. E vorba despre Iris Murdoch, scriitoarea irlandeză, autoare a numeroase romane, la fel de solide și multipremiate, a cărei existență complicată, sfârșită dramatic, a fost, parcă, un fel de mise en abyme a operei sale literare și filozofice. Citind și recitind romanele lui Iris Murdoch ai senzația unui vârtej extrem de idei, unei capacități fulminante de a imagina situații narative, tipologii de personaje provenind din medii diferite, cu istorii și evoluții diferite, angrenate în intrigi complexe, care par extrem de elaborate. Cu toate acestea, frecvența cu care Iris Murdoch și-a publicat romanele arată că ritmul acesteia era unul remarcabil, romane ample, scrise impecabil, de largă respirație apărând uneori chiar și la distanță de unul, doi ani. O vocație indeniabilă, o forță rar întâlnită au făcut-o pe Iris Murdoch să publice nu mai puțin de 32 de cărți, și, deși prozatoarea a pus-o în umbră pe filozoafă, în ultimii ani operele sale filozofice au fost și ele reevaluate. Reluându-i în ultimii ani romanele, la douăzeci de ani de când o citeam pe băncile facultății, am avut aceeași impresie puternică de atunci, m-au uimit capacitatea de a experimenta formule narative noi, cu fiecare roman, și imaginația debordantă, care i-a permis să se plimbe prin medii atât de diferite și să le recreeze în detaliu, ca lumi de sine stătătoare, credibile, coerente. Chiar dacă în atenția criticilor au fost mereu mai ales două romane, Marea, marea (pentru care a primit și Booker Prize, în 1978) și Prințul negru (poate cartea cea mai experimentală), eu mă întorc periodic la Fiul cuvintelor, la Clopotul și la Mașina de iubit, cea sacră și profană, pentru profunzimea analizei psihologice, pentru felul în care problematizează obsesii contemporane, pentru stranietate și felul în care rămâne întotdeauna un rest, ceva inexplicabil, în înfățișarea realității. Dintre toate calitățile scrisului ei, cel mai mult mi-aș dori să ating acel nivel de profunzime în înțelegerea naturii umane care îi permite să scoată la iveală cele mai intime resorturi, infimele mișcări tectonice care definesc interioritatea unui personaj.
Vasile SPIRIDON
Fals tratat de vizitare
În urmă cu 25 de ani, petrecându-mi la Paris o jumătate din timpul celor trei ani în care am funcționat ca lector la Universitatea din Bordeaux, am vizitat de aproape două sute de ori Muzeul Luvru. Nu s-ar fi întâmplat o asemenea utilă și dulce experiență dacă nu aș fi avut accesul gratuit la muzeele de stat, iar la unele muzee particulare, o mică reducere a prețului de intrare. A fost un acces facilitat de Ministerul Învățământului din Franța, care asigura o astfel de oportunitate tuturor cadrelor universitare, indiferent de domeniul specializării. Pe lângă faptul că aveam avantajul gratuității intrării, evitam și pierderea timpului cu statul la cozi, care le întreceau până și pe acelea din timpul comunismului nostru. De fiecare dată când intram în muzeu mulțumeam în gând unui neștiut guvernant care avusese ideea de a mă ajuta și pe mine în acest fel. A fost un fel de gratitudine pe care nu am simțit niciodată nevoia să o exprim față de vreun guvernant din patria mea. Patria, o, mea creatrix…!
Cu experiența numeroaselor vizite pe care le-am făcut la muzeu, spre sfârșitul stagiului francez mi-a venit în gând ideea să scriu o carte plecând de la pretextul unei proiectate vizite obișnuite în imensul spațiu muzeal. Voiam să scriu un fals tratat de vizitare a Muzeului Luvru, iar modelul îl constituia, indiscutabil, Pseudokynegetikos. Dar aceasta nu era o treabă pentru cineva care să fie pus pe „glume nevoiașe“. Așadar, de unde trebuia să încep? Să fi urcat la primul etaj, cum face orice turist de duminică, pentru a divaga despre Gioconda? Sau să fi început de la parter, cu un excurs cultu(r)al în stil odobescian, despre Diana cu ciuta (arhetip al capodoperelor artistice „cătate cu ochii, cu auzul, cu inima“)? Mai întâi am făcut o probă de anduranță și, cu un mers obișnuit, am trecut, la capătul unei ore și jumătate, prin toate sălile muzeului. Întâlnit cu zăbava în cursul lungilor mele rătăciri de-a lungul și de-a latul celor trei pavilioane ale muzeului, m-am gândit de multe ori la eseistul nostru și am prafrazat pasaje din cartea sa unică: Dar însă, și eu am crescut în sălile Luvrului! Et in Luvru ego! Atunci am început să aprofundez arta picturii și a sculpturii, considerându-mă un diletant superior. Când intram în muzeu pe la Porte des Lions ca la mine acasă, mă credeam feciorul de român cel cu noroc la vânat.
