Rătăcit printre deținuți. Vasile Voiculescu (1884-1963)

Despre V. Voiculescu, unii contemporani spuneau că era un medic rătăcit printre poeți sau un poet rătăcit printre medici. De altfel, cel vizat resimțea și el o scindare vocațională: „Nu e mai mare sprijin și tărie pentru toate în viață decât ancorarea într-o vocație, într-o chemare, pe care s-o slujești cu credință. Nenorocirea mea a fost că nu m-am hotărât pentru una și n-am fost nici scriitor, nici medic[,] ci un hibrid“ (apud Florentin Popescu, Viața lui V. Voiculescu, Editura Vestala, Buc., 2003, p. 254). Este de acceptat oricare dintre variantele propuse de cei malițioși, dar cred că mai adecvată ar fi caracterizarea „medic și poet rătăcit printre deținuți“, deoarece mi se pare că, dintre scriitorii din detenție, el a fost cel mai puțin potrivit să fie în zeghe. În ciuda destinului crunt hărăzit de regimul comunist, „doctorul fără de arginți“, care arătase o oarecare indiferență față de purtarea halatului alb, a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântat în hainele eliberării din închisoare.

Ieșit pe poarta închisorii de la Aiud dus pe targă, V. Voiculescu era îmbrăcat într-un pulover cârpit cu niște petice de pătură, iar în picioare purta un fel de burlane de lână. Colegii de detenție scoseseră niște sârme de la pat, adunaseră ce găsiseră prin curte, își deșiraseră puloverele și îi improvizaseră pentru plecare haine și încălțări mai ca lumea. Dacă familia ar fi avut ideea să-i facă o fotografie bătrânului atât de simplu, după vorbă, după port, atunci pufoaica lui Soljenițîn, cu celebrele matricole ale deportării cu numărul 262, ni s-ar fi părut o ținută de gală penitenciară.

Nu cunosc rațiunile pentru care familia i-a refuzat bunului samaritean ultima dorință, de a se prezenta astfel la Judecata de Apoi, și îi bănuiesc temerea avută de represaliile ulterioare, ce ar fi venit din partea Securității. Era în joc și editarea operei, care nu mai figura în bibliotecile publice, scriitorul nemaiavând drept de semnătură încă din 1947. Or, partea cea mai rezistentă a creației este aceea postumă, care a fost scrisă între 1946 și 1958, în urma unor mari traume sufletești (pierderea soției și a prietenului foarte apropiat Ion Pillat), și a participării la întrunirile Rugului aprins. Probabil că V. Voiculescu ar fi continuat să scrie la aceeași cotă valorică, dacă nu ar fi fost întemnițat la vârsta la care omul începe să-și facă socotelile cu destinul.

Știind că familia începuse să negocieze cu Securitatea publicarea unor manuscrise, muribundul a avertizat: „Ionică, eu mor! Mor! M-au omorât! Nu le dau nimic!“ Iar ultimele cuvinte rostite i-au fost: „Ai grijă că sunt mult mai perverși decât crezi tu!“ Temerea i s-a adeverit mai târziu, atunci când nuvela Capul de zimbru a fost dramatizată radiofonic. Mesajul i-a fost sluțit prin avansarea unui scenariu istoric ideologizat, în care armata română, „târâtă în războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice“, pregătea întoarcerea armelor (împotriva noastră, de fapt) sub înțeleapta conducere subversivă a partidului. Tertium non datur!

La proces, avocatul și-a terminat apărarea astfel: „Onorată instanță, puteți să sancționați omul, dar aveți datoria să salvați poetul“. Astăzi suntem în măsură să spunem că poetul s-a salvat singur, trecerea vremii lucrând în favoarea împlinirii destinului scriitoricesc. Cel distrus a fost omul și, înainte de orice, la V. Voiculescu impresionează neobișnuita calitate umană. Ființa îi era de o puritate asemănătoare aceleia a unui personaj al colegului său de liceu Urmuz. Fuchs stătu, din modestie de artist, trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să-l știe nimeni, și apoi absolvi cursul de piano. Atunci când vestalele plăcerii îl implorară să le ofere dragostea lui imaterială, „din modestie se strecură în pian. În zadar fură orice sforțări de a-l face să apară. Artistul consimți abia să lase să i se tragă afară numai mâinile și execută în chip magistral ca o duzină de concerte, fantezii, etude și sonate, iar apoi trei ore în șir făcu game și felurite exerciții de «legato», de «stacato»“.

Ajuns și V. Voiculescu la vârsta când și-a dat seama că în dragoste, spre deosebire de muzică, totul sfârșește printr-o uvertură, i s-a întâmplat, într-o vacanță la Pârscov, să-i fie anunțată vizita unor necunoscute. Fu descumpănit: „când a auzit că vin două fete și că una este, în plus, studentă la medicină – povestește Ion Voiculescu – a fugit în fundul grădinii, s-a dezbrăcat și a intrat în iaz, neputând fi înduplecat să se întoarcă acasă. Așa că în acea zi ele au plecat fără să-l poată cunoaște. Dar, într-o noapte, «domnișoara bolnavă» are o hemoptizie și, în disperarea lor, trimit după ajutorul cel mai apropiat: doctorandul Voiculescu. În situația asta, nu mai are ce face“ (Ibidem, p. 59). Așa au început pilduitoarele exerciții maritale de legato, de stacato.

