Un documentar pe care nu l-am văzut și o însemnare a cuiva pe Twitter mi-au adus aminte de un text clasic din Ars Amatoria, Din lirica chineză: „Se recoltează grînele în mai/ un om, un pai, un om, un pai“. Documentarul (pe care nu l-am văzut, dar l-a văzut soția mea, deci, aproape că l-am văzut) se referea la campania celor patru dăunători din China, în Perioada Marelui Salt Înainte de sub conducerea lui Mao (acest criminal, să nu uităm). Cei patru dăunători sînt: șobolanii, vrăbiile, muștele și țînțarii. Despre șobolani nu trebuie să discutăm prea mult. Cine a fost recent în Paris, sigur i-a văzut. Da, sînt niște dăunători care ajută la transmiterea unor boli, după cum se zice.
Muștele și țînțarii ne-au enervat pe toți, iarăși nu mai trebuie insistat. Mai mult decît dăunători, sînt și surse de enervare cu bîzîitul lor. Deși în tezaurul de înțelepciune al poporului român există oameni care „n-ar omorî nicio muscă“, despre țînțari toți sîntem de acord, îi pălmuim oricînd îi prindem. Problema s-a rezolvat relativ cu succes, cu DTT și alte soluții care au rărit enervantele insecte. Chiar și puricii au mai pierit în urma unei campanii susținute.
E foarte interesant și ceea ce s-a întîmplat cu șobolanii. Autoritățile chineze i-au stimulat pe cetățeni plătindu-le o sumă modică pentru fiecare coadă de șobolan adusă. Nu știm ce s-a întîmplat cu corpul, nu vreau să insinuez nimic, deși foametea…
Însă această măsură a avut un efect pervers: dornici să cîștige tot mai mulți bani, adică să strîngă cît mai multe cozi, sute de întreprinzători au înființat crescătorii clandestine de șobolani!
Ajungem, așadar, ultimele pe listă, la vrăbii. Vrăbiile dăunătoare? Păi da, tovarăși, aceste păsări care fură boabe de grîu și boabe de orez dăunînd revoluției agrare, producțiilor record obținute sub înțeleapta conducere bla-bla, tovarăși.
Campania împotriva vrăbiilor a antrenat întregul popor chinez, cu mic-cu mare, de la copii la bătrîni ce cu mîndrie poartă lumina anilor în plete… Clișeele să trăiască! Lupta împotriva vrăbiilor a presupus distrugerea locurilor de cuibărire, a ouălor, a puilor și a vrăbiilor în toată firea lor dăunătoare. Arme cu alice, praștii, capcane, plase aruncate peste sărmanele viețuitoare, toate au fost folosite. Dar una dintre metodele despre care există relatări mi se pare cea mai dură (că inumane sînt toate): adunarea în cîmpuri a mulțimilor populare care cu clopoței, linguri și farfurii de fier, fiare de tot felul, tobe și chimvale făceau zgomote ore în șir pentru ca vrăbiile, speriate, să nu se așeze. Și zburau săracele pînă cînd inima de vrabie nu mai rezista. Cădeau pe pămînt, epuizate, moarte. Iar dacă nu erau moarte, nicio problemă, se ocupa poporul cu asta. Sper deosebire de păsările migratoare, vrăbiile nu aveau unde să se ducă — mureau în văzduhul natal.
Victime colaterale ale vînătorii de vrăbii au fost și alte specii de păsăret, alungate sau epuizate de sperietorile umane (mai demult am inventat cuvîntul „sperieciori“).
Și tocmai cînd lupta împotriva zburătoarelor prinsese aripi, agricultura chineză de partid și de stat a primit lovituri foarte dure. Lăcustele și alte insecte s-au înmulțit, pentru că vrăbiile nu le mai mîncau. A dispărut inamicul natural și lanurile de grîu și orez au devenit raiul lăcustelor. Producția de cereale a scăzut dramatic, iar asta, în China de atunci, a dus la o foamete acută. Milioane de chinezi au murit de foame. Marele Salt Înainte i-a împins la pieire.
În dorința de a înlătura lanțurile exploatării proletariatului, comunistul Mao s-a atins și de lanțurile trofice care țineau natura în echilibru. Pentru că, vorba ceea, vrăbiile consumau, dar și protejau. S-a calculat că proporția de grîne din hrana vrăbiilor era mult mai mică în raport cu lăcustele din meniul zilnic.
În fața acestei tragedii colective, Mao și-a pus întrebarea tovarășului Cernîșevski: Ce-i de făcut? Iar răspunsul a fost că Marele Salt Înainte trebuie să facă un mic pas înapoi. Să repopuleze cerul chinez cu vrăbii. Istoria consemnează că au fost „importate“ 15.000 de vrăbii din Uniunea Sovietică. Nu pot să nu mă opresc încercînd să-mi imaginez cum au adunat sovieticii stolurile de vrăbii și cum le-au convins să zboare spre China ca să se instaleze acolo? Și, desigur, cît au costat vrăbiile, pentru că, tovarăș, tovarăș, dar marfa e pe bani.
Cert este că lanțul trofic a primit înapoi veriga lipsă și agricultura chineză și-a revenit.
Dacă, vorba lui Zaharia Stancu, „odată ai ucis o vrabie, ai tras cu praștia-n ea și ai lovit-o“, asta poate deveni o poezie sensibilă și un șlagăr. Dar dacă ai ucis milioane de vrăbii și, în consecință, ai lăsat să moară de foame milioane de oameni, asta e o tragedie pe care ar trebui să nu o uităm.