Copleșit de inhibiții, de nesiguranță în expunerea unui asemenea dificil subiect abordat în Pseudokynegetikos, la un moment dat mi-am spus că ar trebui să-mi restrâng aria digresiunilor doar la intervalul unui secol și am avut în intenție să-mi îndrept virtuțile eseistice spre partea cealaltă a malului Senei, la Muzeul Orsay, unde intrasem de cel puțin 50 de ori. Am renunțat însă la ideea de a scrie orice fel de op, resemnându-mă cu gândul că, „de-aș ști și eu câtă carte știa răposatul Odobescu!“… Intenții bune am avut, dar m-am consolat cu vorba (moldovenească?) „Mare e limba boului, păcat că nu poate grăi!“. În final, m-am mulțumit cu filmarea a șase casete video și cu încă una recapitulativă cu tot ceea ce mi-a plăcut mai mult din impresionantul spațiu expozițional. Aceasta nu înseamnă că, odată „privilegiile“ pierdute („Eheu, fugaces…“), nu mai vizitez muzeul în cursul sejururilor pariziene, chiar dacă acum plătesc (câteodată, din păcate, trebuind să renunț la a intra, din pricina cozilor prea lungi). Mă opresc aici, pentru că altminteri încep să bat câmpii cu grație și nu am suficient spațiu în pagina de revistă. Dar, cine știe, poate că vreodată voi extinde la dimensiunile unei cărți răspunsul la dificila întrebare a anchetei de față. Oricum, ultimul capitol, care este și cel mai plăcut pentru cititorul înzestrat cu un mertic de răbdare, îl am deja redactat: „…………“
Dan STANCA
A patra dimensiune
Pe mine m-a fascinat o ideee a lui Mircea Cărtărescu, din Solenoid, privitor la ceea ce am putea numi a patra dimensiune. Evident, ideea nu e a lui, după cum preluând-o de la el, nu va fi a mea. Ideile, după cum se ştie, nu au proprietar, idele, precum viruşii, plutesc şi planează peste tot, aşteptând clipa prielnică pentru a se însămânţa în organismul cuiva. Aşa şi cu a patra dimensiune. Adevărul este că am şi scris un roman care are la bază aceasta mirifică speculaţie. Romanul se cheamă Fericiţi cei morţi, e un roman scurt, à la Kundera, şi poate cu ajutorul Domnului, va apărea undeva anul viitor. Dar a patra dimensiune este o idee de un excepţional impact metafizic. Noi, fără să ne dăm seama, trăim într-un fel de puşcărie. Aceasta este construită de cei şase pereţi care formează închisoarea noastră tridimensională. Dar dacă într-o bună zi vom reuşi să evadăm? Iată o întrebare fndamentală. Nu „to be or not to be“, ci a cunoaşte o dimensiune suplimentară, a intra într-un univers la care alţii nu au acces, de a vedea ceva faţă de care ceilalţi sunt orbi. Până la urmă asta este adevărata credinţă şi cunoaştere prin credinţă, vezi ceva care altora nu le ajunge la văz. Când Hristos a spus „eu sunt calea, adevărul, viaţa“, asta a vrut să spună… Căscaţi, fraţilor, ochii şi vedeţi până la capăt! Nu acceptaţi limitele, învingeţi-le, fiţi mai presus de ceea ce v-a fost dat prin datele biologice… De fiecare dată când mă pun să scriu ceva, am în minte această miză. A patra dimensiune… M-am săturat să fiu definit doar prin lungime, lăţime şi înălţime sau adâncime… Vreau şi altceva…. Vreau să descopăr a patra dimensiune care valorează mai mult de un milion de dolari… Apropo, deunăzi, am revăzut a nu ştiu câta oară filmul „Cum să furi un milion“ cu Audrey Hepburn şi Peter o’Toole… mi-a făcut foarte bine, dar milionul acela din anii şaizeci nu se compară cu ce am putea câştiga având acces la a patra dimensiune. Oamenii, în general, nu ştiu, ce putere se află ascunsă în creierul lor. Cum să dezmorţim latenţele? Aceasta-i problema, cum să ieşim din ţarc, din celulă, din puşcărie? Oare numai moartea ne eliberează? Nu, înainte de moarte trebuie să fie o altă moarte, este transfigurarea, este întâlnirea cu dimensiunea suplimentară prin care omul din noi înviază. Scuze pentru faptul că dau o conotaţie religioasă mărturisirii mele, dar metafizica fără simţ religios e seacă. Eu aşa văd lucrurile, apropo de scriitorul pe care l-am amintit la începutul acestor rânduri…
Mircea STÂNCEL
Câte or fi?
