Celor mai mulți le sunt familiare aceste cuvinte care formează titlul celebrei piese de teatru a lui Samuel Beckett, a cărei premieră a avut loc pe la începutul anilor cincizeci ai secolului trecut, cam odată cu Cântăreața cheală a lui Ionesco. Era explozia teatrului absurdului care făcea furori în Occident, deși puțini înțelegeau vreo iotă. În cealaltă jumătate de Europă, aflată în spatele Cortinei de Fier, aveau loc teribile atrocități, nu mai puțin absurde față de ce vedeau occidentalii. Dar nu comparația asta e problema… Mi-aduc aminte, pe vremea când eram tânăr și student, ce mai speculații făceau profesorii de la Facultatea de Limbi germanice pe marginea acestui misterios Godot. Cine este, ce hram poartă, cu ce se mănâncă? De fapt, personajul care nu mai vine cu toate că Vladimir și Estragon îl așteaptă cu disciplina unor schimnici, este complet impenetrabil. Nu-ți dai seama ce poate fi. Este oare Anthiristul? Posibil. Este un nou dictator care va îngenunchea întreaga planetă? Textul lui Beckett e închis ermetic și cumva ia în râs toate zbenguielile noastre interpetative. Dar, încă o dată, nu asta e problema. Problema e Așteptarea cu majusculă. Poate Steinhardt, în loc să-și numească astfel Jurnalul fericirii, ar fi zis mai degrabă Jurnalul așteptării. Fericirea e ceva deja primit sau așa ni se pare, pe când prin așteptare trăim o permanentă emoție. De aceea, viața în care nu mai aștepți nimic nu mai e viață.Toate obloanele au căzut. Continui să trăiești, deoarece nu ai încotro, dar inefabilul acesta al așteptării a pierit. În limba engleză există deosebirea între „hope“ și „expectation“. Marile speranțe, cunoscutul roman al lui Dickens, în original este Great expectations și nu great hopes, așa cum mulți sunt tentați să creadă. Așa că traducerea mai nimerită ar fi fost marile așteptări… Dar așteptarea nu este nici mare, nici mică, este doar așteptare care oricum înseamnă enorm.
Evident, pentru a ridica ștacheta cât mai sus, înțelegem că suprema așteptare o reprezintă a doua venire a lui Hristos, The second coming, cum se cheamă parcă un poem al lui W. B. Yeats. De două mii de ani omenirea creștină așteaptă cu sufletul la gură acest eveniment care tot se amână. Parusia e așadar o promisiune care nu se onorează. Oare când va avea loc miracolul miracolelor? Probabil că și Beckett, oricât de nihilist era, scriind piesa respectivă, a avut în vedere și acest aspect. Dacă nu în mod limpede conștient, atunci în mod sigur la nivelul inconștientului frământa această chestiune. Din păcate sau din fericire, puțini dintre noi trăiesc sub imperiul unei asemenea așteptări. Viața are banalitatea ei de sub al cărei călcâi nu ne eliberăm. Așteptăm să ieșim la pensie, să intre copilul la facultate, așteptăm finala campionatului mondial de fotbal, dar mai sus de atât nu batem. Bulgakov însă a așteptat telefonul lui Stalin, care n-a mai venit… Nu este nicio vină și niciun sfânt părinte nu și-ar permite să-i ironizeze pe aceia care trăiesc cu un orizont mic al așteptării. Fiindcă, așa cum am spus, totul e să aștepți ceva indiferent cât de mărunt este acest „ceva“. Important e să fie și să umple vidul care altfel ne înghite. Despre parusie nu are rost să scriu. Este o temă atât de gravă încât orice comentariu pare o insolență. În orice caz, dacă va avea loc, evenimentul se va petrece cu aceeași discreție și finețe cu care s-a petrecut Învierea sau chiar Întruparea. Nu va fi ceva zgomotos, cu o scenografie stridentă, va fi ca și cum n-ar fi, așa cum se spune în popor și cum zicea și meșterul Ion Creangă „se vede c-a venit de n-a mai venit“. Dar încă o dată, nu are rost să insistăm în această direcție. Să ne mulțumim cu ce avem, adică zi de zi să trăim cu bucuria că așteptăm ceva. Până la urmă, aici e secretul unei vieți cât de cât împlinite. Dacă vei fi întrebat la sfârșit „măi, omule, ce-ai făcut dumneata toată viața?“ să ai demnitatea să-i răspunzi acestui prezumtiv anchetator: „Nu am făcut nimic, doar am așteptat“. Îl vei lăsa cu gura căscată. Nu va avea ce să-ți zică și-ți va da notă de trecere. Nici măcar nu va avea curajul să te întrebe dacă ai primit ce ai așteptat. Pentru că tot tu, fără să-ți pleci ochii, l-ai făcut să înțeleagă că dacă ai așteptat, așteptarea ta nu presupunea neapărat un răspuns.
Acestea sunt de altminteri cele mai frumoase așteptări. Cărora nu li se răspunde, care pe măsură ce trece timpul dobândesc o nobilă gratuitate. De aceea a aștepta a doua venire a lui Hristos poate intra în rândul diamantinelor gratuități, e ceva atât de frumos încât trăiești așteptarea cu o senzație superbă a plenitudinii. De aceea unii dintre noi aleg sihăstria, aleg singurătatea, nu mai vor să muște din carnea însângerată a vieții în care pot fi văzute rănile altor și altor mușcături. Așa că Godot rămâne mai departe un mare necunoscut peste care a căzut de mii de ori cortina scenei. Dar noi continuăm să-l așteptăm cu grația aceluia care nu are nimic de pierdut. Dacă pierzi ceva asta e aștep tarea…