Evenimentul în sine și mai ales semnificația istorică a Conferinței aliaților de la Ialta (4-11 februarie 1945) au fost abordate în numeroase studii și lucrări, fie ele cu caracter științific sau de popularizare (unele dedicate exclusiv temei, altele abordând tangențial subiectul), elaborate mai cu seamă în istoriografia occidentală (dar nu numai), începând chiar cu deceniile Războiului Rece și continuând până în prezent. Bunăoară, o simplă chestionare a catalogului online a Bibliotecii Congresului înaintează azi nu mai puțin de 213 titluri de lucrări, publicate în mai multe limbi, dedicate Conferinței de la Ialta. Tocmai abundența lucrărilor circumscrise temei ar putea sugera că în mare parte tematica este una îndelung bătătorită, dacă nu cumva chiar epuizată. Totuși, lucrarea elaborată de Catherine Grace Katz, apărută în traducere românească la Editura Trei, contrazice acest fapt.
Autoarea menționată, cu studii de istorie la Harvard și Cambridge, propune o nouă abordare a cercetărilor dedicate Conferinței de la Ialta, de această dată expusă prin intermediul experiențelor trăite de trei dintre fiicele occidentalilor participanți la lucrările conferinței, anume Kathleen Hariman (fiica ambasadorului american la Moscova, Averell Hariman), Sarah Churchill (fiica premierului britanic Winston Churchill) și Anna Roosevelt, unica fiică a celui de-al treizeci și doilea președinte american – Franklin Delano Roosevelt, căruia i-a servit în timpul conferinței ca aghiotant. Fiecare dintre cele trei fiice ale liderilor occidentali avea un background pe cât de divers, pe atât de interesant, dacă avem în vedere că fiica lui Averell Hariman, Kathleen, era campioană la ski și corespondent de război, Sarah Churchill – actriță la origine, devenise ofițer al Royal Air Force, în vreme ce fiica președintelui SUA, jurnalistă și scriitoare, și-a consiliat și sprijinit tatăl, mai cu seamă în ultima perioadă a vieții lui F.D. Roosevelt, în care poliomielita de care suferea acesta se manifesta tot mai agresiv (de altfel, lucrarea face referire și la momentul în care, în vara anului 1921, Anna Roosevelt fusese martoră la manifestarea primelor simptome ale bolii tatălui său, Franklin Delano Roosevelt).
Autoarea alternează cu ablilitate secvențele care fac referire la biografiile celor trei eroine, (coborând sau urcând, pe firul istoriei, cu câteva decenii), cu cele care descriu evenimentele din jurul conferinței și desfășurarea implicită a acesteia, de la preparative, sosirea delegațiilor participante și primirea rezervată de către gazde, la palatul Livadia, din Ialta (Crimeea), până la lucrările propriu-zise ale conferinței, într-o abordare echilibrată și obiectivă. Detaliile biografice ale celor trei fiice ale liderilor occidentali sunt mai degrabă oferite doar pentru a ușura înțelegerea poziționărilor sau reacțiilor acestora față de evenimentele la care erau martore, din preajma și din timpul desfășurării lucrărilor conferinței.
După cum era de așteptat, spații importante sunt alocate contextului politic internațional în care se desfășura conferința, unul în care alianța aparent închegată, din anii anteriori, era pusă la o tot mai mare încercare de viziunile diferite ale participanților, mai ales în legătură cu organizarea păcii postbelice, după așteptata înfrângere a trupelor Axei. În acest registru se înscriu, între altele, paginile care fac referire la eforturile aliaților occidentali de a încerca să prezerve alianța cu URSS-ul lui Stalin, în ciuda semnalelor descurajatoare pe care aceștia începeau să le primească.