Multe! Am prețuit (uneori până la invidie), de-a lungul timpului, mai precis spus, de la sfârșitul anilor șaizeci și până azi, modul cum au rezolvat unii poeți (mi-e greu să-i enumăr pe toți acum, să exemplific cu texte, și nici nu am spațiu) din generații diferite, revolta împotriva conformismelor, a structurilor care limitează, pe de-o parte și, pe de alta, fixarea emoțiilor în pagină, trăirea neobișnuită, insurgența împotriva convențiilor tradiționale depășite, aplicarea și modalitățile colajului etc. Vezi, în acest sens, poeții Ezra Pound, Allen Ginsberg, E.E. Cummings (cu nonconformismul iubirii), apoi, desigur, modul de rezolvare a presiunii urbane (pozitivarea noului și suferința produsă de acesta), la Carl Sandburg, toate până la poeții de vârf din generația deschiderii, de la noi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu… M-a interesat felul cum au realizat moderniștii și neomoderniștii fragmentarea și dezorientarea. Am fost fascinat de modalitățile de confesiune lirică, fără menajamente, la unii poeți/poete de vârf plecând de la Sylvia Plath, până la Angela Marinescu, de instrumentele realizării experiențelor dureroase în poezie: disperarea, furia, disconfortul. Mai nou, de ani buni, urmăresc, cu plăcere și cu interes, exprimarea liberă a gândurilor, a febrelor, a neliniștilor în volumele recente. Revăd și acum multe din inovațiile estetice ale poeților de primă mână din generația șaizeci, prin abordarea unor subiecte tabu. Gruparea aceasta de poeți a fost pentru mine întâlnirea cu poezia „nervoasă“ a tinereții. Recitam junelor fragmente din poezia Frunză verde de albastru. Mă impresiona capacitatea „negativă“ a lui Marin Sorescu și, mai ales, a lui Nichita Stănescu, dar și a altora din acea vreme, de a răspunde crizelor sociale și culturale, de a se opune drumului poeziei de până atunci, printr-o altă estetică, prin autonomia ei, prin stricarea ordinii semantice de până atunci. Primul meu șoc a fost cel referitor la limbajul nonconformist, (neo)expresionist cu teme întunecate și absurde. Mă interesa, la Nichita Stănescu, modurile poeticii sale concentrate asupra cuvântului, asupra limbii, care a culminat cu necuvintele. Vezi poemele din Oul și sfera, (1967), Necuvintele (1969). Mă cuceriseră toți, ca să nu mai pomenesc de Blaga! Am fost atras de viziunile apocalipticului, mesianicului, de abordarea în mod constructiv al bunei tradiții, în sensul schimbării ei în pozitiv etc. cultivate de Ion (Ioan) Alexandru din Infernul discutabil (1966), Vămile pustiei, (1969). Pot spune că sunt lipit, ca de un magnet, de limbajele puternice și ispititoare, de sinceritatea brutală, până la contopire, de formele de confesiune, de modelele de identitate personală ce au declanșat energii noi etc.
Liviu Ioan STOICIU
Dacă nu s-ar schimba gustul de receptare…
E clar că pentru mine în poezie e exclus să-mi doresc să fi scris eu ceea ce a scris altul, „ca idee“, în condițiile în care poezia vine natural spontan, „inconștient“, la masa de scris. Poezia nu e meserie învățată din mers (vorbesc în numele meu, insist; pentru alții, poezia poate fi o construcție livrescă lucidă, cu simulări și artificii). Eventual, poți să invidiezi unui poet „talentul“ nativ, „geniul de rând“ sau „măiestria“ (confundate cu stilul și inovația estetică, de care se face caz aici), dar nu o… idee literară a lui. Așa că eu (nu generalizez nicicum, observați) trebuie să caut în alt registru, cel al prozei (și teatrului) răspunsul la întrebarea anchetei de față. Fără doar și poate, în proză am admirat (fără să ajung să preiau modelul) ideile literare. Îmi amintiți de Dicționarul de idei literare al lui Adrian Marino (în care ideea de autenticitate era ridicată în slăvi; „să fii tu însuți“ ca poet sau autor de jurnale și ceea ce scrii să devină „document, dosar de existență“; îl citez: „a te păstra natural devine o normă estetică fundamentală“)… În proză am fost copleșit în tinerețe de romanul sud-american (sunt un cititor de modă veche; „realismul magic“ avea acoperire estetică totală), de la Gabriel García Márquez la Mario Vargas Llosa și Augusto Roa Bastos, atâtea idei literare originale, pe care mi-ar fi plăcut să le scriu eu. Azi, apropo, sunt îngrijorat de „evoluția“ gustului de receptare în roman, s-a schimbat radical; „narativul“ literar sud-american a intrat în desuetudine (romanele de succes nebun au devenit doar o curiozitate în câteva decenii). Eram convins că rămân nemuritoare romanele celor trei (să rămân doar la exemplul lor). Azi se scrie despre viața alienată, autobiografică, ficțiunea a intrat într-un registru minimal (nu numai la noi; sunt atâtea traduceri cu autori „fără de suflet“), fără miză „spirituală“. Deși eu, cititor de proză, merg pe aceeași linie, a prozei cu sămânță „fantastică“, îi consider azi mari pe un Haruki Murakami (de altfel, am devenit un suporter al prozei japoneze) sau pe un Orhan Pamuk și, între ei, pe un poet-prozator, Michel Houellebecq, să rămân la alte trei exemple, în romanele lor găsesc idei estetice (ale unor „filozofii“ de viață), dacă e să plusez.
Altfel, idei literare la îndemână (pe care nu sunt în stare să le exploatez; n-am atâta minte să le descopăr eu, motiv să le aplaud), pe cât de subtile pe atât de clare, fără pretenții estetice, sunt cele urmărite cu sufletul la gură în romanele polițiste originale… În fine, venind vorba de idei literare, mă întreb ce lecții de literatură țin cei ce predau scrierea creativă, care o fi caracteristica lor? Ce norme și tehnici creative writing există? Dacă scrisul nu are legătură cu vocația de scriitor (care găsește idei literare și dă de gol un stil „personal“ neînvățat de nicăieri), ci cu o meserie preluată arbitrar, merită?