V. Voiculescu a iubit animalele, dar nu în felul în care declară, de exemplu, veganele de astăzi. Nu am auzit ca vreuna dintre ele să fi îngropat în copilărie peste 200 de rândunele pierite din cauza unor nopți geroase de toamnă sau să fi îngrijit o iarnă întreagă o cioară beteagă, ba chiar să o domesticească pe jumătate – așa cum a făcut la maturitate poetul. În casa medicului igienist mai trăiau și alți locatari: pisici, cățeluși, broaște țestoase, iar un cocoș locuia chiar în cameră. Niciuna dintre ecologistele de astăzi nu ar fi în stare să stea câțiva ani în frigul din cameră, pricinuit de spargerea unui ochi de geam ce încă nu poate fi pus la loc, deoarece între timp un păianjen și-a întins acolo pânza. În eventualitatea în care vreuna dintre ele ar poseda o bibliotecă de peste șase mii de volume (oricum, toate iubesc lectura!), nu ar concepe să nu se atașeze de un șoarece care ar roade cotoarele cărților. Or, un asemenea șoricel, aciuat în casa mai marelui șoarece de bibliotecă, a murit, probabil, de bătrânețe și se știe cât iubea proprietarul cărțile.

Când i s-a dat ultimul cuvânt la proces, inculpatul a rugat instanța să-i lase doar cărțile – „unealta“ lui –, dar cum era să asculte înaltul tribunal militar dorința unui „bandit“ acuzat că uneltise, inclusiv, împotriva clasei muncitoare din U.R.S.S.? Adus acasă din detenție în stare de semiparalizie, prima întrebare adresată familiei a fost legată de dispariția cărților. Acestea fuseseră confiscate în mod abuziv, împreună cu totul de prin casă, imediat după arestare, neașteptându-se sentința. Biroul îi era ocupat de chiriași introduși cu forța de stat și nu i-a rămas decât să spună: „A, de-acum pot să mor!“

Cu o seară înainte de a fi arestat, V. Voiculescu făcea traducerea, scrisă printre rânduri, a unei cărți a lui Swedenborg („Ghedemburg“, în procesul-verbal de confiscare), iar opul rămăsese deschis pe birou. Or, un astfel de scris nu putea să ascundă decât un cod prin care se încerca subminarea puterii în stat. Acesta era gândul și orizontul lecturii unui securist care uitase că își scrisese, probabil, ca un veritabil Titi Tulea, traducerea lecției de limba rusă printre rândurile manualului, în cadrul sumarelor cursuri ale școlii de ofițeri. Descoperindu-se o astfel de metodă suspectă, s-au adunat toate filele care aveau asemenea însemnări dubioase și au fost supuse expertizei. În calitate de referent literar pentru întocmirea dosarului de urmărire penală, capul de zimbru (în fine, de bour), sombru și republican, al jalnicului Radu Boureanu a fost acela care a apreciat periculozitatea unor astfel de scrieri pentru stabilitatea orânduirii instituite în stat!

V. Voiculescu a fost condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale prin agitație publică“, iar cel care comitea o astfel de infracțiune trebuia să fie el însuși un agitat. Or, portretul schițat mai sus nu corespunde unui astfel de comportament turbulent. În urma recursului înaintat de familie, s-a obținut reabilitarea judiciară în 1968, încetând „urmărirea penală împotriva lui Vasile Voiculescu pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, incriminarea faptului fiind stinsă prin moartea acestuia“. A fost bine și așa, întrucât unii dintre foștii deținuți politici nu beneficiază de astfel de îngăduință (nu neapărat judiciară) nici până astăzi, deși au murit demult.

Anii de închisoare aveau să însemne pentru V. Voiculescu un adevărat suiș golgotic, bătrânul deținut bolnav suferind în condiții apropiate de acelea ale martiriului. Astfel, drumul isichiei, pe care deja se angajase, deviase în timpul detenției pe o cale asemănătoare sfințeniei. La Aiud, el a arătat o preocupare mai mare față de semeni decât pentru sine, iar mărturiile celor ce i-au fost colegi de suferință sunt elocvente în acest sens. Pe un orizont de așteptare a miracolelor și a hagiografiilor din perioada postcomunistă, s-a întrevăzut o posibilă canonizare. Înclin totuși să cred, ca un profan ce sunt, că V. Voiculescu nu ar putea fi canonizat religios, deoarece pentru aceasta ar fi trebuit, de exemplu, să înfăptuiască niște miracole atestate. Dar, chiar dacă acestea nu au existat, scriitorul lasă impresia că s-a aflat mereu la pragul minunii. Poate că ar trebui începută o „procedură“ pentru canonizarea din punct de vedere literar și apoi o alta, a mutării în sinaxar.

Dincolo de orice fel de dezbateri, rămâne necesitatea editării încâlcitei creații postume. Scriitorul nu a avut timp, din cauza arestării, să-și facă ordine în manuscrise, așa încât descifrarea și editarea lor va pune mari probleme, în primul rând din cauza felului în care au fost redactate. Scrisul la întâmplare, pe caiete, pe foi, cu notițe și cu pasaje intercalate, duce la o orânduire foarte dificilă a textelor. V. Voiculescu scria, nu de puține ori, cu creionul, iar un astfel de scris se șterge ușor și devine mai greu descifrabil. Așadar, o ediție, care va însuma peste zece volume, va fi greu de întocmit, deoarece va impune stabilirea textelor de bază, ordonarea variantelor, descoperirea genezei textelor și reașezarea receptării critice. Chiar dacă s-ar găsi banii necesari pentru editare, scepticismul meu este legat de puținătatea tinerilor cercetători care s-ar angaja la o asemenea muncă în multe privințe ingrată. V. Voiculescu a fost un scriitor respectat în contemporaneitatea lui și se impune să fie respectat cum se cuvine și în a noastră. Acesta ar fi un prim pas făcut înspre o canonizare, indiferent de natura ei.