Amber Athey este o tânără jurnalistă americană. La nici treizeci
de ani, ea are deja în spate o impresionantă activitate în
presa scrisă și vizuală. Deloc sfioasă în a-și afirma opiniile
politice, Athey se prezintă drept o conservatoare sută la sută,
cu puternice (prea puternice, după gustul meu) convingeri
de dreapta. Lucru rar într-o generație care ascultă o singură
melodie – aceea a sirenelor de extremă stângă, radicalizate și intolerante până
la absurd. Corespondentă a lui Spectator la Casa Albă, prezentă la multe posturi
de televiziune și gazdă a unui podcast incorect
politic numit Unfit to Print (în traducere liberă,
Nimeni nu le-ar tipări), e deja un nume pe scena
mediatică americană.
Spre deosebire de mulți dintre colegii
ei de generație de extremă stângă, ce provin,
adeseori, din familii cu dare de mână, Amber
Athey a crescut într-un mediu modest,
muncitoresc. Mai mult, tatăl ei era democrat,
iar mama independentă. Cum a optat o fetiță
de paisprezece ani pentru valorile de dreapta?
Simplu: folosindu-și rațiunea și apelând la
logică pentru a discerne între minciunile spuse
la școală și ceea ce descoperea pe cont propriu,
prin lecturi și prin vizionarea programelor de
televiziune. Relevantă e plăsmuirea din timpul
administrației Obama, când propaganda
democrată a vorbit de crearea a milioane de
noi locuri de muncă prin faimosul „stimulus
package“. Din investigațiile tinerei fete, a
rezultat că, în fapt, în proporție covârșitoare,
acele slujbe erau temporare ori sezoniere. Cele
800 de miliarde puse la bătaie de democrați
s-au dovedit a fi bani aruncați în vânt.
Ca să vedeți ce personaj e Amber Athey,
am să decupez o întâmplare relevantă pentru
felul în care înțelege ea lumea. În timpul unei
ore de sociologie din liceu, profesorul, un
stângist înveterat, a făcut un experiment: le-a
propus elevilor o dezbatere în urma căreia
urma să se stabilească ierarhia celor mai bune
lucrări. Drept răsplată, cel cu nota maximă
primea trei felii de prăjitură, următorii cinci
câte două felii și următorii zece câte o felie.
Cei cu note mici nu primeau nimic. În fapt,
nu era vorba de recunoașterea meritului, ci
despre felul în care urmau să reacționeze „cei
care aveau“ față de „cei care nu aveau“.
Câștigând detașat concursul, Athey a
dejucat stratagema dascălului:
„Jur că am văzut o strălucire în ochii
profesorului meu când mi-a rostit numele și
m-a invitat să iau prima feliile de tort. Din
păcate pentru el, știam cu precizie ce plănuise.
M-am dus și mi-am luat cele trei bucăți masive
de prăjitură. Colegii mă priveau cu răsuflarea
tăiată să vadă cui voi da din porția mea. Mam
oprit scurt în fața clasei, am spus «Ați luato
în bot», m-am așezat și am mâncat feliile
până la ultima firimitură. În clasă se auzeau
numai murmure.
Firește, nu aveam nevoie de toate cele
trei felii, dar mi s-a părut evident că profesorul imaginase micul
experiment social pentru a atrage atenția asupra câștigurilor
neechitabile. El voia să convingă elevii că ar fi necesar să se
redistribuie veniturile, pentru că «nimeni nu are nevoie» de o
groază de bani – sau, în acest caz, de trei felii de prăjitură.
Eram iritată că voia să-i ducă de nas pe colegii mei cu penibila
lui analogie, așa că i-am dat planul peste cap. După ce a împărțit
toată prăjitura, a explicat clasei scopul exercițiului. Mi-a aruncat
priviri ucigașe, în timp ce explica cum, de regulă, oamenii le
dădeau altora excesul de prăjituri, așa cum oamenii bogați ar
trebui să-și dea banii celor mai puțin norocoși. Lucrul corect ar
fi fost, a sugerat el, să dau altora restul de prăjitură.“
Desigur, egoismul și lăcomia erau mimate artificial în
scena descrisă mai sus. Esența viza folosirea mecanismelor
incompetenței și lenei ca argumente în favoarea „echității“. Faptul
că Amber Athey era o elevă strălucită, muncitoare, era de interes
secundar: important era ca ea să nu beneficieze de răsplata cuvenită,
anunțată de la bun început. Și în acest caz, ca în multe altele,
regulile erau schimbate pe parcursul jocului: nu se pusese nicio clipă problema
ca învingătorii să împartă trofeul dobândit pe merit cu cei învinși. Profesorul
introdusese o nuanță așa zicând etică într-un context în care era vorba exclusiv
de muncă și competență.
De curând, Amber Athey a publicat o carte cu un titlu sugestiv: The
Snowflakes’ Revolt. How Woke Millennials Hijacked American Media / Revolta fulgilor
de nea. Cum au deturnat presa americană milenialii woke, Bombardier Books, 2023.
(În paranteză fie zis, pentru transpunerea în românește a subtitlului am folosit
două barbarisme: „milenial“, pentru a-i descrie pe cei născuți, îndeosebi în
Statele Unite, între 1980 și 1995. Cei veniți pe lume începând cu 1996 se numesc
Generația Z), și „woke“, pe care l-am preluat ca atare, definit drept o ideologie
progresistă care pretinde că minoritățile etnice, rasiale și sexuale sunt
discriminate în mod continuu și sistematic).