Cosmin Andrei TUDOR
Despre invidie
Înțeleg tema anchetei în felul următor: pe cine sau ce invidiez? Și la întrebarea aceasta răspunsurile sunt nenumărate. În general, pot spune că invidiez fiecare carte citită și fiecare autor. Și cred că toți suntem invidioși astfel. Nu ne întrebăm noi: cât de banal, de ce nu m-am gândit eu la asta? Este vorba despre o invidie admirativă, care are un timp de viață scurt. Când trece invidia, rămânem cu admirația. Pe de altă parte, tot ce am citit, într-un fel sau altul, îmi aparține și nici nu mai contează a cui a fost ideea atâta vreme cât ea există undeva în colțul minții mele. Și pentru a răspunde prin câteva exemple întrebării anchetei: aș fi vrut ca eu să întreb retoric în locul lui Arghezi: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?“ (Tudor Arghezi – De-abia plecaseși), aș fi vrut ca EU să nu strivesc corola de minuni a lumii și nu Blaga, aș fi vrut ca mie să-mi treacă prin minte, chiar și vag, ideea unui inconștient colectiv (Jung), aș fi vrut ca mie să îmi aparțină ideea unei comuflări a sacrului în profan (Mircea Eliade), aș fi vrut să port un dialog cu sufletul meu în câteva caiete negre (tot Jung), aș fi vrut să scriu Interpretarea viselor (Freud), aș fi vrut… multe. Prea multe pentru a fi scrise aici, în textul acesta de nici 300 de cuvinte care unește atâtea nume de invidiat.
Laurențiu-Ciprian TUDOR
Invidia albă, invidia neagră
Se spune într-adevăr că cel mai bun semn că ești în fața unui text de valoare este invidia care te cuprinde. E evident că există, în acest sens, o invidie albă, admirativă (care te împinge să înveți, să probezi, să iei ce e de luat, să înveți lecția) și una neagră, otrăvită, care te face resentimentar, autosabotor, steril, sinucigaș artistic. Din acest punct de vedere prefer să rămân deschis și să fac excerciții de admirație care să tonifice partea de talent care nu este suficient dezvoltată. În fapt, orice preluăm de la alții intră în ceea ce este unicitatea noastră, mai ales dacă te preocupă autenticitatea ta și nu soluția facilă a imitației. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, nu urmăresc inovațiile, fie ele literare sau estetice și nu mă omor după experimente. Rămân la întâietatea poveștii, la spiritul metaforei și la exercițiul iubitor de înțelepciune al eseului. Tot ce poate fi nou prefer să aibă loc în interiorul acestor moduri, iară nu în afara/în exteriorul lor. Acestea fiind zise, ca să rămân în orizontul întrebării dumneavoastră, am identificat când am simțit ultima oară niscaiva fioruri de invidie albă și când mi-am zis că este de învățat ceva de la un autor. Ei bine, asta s-a întâmplat la întâlnirea (în iulie și august, anul acesta) cu romanele lui François-Henri Désérable. E vorba despre Un anume domn Piekielny și Stăpânul și cuceritorul meu, ambele publicate la Editura Humanitas, primul în 2018, iar cel de-al doilea în 2022. Ce mi-a plăcut? Amestecul deștept și bine dozat de gravitate și ironie, de lirism și joc, de biografism, de detectivistică, dar și de seducătoare pledoarie pentru literatură. Ai senzația unui sintetizator de emoții și idei pe care se mută butoanele după cum cere economia textului și a poveștii. Narațiunea pare detașată și aiurită, haotică și neserioasă, dar treptat-treptat apar notele grave, luminile și dezvăluiri care dau coerență. În plus, în ambele romane (amprentă personală, deja), Désérable folosește anumite referințe livrești, un fel de personaje de urmărire (Roman Gary, în primul roman, și Rimbaud și Paul Verlaine, în cel de-al doilea) care devin ton și cadru, soluție de coagulare narativă. Ori asta e foarte fain pentru cititor (pentru că îl cheamă la participare și la anticipare) și devine și o pledoarie îndrăgostită pentru literatură. Da, Désérable este, în primul rând, un pasionat de literatură, unul care contagiază, iar construcția sa narativă este inteligentă, cu trei-patru piste pe care conduce cititorul și cu intersecții surprinzătoare. Mi-ar fi plăcut să scriu eu aceste romane? Nu știu. Am învățat ceva din întâlnirea cu ele? Cu siguranță.
Ioan Radu VĂCĂRESCU
Patrimoniu stilistic
Mi-ar fi plăcut să scriu Ode to a Nightingale a lui John Keats. Mi-ar fi plăcut să aștern pe hârtie marile poeme ale lui Eliot, Ash Wednesday și Gerontion. La fel, Fern Hill a lui Dylan Thomas. Ca și multe poeme de Hölderlin, Blake, Hopkins, Pound, Lowell, Sylvia Plath sau Anne Sexton. Dacă nu le-am scris, măcar am rescris pe românește multe dintre poemele acestor maeștri ai mei (din păcate, traduși până acum, în numeroase cazuri, cam pedestru, dacă nu chiar greșit, de traducători de ocazie). Mi-ar fi plăcut să scriu multe dintre poemele lui Blaga, să cobor „nebănuitele trepte“ dinspre strada Ion Codru Drăgușanu din vecini, spre Subarinii Sibiului. Dar măcar am reușit să traduc în engleză câteva din minunatele sale poeme.
