Blestemul doi
S-a umplut casa de fum
Eu ard, nu te speria,
Eu am luat foc,
Bine că ești aici lângă mine,
Să mă vezi,
Că tu până nu vezi nu crezi,
Nu mai vreau să ard nici eu pe înfundate,
Mi-am dat drumul.
Ai spus că dacă nu te iubesc
Nu ard și uite proba,
Eu voiam s-o țin ascunsă.
Sărută aceste făpturi de fum
Care ies din mine, toate sunt eu,
Seamănă cu mine, sunt chiar eu,
Care năpârlesc,
Înainte de a mă îngropa în brațele tale,
În buzele tale.
Un șarpe care-și leapădă cămășile
multicolore,
Înainte de marea hibernare.
Tot tu îmi vei da zemuri de plante,
De smochine strivite ca să înviez,
Voi suge lapte din sânul tău
Să mă dezintoxic
De pământul care s-a vărsat în vinele mele,
Și s-a cerut arat,
Sunt și pruncul și tatăl și sfântul duh,
Dar asta mai la urmă,
Când ne mai vine suflarea
Acum suntem amândoi cu sufletul la gură
Și îl bem unul de pe buzele altuia,
Îl sorbim,
Iată o idee de perpetuum mobile,
Fumul meu te îmbracă
Fumul tău mă despoaie
Am luat foc amândoi,
Ți-am spus să stai mai departe.
Cine o stinge aceste cuvinte,
Să fie blestemat.
(din vol. Descântoteca, 1976)