Lucrarea face trimitere, între altele, la unele momente sau evenimente sensibile, sau chiar tulburătoare, care, deși avuseseră loc înainte de desfășurarea conferinței, nu erau mai puțin traumatice pentru unii dintre participanți. Este cazul chestiunii legate de descoperirea gropilor comune ce conțineau cadavrele a mii de polonezi, în pădurea Katyn, la 20 de km de Smolensk. Teza sovietică era aceea că trupele naziste erau responsabile pentru masacru, și că acesta se desfășurase undeva în vara anului 1941, cu toate că germanii au negat acuzația, arătând că ei descoperiseră întâmplător zona masacrului, în primăvara anului 1943, când se luptau cu trupele sovietice pe frontul de Est. În dorința lor de a acredita teza potrivit căreia germanii fuseseră autorii crimelor de la Katyn, sovieticii organizaseră, în 1944, o vizită la locul masacrului, pentru ziariștii străini acreditați la Moscova, iar între aceștia s-a aflat și Kathleen Hariman. Cei 18 jurnaliști occidentali (din SUA, Marea Britanie, Spania, Cehoslovacia și chiar Polonia) fuseseră purtați de sovietici, prin intermediul unor ghizi, de-a lungul vizitei, către situl masacrului, după ce zona fusese astfel pregătită încât „dovezile“ să sugereze că victimele poloneze fuseseră într-adevăr masacrate de germani, pornind de la plantarea de probe sau răspândind teza potrivit căreia cadavrele nu aveau cum să se afle în pâmânt de mai mult de doi ani (dat fiind gradul de descompunere) și că deci nu ar fi fost posibil ca sovieticii să îi fi ucis pe polonezi în urmă cu patru ani, cum pretindeau germanii. Scena regizată de sovietici se dovedea încă de pe atunci neverosimilă, cu atât mai mult cu cât așa-zișii martori locali aduși de sovietici în fața jurnaliștilor străini s-au încurcat în explicații, iar atunci când jurnaliștii încercaseră să adreseze și ei întrebări, sentimentul de cordialitate dintre grupul de jurnaliști și sovietici a dispărut rapid, sovieticii anunțând plecarea precipitată a trenului către Moscova. În ciuda mai multor semnale care sugerau neconcordanțe flagrante în teza prezentată de sovietici (inclusiv cea legată de faptul că deși sovieticii susțineau că polonezii fuseseră executați vara, aceștia fuseseră îngropați în mantale de iarnă), în raportul pe care l-a înaintat tatălui său, ambasadorul SUA la Moscova, Kathleen concluziona că, potrivit opiniei sale, polonezii fuseseră uciși de germani, chiar dacă dovezile prezentate de ruși erau incomplete și „prost ambalate“, mărturiile erau neconvingătoare conform standardelor americane, iar jurnaliștii fuseseră împiedicați să facă investigații independente. Aliații occidentali aveau nevoie ca efortul de război sovietic pe frontul de Răsărit să continue, și deci să evite cât mai mult răcirea relațiilor cu liderul de la Kremlin, deși, dincolo de argumentele sovieticilor sau de raportul Kathleen Harriman, existau dovezi că aliatul de la Moscova mințea. Iar viitorul avea să certifice acest fapt.
Cât despre comportamentul sovieticilor, George F. Kennan, adjunctul lui Averell Harriman de la Moscova, fusese între primii care îl sesizaseră și care îndemna răspicat la prudență și neîncredere în relația cu sovieticii; în timpul primelor zile ale conferinței, acesta îi trimisese lui Charles Bohlen (interpret al lui Franklin Delano Roosevelt la Ialta), o telegramă în care sublinia că „deși era evident că realitățile de după război prindeau deja formă pe parcursul desfășurării războiului, noi SUA – n.n.) am refuzat cu perseverență să fixăm o limită pentru expansiunea rușilor“. Era același George F. Kennan, viitorul teoretician al containment-ului, care un an mai târziu, în februarie 1946, avea să elaboreze și să trimită la Washington faimoasa Long Telegram, în care identifica sorgintea opticii nevrotice a Kremlinului asupra ordinii internaționale în sentimentul tradițional și instinctiv rus de insecuritate, care a crescut în intensitate odată cu accederea la putere a bolșevicilor; Kennan sublinia faptul că URSS continua să trăiască în logica antagonistă a „încercuirii capitaliste“, cu care nu putea coexista pașnic pe termen lung.
Revenind la lucrare, ea se întemeiază pe o analiză riguroasă a documentelor de arhivă provenind de la NARA (National Archives and Records Administration, SUA), National Archives at Kew (Regatul Unit), Georgetown University Archives, a documentelor din arhivele personale ale unor președinți (mai ales cele găzduite de Franklin D. Roosevelt Presidential Library) sau înalți demnitari, precum și a colecțiilor de documente publicate și a lucrărilor dedicate temei, existente în spațiul istoriografic.
Toate acestea, coroborate cu doza de emoție provenind din raportarea la experiențele celor trei fiice (de la relaționarea cu propriii părinți, la poziționarea lor față de evenimentele și întrevederile la care erau martore) contribuie la reușita lucrării, o contribuție fascinantă, atât pentru tagma istoricilor și cercetătorilor, cât și pentru publicul larg.
Radu Tudorancea