Aș fi fost încântat și onorat ca Lucian Blaga (din Lancrăm, la 15 km distanță de satul tatălui meu, Gârbova de Alba, în aceeași Țară a Secașelor), să-mi dedice și mie Spațiul mioritic. Și-a dedicat opera unui mare admirator și continuator al său, Vasile Băncilă (om al Brăilei, al Dunării și Bălților, dar cu rădăcini în Ardeal). Dar măcar am încercat/ încerc de mai multă vreme să alcătuiesc o sinteză pe urmele acestora. Cât de modestă, intitulată, pe urmele unui alt om mare al Bărăganului, Ștefan Bănulescu, Spațiul inefabil. Lucian Blaga a căutat (plecând dinspre filosofia spațiului, Frobenius şi Spengler mai ales), dar îmbogăţind capital perspectiva, să găsească un simbol spaţial unic pentru cultura noastră. Această idee e însă unilaterală, arată Băncilă, deoarece românii au două focare spaţiale (filosofii germani ai culturii amintiţi au încercat să găsească un simbol unic pentru marile culturi istorice), nu doar cel de plai, ci şi cel de stepă. Două peisaje care se opun şi se completează reciproc: structura indefinit ondulată a lui Blaga şi structura infinit neondulată a Bărăganului. Ambele dătătoare, axiologic vorbind, de perspectivă majoră în destinul culturii româneşti. Pentru că, scrie Vasile Băncilă, „Bărăganul n-are nimic minor, nimic de bibelou, nimic personalist, nimic ieftin-duios, efeminat – ci ceva anonim, totuşi ceva tare, personal, o nostalgie a câmpurilor, ca o respiraţie metafizică a cosmosului, o melancolie ontologică, virilă.“ Sigur, în urma acestor cuvinte ale sale care ne întorc la esență: „Spaţiul unui om e o sinteză între acest spaţiu istoric (al strămoşilor) şi spaţiul copilăriei – adolescenţei; între spaţiul istoric şi spaţiul geografic – totul pe un fundal ontologic.“ Am încercat până acum, într-o teză de doctorat, în două volume și mai multe articole, să aduc în actualitate această chestiune, într-o sinteză care are legătură profundă cu literatura și cultura noastră (și beneficiind de importante idei datorate lui Michel Foucault, Henri Lefebvre sau Henri Corbin), în ideea capitală a lui Blaga din Spațiul mioritic, prea puțin avută în vedere de cei mai mulți comentatori, fie ei admiratori ai Omului din Lancrăm, fie cârcotași progresiști de ieri dimineață: „În ciuda influenţelor, care-şi dispută inutil pământul nostru, în ciuda interferenţelor, care îşi fac jocul nestatornic în ţara şi sufletul poporului nostru, există un «românism», în înţelesul superior al unui complex, sau al unei constelaţii, cu totul aparte, de determinante spirituale. Dincolo şi mai presus de misterul sângelui, românismul e un patrimoniu stilistic, alcătuit în parte din determinante, ce-i aparţin exclusiv, în parte dintr-un raport intim, de natură funcţională şi de dozaj, al unor determinante care-l depăşesc. Există o vie matrice stilistică, în lumina căreia românismul ne apare ca un ansamblu, conturat din latenţe şi realizări. (…) E viziunea unui cristal viu, a unui complex de potenţe creatoare.“
Marcel VIȘA
Stilul lui Steinbeck
Mi-ar fi plăcut, când aproape toată lumea caută complexitatea, să am stilul de scris al lui Steinbeck, care deși nu a venit cu vreo inovație estetică, practica un scris simplu și direct, dar cu o puternică forță emoțională, un stil colocvial, dar în același timp serios. Îmi place cum reușește în cărțile sale să cultive o reală grijă față de personaje, fiecare aspect al vieții lor este cu minuțiozitate „monitorizat“ de către autor, el îi „crește“ frumos chiar și pe cei mai needucați, cum ar fi Lennie și George, îi înzestrează cu o umanitate demnă. Ador dialogurile savuroase, realistice, pe care știm că înainte de a le scrie, le construia mental, ca atunci când ar fi reale, cu aceeași tonalitate și emoție.
Mi-ar fi plăcut să am viziunea și apoi capacitatea lui Steinbeck de a prelua ideile moderne și de a le plasa într-un cadru actual, astfel încât să aibă relevanță și peste ani și ani.
Mi-ar mai fi plăcut să reușesc să îmi dezvolt apetența pentru mituri într-o narațiune atent structurată, acesta fiind semnul de marcă al lui Steinbeck. Îmi place tehnica lui prin care reușește să trasmită o semnificație mai profundă decât ceea ce, la o primă vedere, se află în pagină, iar profunzimea asta o percepi asamblând, mental, pe parcursul lecturii, punând cap la cap.