Volumul e un jurnal tematic în care autoarea a adunat, pe parcursul
studiilor universitare și ai primilor ani ca jurnalist, exemple de abuzuri flagrante
generate de corectitudinea politică. Amber Athey a studiat la universitatea
Georgetown, din Washington, D.C., unul din bastioanele progresismului, o
Universitate cu taxe de școlarizare foarte înalte, ce urcă până la 80000 de
dolari pe an. Implicată încă din primul an de studii în viața socială și politică
a campus-ului, Athey a adunat un material vast, care documentează felul în
care o minoritate de intelectuali cu vederi de extremă stângă, activi, inițial,
doar în universități, au reușit să-și impună agenda la nivelul întregii societăți
americane, prin intermediul presei scrise, a canalelor de televiziune și a
Internetului.
Inițial, activitățile tinerilor extremiști
au fost luate drept excese juvenile.
Jurnaliștii îi numeau „fulgi de
nea“, fenomene pasagere, inerente
vârstei tinere, a radicalizărilor și
inflamărilor de moment, dar fără
vreun efect asupra establishment-ului gazetăresc.
S-au înșelat profund, deoarece ei aveau deja
aliați în zona cea mai influentă a societății,
presa:
„Nu e niciun secret că cea mai mare
parte a jurnaliștilor [americani] aveau carnet
de membri ai Partidului Democrat, dar această
nouă generație de reporteri e cu totul altă
mâncare de pește. Nu doar că sunt radicali de
extrema stângă, ci pretind o puritate ideologică
de sută la sută și un sprijin necondiționat din
partea tuturor. Mulți dintre ei au aflat că
«jurnalismul» poate fi un instrument foarte
puternic al activismului. În afara faptului că
își promovează propriile interese, ei folosesc
platformele oferite de marile corporații media
pentru a oprima și batjocori pe oricine nu se
supune ortodoxiei stângiste.
La început, organele media au fost cât
se poate de fericite de această nouă realitate.
Aveau, oricum, o aplecare spre stânga – ce
mare scofală era să aducă și câțiva radicali?
Din când în când, junii woke erau implicați
în situații controversate, dar asta i-a ajutat să
creeze scandal în mediile digitale de care ziarul
profita, dovedind astfel audienței în general
stângiste că sprijineau cauza.
Ceea ce nu și-au dat seama organele
de presă e că acești tineri bolșevici nu se
vor mulțumi doar să-și îndrepte furia spre
în afară. Ulterior, responsabilii emisiunilor
de știri au devenit și ei ținta lor.“
Așa cum se vede din nenumăratele
exemple din cartea lui Amber Athey, ne aflăm
în fața unui program explicit revoluționar,
radical și sumbru, amestec de comunism și
autoritarism de sorginte chineză, ce se întinde
pe o lungă perioadă de timp. Ca mai toate
mișcările extremiste, cultura woke nu și-a
ascuns niciodată intențiile și metodele. Agenda
ei a fost mereu la vedere, dar cei vizați nu au
găsit de cuviință să reacționeze pe măsura
primejdiei. Dimpotrivă, au dat dovadă de o
cecitate condamnabilă:
„Lucrurile erau întru totul predictibile dacă priveai cu atenție
la ceea ce făceau tinerii progresiști din deceniul trecut. Conservatorii
au sunat alarma, dar media era prea ocupată să-i ia peste picior,
spunând că îngrijorarea lor e doar o isterie fără bază reală. Nici
dreapta politică n-a înțeles pe deplin despre ce este vorba. Ea era
convinsă că acești studenți gălăgioși – pe care-i numeau în derâdere
«fulgi de nea» – se vor topi deîndată ce vor intra în «lumea reală».“
Inspirându-se din îndelungata experiență „revoluționară“
a marxismului, de la cea clasică, bolșevică, până la formulele baroce
din Lumea a Treia și din America de Sud, asezonată cu elemente
din ideologia partidului comunist chinez, ei și-au construit mașini
de luptă cărora fragilul înveliș al democrației nu avea cum să-i
reziste:
„Stânga woke operează cu tactici și metode diferite de cele ale activistului
politic obișnuit. Viziunea lor despre lume le dă dreptul să justifice suprimarea
prin orice mijloace a opiniilor adverse, fie prin proteste violente, prin neîncetate
atacuri la persoană și jigniri publice sau prin minciuni sfruntate. Ei creează
o cultură a fricii în care oricine – inclusiv adulții aflați la comandă – sunt
înspăimântați să depășească linia trasată de huligani.“
Cartea lui Amber Athey e un repertoar al marilor abuzuri comise în
numele „lumii mai bune“ și al „viitorului de aur“ al omenirii. De la interzicerea
accesului în campusul Universității Georgetown a personalităților care nu se
înscriau în linia politică a stângii extreme, până la epurările din redacțiile
marilor cotidiane „Washington Post“ și „New York Times“ sau până la diversiunile
de anvergură de genul „1619 Project“, o încercare radicală de a rescrie istoria
Statelor Unite, există un fir roșu conducător. Ideea de bază a acestui din urmă
demers – ce seamănă cu cel al protocroniștilor de la noi – e că „adevărata fundare“
a SUA nu s-a produs în 1776, odată cu Declarația de Independență de Marea
Britanie, ci în 1619, când au ajuns pe țărmurile Americii primii sclavi africani.
Redactată cu talent și vervă, cartea lui Amber Athey e o demonstrație
minuțioasă, imparabilă, a felului în care se răspândește Răul în epoca
postmodernismului saturat de ideologie.