Deși tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost un constant vizitator al țărilor africane, unde se simțea iubit și adulat, cei care am făcut școala înainte de 1989 am învățat foarte puțin (spre nimic) despre istoria acestui continent. Pentru mine, din punct de vedere al istoriei sale, Africa a fost o pată albă. De pildă, nu am știut nimic despre imperiile care s-au făcut și desfăcut de-a lungul secolelor pe acele tărîmuri. Habar n-am avut că a existat un Imperiu Malian (Ceaușescu, anti-imperialistul, a vizitat doar Republica Mali) și, mai ales, că omul cel mai bogat din toate timpurile (cunoscute) a fost tocmai unul din conducătorii acestui imperiu.
Să wikipedizăm puțin: Imperiul malian, sau Imperiul Mandinga, a fost fondat în secolul al XIII-lea de Soundiata Keïta, încoronat sub numele de Mari Întîiul Diata, și a cunoscut apogeul în secolul al XIV-lea. În 1250, țara se întindea pe 100.000 de kilometri pătrați, iar în 1312 a ajuns la 1 294 000 de kilometri pătrați. Capitala imperiului a fost, pentru cea mai mare perioadă de timp, la Dakadjalan. Singurul imperiu care ar fi putut rivaliza, la acea vreme, cu cel african era Împărăția Chinei.
Din punct de vedere politic și administrativ, Imperiul Mandinga a fost un conglomerat de triburi avînd în vîrful piramidei de putere un Mare Consiliu care număra în componență, pe lîngă bătrînii, vracii și războinicii de cuviință, și zece femei cu puteri de vrăjitoare.
Maxima înflorire a imperiului a fost atunci cînd în fruntea lui a ajuns Mansa Mousa, devenit cel mai bogat om din toate timpurile. Averea lui, se spune, era de două ori mai mare decît averile lui Bill Gates și Jeff Bezos la un loc. A fost avansată ideea că, atunci cînd a trăit, Mansa Mousa a dispus de jumătate din bunurile materiale existente. Aproximările susțin că ar fi vorba de cam 400 de miliarde de euro în banii de acum.
Fiind foarte bogat, acest împărat african a avut mai multe nume: Kanga Mousa, Kankan Mousa sau Kankou Mousa. (Mousa nu e numele de familie, ci numele dat împăratului). Una din traducerile numelui său ar însemna Leul din Mali.
E foarte interesantă povestea despre urcarea sa pe tron, contestată de unii istorici, dar destul de neobișnuită pentru a o reține. Înainte de a fi împărat, Mansa a fost un fel de adjunct al împăratului Muhammad ibn Qu, adică primul pe linia de succesiune. Împăratul, plictisit să-și numere bogățiile, și-a găsit o pasiune care nu-i dădea pace: Oceanul Atlantic. Privea oceanul și voia să afle ce e dincolo de ape. Pentru a găsi răspunsul, a pus la cale două expediții. Una, cu doar 200 de corăbii, a plecat și nu s-a mai întors. Cum curiozitatea nu i se stinsese după acest eșec, împăratul a pus la cale o doua expediție, de data asta cu 2000 (două mii) de corăbii, zeci de mii de oameni (printre care și mulți sclavi) și a condus-o chiar el.
Ei, bine, ghinion: nici el nu s-a mai întors. Nu se știe ce s-a întîmplat cu această impresionantă expediție maritimă. Unii istorici cîrcotași susțin că povestea asta a fost oficializată de Mansa pentru a masca o eventuală lovitură de stat. Veridică sau nu, expediția fără întoarcere a împăratului l-a propulsat pe tron pe Mansa Mousa.
Care și el a organizat o mare expediție, dar nu pe mare, ci pe pămînt sigur, la Mecca, în 1324. O expediție rămasă în istoria pelerinajelor musulmane. Alaiul împăratului a fost compus din 60.000 de soldați și 12.000 de sclavi. Ca un fel de aroganță (avant-la-lettre), fiecare sclav era îmbrăcat în mătase persană și căra cu sine un toiag din aur de șase kilograme. La asta s-au adăugat 80 de cămile care erau și ele încărcate cu aur. Expediția a durat multă vreme, iar împăratul a profitat de opriri pentru a comanda construcția unor moschei, dar și a unor universități. Se spune că vizita lui Mansa a provocat inflație în Cairo și Medina, din cauza cantităților de aur infuzat în aceste economii. Se mai spune că nici la doisprezece ani după vizita sa economiile din aceste locuri nu și-au revenit.
Cu ocazia expediției, a cumpărat teritorii, a cucerit altele noi și ar fi adus mulți sclavi în orașul de reședință, pe cei cu care a plecat vînzîndu-i în Egipt. Ca musulman, Mansa Musa nu a avut sclavi musulmani, lucru interzis în islam. De aceea, nici nu a încurajat convertirea supușilor. Dacă ar fi devenit musulmani, ar fi trebuit eliberați. Majoritatea celor de la Curtea sa erau credincioși animiști.
Cel mai bogat om al tuturor timpurilor a obținut averile exploatînd minele de aur, fildeșul elefanților și făcînd un înfloritor comerț cu sclavi, o marfă de preț în acele vremuri. Fiind cel mai bogat om din lume, un colonialist iscusit, desigur, a fost și cel mai mare proprietar de sclavi. Asta e istoria, nu mai putem să o schimbăm.
Pentru ca toate acestea să nu fie uitate, în 2019, la Muzeul de Artă ținînd de Northwestern University (Illinois) s-a deschis o expoziție dedicată bogăției lui Mansa Musa. Nu există relatări cum că ar fi avut loc proteste la deschiderea expoziției. N-au fost înregistrați activiști care să se lege cu lanțuri de porțile muzeului în semn de protest pentru că e celebrat un negustor și proprietar de sclavi. Nimeni nu a aruncat cu vopsele peste exponate.
Se pare că norocul cel mare a lui Mansa Musa, marele stăpîn de sclavi, nu a fost averea sa, ci faptul că nu a fost un bărbat alb, creștin.