Pot spune că pe lângă Steinbeck, pe care îl admir atât de mult, mi-ar mai fi plăcut să abordez în scrierile mele teme precum absurdul, alienarea și condiția umană la modul în care Kafka a reușit să o facă, sau precum Borges, care a avut o influență profundă asupra literaturii. Mă entuziasmează în operele lor felul în care se produce estomparea granițelor dintre fapt și ficțiune, cum se joacă cu percepțiile cititorului asupra realității convenționale prin destabilizarea noțiunilor de timp și spațiu.
Aș vrea într-un final să menționez și un poet care a adus inovații în poezie prin utilizarea unui limbaj ciudat care conține cuvinte inventate și nonsensice, Lewis Caroll în poezia Jabberwocky. Mi se pare interesant și de studiat/ experimentat acest mod de a scrie, poate nu utilizând în întregul poem cuvinte inventate, însă presărând pe ici-colo câte unul, l-am putea „condimenta“, furnizând la final o poezie de tipul pizza cu ananas (pentru cei care gustă experimentul).
Răzvan VONCU
Receptarea textului face parte din text
Firește că, dacă mi-ar fi stat în puteri, aș fi vrut să subtilizez de la Nicolae Manolescu ideea de istorie critică.
Probabil că nu este, din multele idei literare pe care le-am ratat personal, nici cea mai faimoasă, nici cea mai la modă. Însă mi se pare cea mai importantă, întrucât, în interpretarea literaturii nu sunt, de fapt, decât două paradigme mari și late.
Prima proclamă faptul că interpretarea literaturii este o „știință“ și, ca atare, legile după care funcționează sunt asemenea celor din știință. Noua descoperire o înlătură pe cea veche, până când este, la rândul ei înlăturată de o alta. Astăzi, dacă nu aderi la „World Literature“ (?!), nu exiști, așa cum ieri, dacă nu erai „postmodern“, nu existai. Sunt aberații ale unor oameni care, în pofida pozițiilor academice înalte pe care le dețin, mai ales în lumea anglo-saxonă, nu înțeleg nimic din literatură și, în general, nu au deloc organ pentru artă. „Interpreți“ erudiți (sau nu) ai literaturii, incapabili să distingă între o carte bună și una proastă, între literatură și ceea ce doar imită literatura. Rădăcinile acestei erezii sunt, însă, mult mai vechi și provin din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea german, când o mulțime de discipline (inclusiv… iudaismul) au fost transformate de rigiditatea caracteristică Europei Centrale în științe.
Dezavantajul acestei idei nefaste este ușor de identificat: ignorând toate contribuțiile interpretative anterioare, „știința literaturii“ (cum spunea Mihalache Dragomirescu al nostru) ignoră complet distanța critică dintre text și interpretul său recent, ceea ce obscurizează înțelesurile, și, mai ales, amestecă operele literare într-un sac fără fund, de-a valma, cele bune și cele rele, întrucât se dezinteresează de problema valorii. Care problemă e tranșată tocmai de receptare.
Cea de-a doua paradigmă interpretativă este creația celor care au organ pentru artă și înțeleg ce este literatura. Care nu este o știință, în mod evident. Iar interpretarea ei, deși poate recurge la instrumente provenind din științe, umaniste și chiar exacte (cum ar fi, bunăoară, lingvistica asistată de ordinator), nu este nici ea o știință. Criticul adevărat nu poate fi conceput în afara unui talent specific: cel „surd la sublim“, cum spunea Călinescu, nu are mai multe șanse în fața unui text decât cel cu deficiențe de auz în prezența unei opere muzicale.
Dar a durat, cel puțin în critica noastră, până când s-a impus ideea de istorie critică, adică de istorie a literaturii care nu se referă numai la autori, opere, concepte, factologie etc., ci include și receptarea de care acestea au avut parte în timp. Conceptul, fără să fie complicat, este fundamental: nu numai că aplică la istoria literară o constatare a semioticii și hermeneuticii (și anume, că fiecare nouă decodare a unui text este totodată o nouă codificare), dar dă sens și afirmației călinesciene – până acum, primită ca o axiomă –, conform căreia critica și istoria literară sunt una și aceeași disciplină. Numai dacă acceptăm că nu este posibilă scrierea unei istorii literare fără a ține cont și de receptarea literaturii, adică de variile schimbări de înțeles pe care un curent sau o operă le-au avut în timp, pe măsură ce codul literar s-a modificat, putem înțelege de ce critica și istoria literară se confundă. În accepția „științifică“, dimpotrivă, ele sunt două chestiuni total diferite: de istoria literaturii se ocupă „savanții“, în „proiecte colective“ derulate de „institute de cercetare“, în timp ce biata critică, impresionistă și „subiectivă“, ar fi relegată pe seama „literaților“. (S-a ajuns cu aberația până în punctul în care o entitate academică a reproșat unui profesor de literatură, critic și istoric literar activ, faptul că a îndrăznit să puncteze într-un raport de activitate participarea la niște simpozioane și conferințe… literare!)
