Cred că nu greșesc prea tare dacă-l văd pe Roger Scruton (1944-2020) drept afin în spirit cu alți filosofi conservatori contemporani precum George Steiner, Michel Henry sau Paul Ricoeur. Dacă ar fi să-l pun într-un siaj mai vechi și exclusiv în orizontul intelectual de expresie engleză, aș zice că vine, între alții, dinspre cei doi Bloom americani, Harold și Allan, sau dinspre compatriotul C.S Lewis, fantastul filolog, universitar și scriitor convertit la catolicism. Eseiști redutabili, deloc dogmatici sau ostentativ abstracți, eclectici și larg abordabili, acești gânditori au sintetizat eficient substanța culturii clasice europene în ce a avut ea mai reprezentativ (artă, teologie, antropologie, literatură, metafizică), pentru a contracara cu toate puterile efectele nocive și tot mai răspândite ale totalitarismelor de tot felul, ale neomarxismelor și formalismelor algoritmice, ale deconstructivismului, relativismului, multiculturalismului și corectitudinii politice. Serviciile lor intelectuale încă nu au fost evaluate îndeajuns, dar au fost traduși, slavă Domnului!, peste tot (inclusiv la noi), deci mai este timp de citit și de reflectat.
În finalul uneia dintre cele mai bune cărți ale sale, Scruton nota: „De ce sunt importante riturile de trecere? De ce-ar trebui să ne străduim atât de aprig să ne ferim de căile ușoare și de emoțiile contrafăcute? De ce-ar trebui să-i învățăm pe tineri să-și adapteze emoțiile la exemplele de artă și religie și să compare experiența mundană cu împlinirea ei idealizată? De ce să nu lăsăm umanitatea să plutească în pace pe undele radio, de ce să nu ne integrăm în comunitatea necredincioșilor, îngropându-ne speranțele, așa cum și ei și le îngroapă pe ale lor, în vreun monument de «teorie» împietrită? […] Nu mai știm ce să facem ori să simțim; lipsa de sens a lumii noastre este o proiecție a paraliziei noastre în fața ei. Cultura furnizează ceea ce lipsește – cunoașterea despre ce să simți, care vine odată cu invocarea comunității noastre adevărate. Comunitatea poate să dispară în realitate, dar ea poate trăi în imaginație. Acesta este esențialul culturii înalte: nici să «faci o nefăcută vieții», nici să reliefezi lipsa ei de sens, ci să recuperezi prin intermediul imaginației vechea experiență a căminului“ (Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, Humanitas, București, 2011, trad. de Dragoș Dodu, pp. 195-196). Destructurarea ideologiilor și a teoriilor moderne care caută să reducă umanitatea la mecanismele ei biologice, sociale, fizice, psihice sau politice, punând egal între animalitatea generală, specia umană și individul unic, e reluată mult mai sintetic și mai accesibil în Despre natura umană (On Human Nature, în varianta originală). Cartea reprezintă o versiune revizuită a trei conferințe pe care Roger Scruton le-a ținut în toamna lui 2013 la Princeton University și despre care însuși a susținut că sunt un rezumat al vederilor sale. Prin urmare, fără a dezvolta detaliat punctele tari în privința subiectelor tratate, autorul s-a străduit să ofere succint cele mai bune argumente pentru a demonstra ireductibilitatea omului, a faptelor, a credințelor și a producțiilor sale imaginativ-simbolice la pulsațiile nivelatoare ale biologiei, ale gramaticii limbajului, ale neuroștiințelor sau ale psihicului gregar.
Împărțită în patru secțiuni, Despre natura umană reunește, de fapt, conferințele de la Princeton în primele trei dintre ele: Genul uman, Relațiile umane și Viața morală. A patra, Obligații sacre, e un adaos explicativ pe care autorul l-a considerat necesar pentru un demers complementar și, poate, mai persuasiv în varianta lui tipărită. Acest ultim capitol prelungește mai vechea sa argumentație a derivării întregii culturi umane din faptul religios, din promisiunile salutare ale riturilor de trecere, din reperele cu care valorile sacre au legitimat mereu într-un plan mai înalt tot ceea ce omul a intenționat, înfăptuit și imaginat. Centrat pe ideea de persoană irepetabilă, de subiect în relație permanentă cu sine, cu lumea, cu timpul și cu semenii, discursul lui Scruton baleiază polemic prin paradigme filosofice și științifice, prin artă și literatură, prin psihanaliză, genetică, morală, mitologie și antropologie, pentru a analiza dialectica niciodată solvabilă dintre corp și intelect, dintre carne și spirit, dintre pulsiunile universale ale speciei și unicitatea atât de evidentă a individului. Plăcere sexuală, patologie erotică, zestre și transmisiune genetică, intenționalitate lingvistică și etică, neurofiziologie, metafizică, ontologie, evoluționism, gramatică transformațională, estetică, analitică juridică și politică, istorie, hermeneutică, artă plastică, literatură și muzică sunt tot atâtea zone de reflecție aplicată și convingătoare dezvoltare ideatică (e-adevărat, când nu reprezintă nume clasice ale gândirii europene, referințele pentru domeniile discutate sunt majoritar anglo-saxone). Clarificările, conceptualizările, analogiile și recontextualizările lui Scruton demonstrează caracterul profund spiritual al unei naturi umane care, în ciuda asimilării cu animalitatea și cu behaviorismul altor ființe capabile de inteligență socială, și-a transfigurat mereu condiția biologică fără să o repudieze. Libertatea, responsabilitatea, conștiința de sine, raportul inevitabil eu-tu, gândirea critică și de bun-simț și posibilitatea de-a crede sau a imagina cu toate sacrificiile un altceva sau un dincolo au fost permanențele omului, ca specie deosebită de celelalte de pe planetă. „Am încercat să arăt că, în încercarea de a construi explicații biologice convingătoare ale vieții noastre mentale, suntem tentați să reintroducem în biologie toate lucrurile pe care ea ar trebui să încerce să le explice. Pentru a ajunge la o teorie plauzibilă a naturii umane, trebuie mai întâi să rezistăm acestei tentații. Trebuie totodată să fim pregătiți să recunoaștem că legile pe care le-am stabilit cu privire la particularitățile speciei – legile geneticii și analiza funcțională a caracterelor moștenite – nu sunt încă apte nici să descrie, nici să explice comportamentul nostru normal. Ele își ratează ținta tocmai pentru că noi nu suntem ceea ce presupun ele că suntem. Suntem, fără îndoială, animale, dar suntem totodată persoane întrupate, înzestrate cu capacități cognitive ce le lipsesc altor animale și care ne dau o viață emoțională cu totul unică, dependentă de procesele de gândire conștientă specifice genului nostru.“ Deși nerezolvată, contradictorie și departe de a fi o chestiune banalizată, problema sensului existenței umane a fost mereu generatoarea principală a culturii. Ea e expresia durerii de-a fi și de-a spera în condițiile finitudinii și îndeosebi de-a nu găsi niciodată cele mai bune, mai decisive și mai demonstrabile răspunsuri.
Cărți precum Despre natura umană a lui Roger Scruton interesează nu doar pe specialiștii în filosofie, căci „oamenii obișnuiți se află în situația nefericită de a crede lucruri adevărate, dar pe care nu le pot apăra cu niciun argument rațional care să poată ține piept raționamentului științific“. Cel puțin pentru toți cei care se ocupă de umanioare, ea e un manifest contemporan al esenței spirituale a umanității, redactat în stilul fluent și spectaculos atât de specific autorului său.