Fără ideea de istorie critică, așadar, nu putem apăra edificiul interpretării literare de asediul amatorilor zeloși sau de cel, mult mai perfid, al interpreților lipsiți de organ, deghizați în savanți. Aceștia din urmă sunt, de altfel, cei mai activi susținători ai ideii că nici nu mai trebuie practicată istoria literară, întrucât „nu se mai poate scrie azi o istorie a literaturii române“.
Firește, însă, că, dacă aș fi putut să îi subtilizez lui Nicolae Manolescu ideea de istorie critică, aș fi argumentat-o altfel decât domnia sa. Conceptul are și meritul de a fi liberal și deschis unei pluralități de declinări, spre deosebire de „terorismul metodei“, care decurge din abordarea așa-zis „științifică“.
Varujan VOSGANIAN
A Thousend Kisses Deep
Am câte un răspuns diferit pentru proză și poezie.
În ce privește proza, mi-ar fi plăcut să am marea șansă de a trăi pentru a scrie și atât. Fără alte îndeletniciri, fără risipă de gânduri, fără ruperi de ritm. Gabriel García Mărquez a creat Veacul de singurătate într-o perioadă în care scria zilnic, de la opt dimineața până la trei după-amiază, apoi își petrecea restul zilei în plimbări și lecturi. Aș fi vrut să pot face ca el, dar n-am reușit niciodată să pot dedica scrierii un timp compact, măcar câteva săptămâni.
Problema de fond, în ce mă privește, e că sufletul mi se împarte în două firi diferite, una căreia îi place spațiul intim, cu bucuria lecturii și a scrisului, cu un fond sonor alcătuit mai ales din lucrări pentru orchestră, cor și soliști pe teme religioase (am ascultat Recviemul lui Mozart de sute de ori, apoi Stabat Mater de Pergolesi etc.), cealaltă, atrasă de spații largi, de dialogurile pe teme ample, de tentația de a schimba lumea, oferindu-mi, de unul singur, șansa să gust, în cele din urmă, dezamăgirea. Daimonul din mine a făcut să fie așa. Nu mă silește nimeni să refuz faptul împlinit, să mă încăpățânez prin strădanii nesăbuite, lăsându-mi odaia de scris adesea pustie și căutând, odată reîntors, ceasuri în șir, uneori zadarnic, firul poveștii de unde o lăsasem. Nu mă silește nimeni, așa că pot fi pedepsit fără milă.
În ce privește poeziile mele, mi-ar fi plăcut să le pot cânta. Îmi plăcea mult Leonard Cohen, mi-ar fi plăcut să fiu ca el. Sau să-mi răgușesc versurile cu sentimentul fatalismului, precum Vladimir Vîsoțki. În adolescență am încercat să învăț să cânt la chitară. Am și reușit s-o scot la capăt cu niște transcripții din Albumul pentru Ana Maria Magdalena Bach și am învățat câteva acorduri înlănțuite, de exemplu do major cu sol șapte, dar am rămas, în cele din urmă la claviatură. Am încercat să-mi recit poeziile cântând la pian, de pildă pe părțile Adagio din sonatele de Mozart sau Beethoven, ba chiar am încercat să scriu poezii urmând schema de fugă, dar era mai mult un capriciu, tentativele nu adăugau nimic nici muzicii, nici poeziei.
Am păstrat regretul de a nu putea să ajut ritmica interioară a poeziei prin muzică. Pe de altă parte, dacă te gândești că mai toți cantautorii au rămas în memoria noastră mai degrabă ca muzicieni decât ca poeți, e posibil ca neputința mea de a pune versurile pe muzică a fost o încercare izbutită a poeziilor de a se apăra.
Constantin ZAHARIA
Dezordinea fertilă a procedeelor
Nu știu dacă cineva își poate dori să introducă în literatură o idee, o modalitate nouă sau să descopere lucruri deja inventate, știute, înregistrate de memoria publicului de sute de ani. A descrie scutul lui Ahile așa cum o face poemul homeric înseamnă a te substitui lui Homer însuși, a recrea cu aceleași mijloace ceea ce cunoști din adolescență, ba chiar a spune din nou, cu aceleași cuvinte, ceea ce rapsodul antic a pronunțat cu câteva mii de ani înaintea ta. Numai Pierre Ménard, „autorul lui Don Quijote“ s-a încumetat să rescrie integral istoria lui Cervantes, ceea ce a condus la o nouă operă, ne spune J. L. Borges. Atât de nouă, încât ești surprins de originalitatea ei, deși este identică cu versiunea inițială.
Desigur, a rescrie o operă nu este chiar același lucru cu a inventa un procedeu nemaiauzit, dacă nu unul binecunoscut, așa că nu ne rămâne decât să ne mulțumim cu ceea ce avem, anume un melanj inextricabil de dialoguri, descrieri, narațiuni și monologuri, așa cum mi s-a întâmplat o dată să visez, după o călătorie la celălalt capăt al globului, că explicam unor turiști europeni că structura narativă a cărții pe care o țineam în mână, era perfect transpusă în culorile de pe pereții sălilor prin care ne plimbam. Singurele neajunsuri ale visului cu pricina sunt că (primo) am uitat autorul și titlul romanului cu pricina, pe care le știam foarte bine în vis și (secundo) că la trezire mi s-a spus că vorbisem în somn, dar într-o limbă ininteligibilă, pe care cu siguranță nu o cunoșteam, căci nu era nici română, nici franceză sau engleză, nici chineză (venisem din Taiwan). Am emis după o lungă reflecție ipoteza că ar putea fi greaca veche, dar nu am nicio dovadă în acest sens. Lucrurile rămân așadar încurcate, și poate că e bine să fie așa, altminteri cum aș putea să explic farmecul unui fragment de roman pe care îl citesc și recitesc periodic, după ce, la un moment dat, mi-am luat libertatea de a-l analiza cu studenții la un seminar de texte?
Este vorba de Mănăstirea din Parma, de momentul în care ducesa Sanseverina se prezintă la audiență în fața principelui Ernest Ranuce al IV-lea, suveranul Parmei, pentru a-și lua rămas bun de la el și a părăsi definitiv stătulețul pe care îl conduce. Scena, întinsă pe zece pagini, este de un umor nemaivăzut, inaugurat de supozițiile suveranului, care se așteaptă la lacrimi și rugăminți de grațiere a lui Fabrice acuzat de crimă pe nedrept, dar care se trezește cu o femeie sclipitoare de frumusețe și inteligență (ducesa este de fapt punctul de atracție al Curții) și care, în loc să implore grațierea, anunță cu scăpărătoare ironie plecarea spre alte zări, în speță la Neapole. Atât de neobișnuită este apariția Sanseverinei, încât generalul Fontana, șeful de cabinet al prințului, crede că s-a prăbușit monarhia. Iar scena întreagă este impură, în sensul că narațiunea, monologul interior, discursul indirect se învălmășesc într-atâta, că explozia de umor nu poate fi atribuită decât supremei dezordini a procedeelor, ce se rostogolesc într-o nestăvilită fugă înainte, spre un improbabil deznodământ.
Da, recunosc, mi-ar fi plăcut să scriu acest pasaj, dar cum să te substitui unui Stendhal care, în mai puțin de 60 de zile, scrie, dictează, corectează, una din operele perfecte ale literaturii franceze? Ori poate că, cine știe, rescriem fiecare carte citită, pe măsură ce o parcurgem, ne-o însușim cu alți ochi și cu alte mijloace, de fiecare dată altfel decât oricare alt cititor…
Florina ZAHARIA
Wireless world
În lumea de azi, confiscată de viteză, nu de calm, confiscată de ecran, nu de carte sau fabricantă de stres și nu de sens, mi-ar fi plăcut să fiu Mari K. Swingle, cea care prin 2014 – 2015 scria și trăgea un semnal de alarmă despre cum telefoanele, jocurile, computerele pot schimba creierele noastre.
Eu am descoperit-o în 2019 când deja lansase a doua ediție I-Minds: How and Why Constant Connectivity is Rewiring our Brains and What to do about it, una dintre cele mai cuprinzătoare cărți despre creier și cultură digitală.
Lecțiile și sfaturile pe care le oferă nu sunt neapărat soluții, dar sunt foarte bune clarificări și căi deschise pentru cine are ochi de văzut și inimă să înțeleagă. Creierul este scos din schemă, analizat, protejat și în cele din urmă reglat la circuitele normale ale umanității. Dr. Swingle povestește despre îngrijorarea că expunerea zilnică la ecrane afectează dezvoltarea creierului la copii și nu numai. Da, mi-ar fi plăcut să salvez tinerii și copiii de la virusul ecranelor, de la dependența, vidul și plictiseala care le umple viața și îi tâmpește. Le sabotează evoluția cerebrală și spirituală, demonstrat științific.
Mi-ar fi plăcut să ofer substitut acestei ere digitale cu un produs care să ghideze tinerii către capacitățile unei depline maturități emoționale, ale unei depline înțelegeri de sine și, în locul conectării la gadgeturi, să se conecteze unii cu ceilalți în moduri reciproc avantajoase pentru a-și pune în valoare potențialul creativ.
Pe de altă parte, mi-ar fi plăcut să am mintea și strategia celor care au inventat, după statistici îndelungate, digitalul și au făcut din el o nouă lume. Ei sunt mințile care au gândit că din punct de vedere al profitului unei corporații, nu ne putem imagina un profil de consumator mai dezirabil decât al celor care nu se mai satură de ceea ce nu au nevoie, dar simt că trebuie să aibă.
Dependența, noua conectare a corpului cu creierul și a omului cu natura digitală.
Știm că nu am rezista prea mult în societate dacă un flux al datelor noastre lăuntrice s-ar scurge din mintea noastră – un fel de next level. Și ca încheiere, vorba unui poet lucid și șugubăț care spunea că au dispărut ceasurile mecanice, ceasurile pe care trebuia să le întorci zilnic cu mâna ta ca să se umple de timp.
Trăim în lumea digitală, în care seninul fiecărei zile e un ecran, iar clepsidra nu mai numără întâmplări exterioare, ci creează pereți groși de anxietate, durere și gol.
Vă urez o explorare distractivă și riguroasă din punct de vedere științific a efectelor sociale și biologice ale lumii noastre fără fir!