Țesătura diafană a poemului
Alături de Ioan Flora, Gabriel Chifu și Liviu Ioan Stoiciu, Vasile Dan a fost unul dintre poeții care au anunțat schimbarea de paradigmă produsă de generația optzeci. Debutând în 1977, cu volumul Priveliștile, el a precedat nu numai cronologic poezia din culegerile Aer cu diamante și Cinci (ambele, din 1982). Autoreferențialitatea și îndepărtarea de „stilul înalt“ șaizecist, vizibile în următoarele trei volume – Nori luminați, 1979, Scara interioară, 1980, și Arbore genealogic, 1981 – prefigurau deja poetica postmodernă a lunediștilor.
Recent-apărutul volum bilingv Vízmag/ Miezul de apă, în traducerea maghiară a reputatului poet, prozator și eseist Böszörményi Zoltán, ne adresează o invitație la (re)lectură și, mai ales, la reexaminarea a ceea ce știm despre creația acestui autor discret, care iese mai rar la rampă, în pofida unei recunoașteri critice de primă mână.
Vízmag/ Miezul de apă este, în mod straniu, un soi de Best of Vasile Dan. Nu în sensul că poetul n-ar mai fi avut și alte texte valoroase, în culegerile anterioare. Dimpotrivă. Dar noul volum are o vizibilă unitate de fond și foarte puține poezii „de serviciu“, fiind structurat de niște „axe“ tematice puternice și vizibile.
Reflecția asupra textului care se scrie – una dintre temele prin care poetul s-a îndepărtat, în anii de dinaintea debutului generației optzeci, de stilul șaizecist – este, bunăoară, prezentă din belșug, fiind reprezentată aici, între altele, de o poezie emblematică: „Bine. Să presupunem că nu eu scriu acest poem./ Eu doar îl citesc așa cum l-ar citi oricine/ îl găsește din întâmplare./ (Toate poemele sunt scrise de altfel de cei ce le citesc.)/ […] eu căutam neslăbit cu ochii cărarea de pe/ urma pașilor lor chiar pe buza canionului în timp ce/ scriam acest poem fără să știu/ și îl pierdeam apoi/ roua de dis-de-dimineață/ de-o clipă/ o soarbe deodată soarele nemilos/ totul/ se uită spre a fi citit din întâmplare.“ La fel și intruziunea autobiograficului și poezia toposului spiritual: „Se spune că orașul meu a fost la început/ doar o insulă plutitoare./ Geografic nu-l putea nimeni fixa fiindcă/ azi era aici mâine era dincolo mult/ mai departe./ Nu erau dealuri nici văi nici stânci nici prăpăstii/ nici adâncimi în care să te ascunzi ca șarpele/ cum se întâmplă la primejdii/ în orice așezare de încredere./ Nici fluviul de atunci care făcea o mică deltă aici/ Nu mai e azi un fluviu la fel.“ Cele două teme, de altfel, se întrepătrund strâns și îl definesc pe Vasile Dan ca poet reflexiv, practicant al unui discurs introvertit, aflat mereu într-o dezbatere cu sine însuși. Desigur, o dezbatere de natură spirituală, ca și ființa celui care scrie: „… fragil și puternic/ precum viața mea/ pe care nu o întreabă nimeni/ niciodată ce a câștigat/ ce a pierdut/ din acest război/ ascuns.“
Dimensiunea spirituală, bine camuflată în perioada comunistă, subîntinde însă creația acestui poet aparte, în raport atât cu generația, cât și cu epoca sa. În lirica lui Vasile Dan, filonul etic și mesianic al liricii transilvănene s-a topit într-o discretă, dar puternică trăire de natură spirituală. Poetul e un postmodern care destramă „covorul“ religiozității în fire și fibre pe care, apoi, textul le deapănă molcom, temeinic, sugerând un desen de cuvinte în locul celui proaspăt destrămat. Le deapănă insensibil nu la crizele epocii (tocmai ele provoacă „deșirarea“ de care vorbeam), ci la timpul care curge învolburat: „Ultimul poet își memorase în sfârșit cartea./ Nu mai erau demult cititori, să nu uit./ […] Poemul lui era sonor, muzical,/ șoptit și țipat în același timp,/ mut, asurzitor, înecat în gâtlej./ […] La malul apei Vavilonului șezu și plânse/ senin./ O furtună ca de nisip/ din văile ascunse ale înaltului/ pogorî încet peste el/ în potop.“ Grația poemului, izvorând dintr-un discurs ales și cântărit, gingaș la modul intelectual, răsfrânge și evocă o fărâmă din splendoarea Logosului.
Vízmag/ Miezul de apă este una dintre cele mai valoroase și mai bine închegate culegeri din creația lui Vasile Dan. Printr-o traducere realizată de un prestigios creator maghiar, ea pătrunde simultan și într-un alt spațiu literar, cu care lirica românească are numeroase afinități și interferențe.
Bolgii și fragilități
Debutul lui Aurel Pantea, care s-a produs în 1980, cu volumul Casa cu retori, a survenit la numai trei ani după cel al lui Vasile Dan. Însă sunt exact cei trei ani în care ramura transilvană a optzecismului a făcut saltul de la lirismul baladesc și cultural al echinoxismului la textualismul postmodern.
În acest peisaj al transferului dintr-o etate poetică în alta, Pantea ocupă – după cum au subliniat mai toți exegeții săi – o poziție specială. Și aceasta, nu numai din cauza vitalismului său organic, care-l situase (după cum a arătat Nicolae Oprea) la limita poeziei „de bibliotecă“ practicată de poeții de la „Echinox“. Ci și din cauza prezenței, în lirica sa, a unor căutări de natură spirituală, aflate la antipodul ludicului, al „poeziei realului“ și al metaforei piezișe, suprarealiste, caracteristice optzecismului. Cum spuneam cu alt prilej, poezia sa dă corporalitate abisului (sufletesc, moral), într-o generație cu prea puține abisalități, ceea ce explică, poate, și receptarea mai târzie a lui Aurel Pantea în raport cu alți confrați.
Antologia Infernul meu, realizată de Ioan Hădărig, ocupă o poziție aparte în ansamblul prezențelor editoriale ale poetului. În mod evident, nu este o antologie de autor, ceea ce implică o privire din exterior asupra unei opere ample, cu destule schimbări de direcție și de tonalitate. Titlul ales de editor devoalează și miza antologiei, care nu este aceea de a ne furniza o selecție impersonală a poemelor valoroase, ci de a ne oferi o incizie adâncă într-unul dintre filoanele definitorii ale personalității poetice a lui Aurel Pantea. Latura „neagră“, tenebroasă, a poeziei sale este expusă aici, într-un corpus textual compact, ca un „perete“ de cărbune.
Tocmai focalizarea pe această dimensiune, însă, relevă – pe lângă trăsăturile „vitalismului întunecat“ al lui Pantea – sensibilitatea poetului, ulcerată de rău și de urât, și transferul ei, de certă esență subversivă, în text: „Am starea aceea când aș inventa o limbă atroce,/ un idiom ce ar numi cu săruturi sulfurice viața și moartea,/ m-aș trezi diminețile, aș spune bună ziua, iar ziua s-ar cutremura/ cu dalbe cenuși, aș numi cenușile și s-ar întrupa/ nimicitorul, când mi se întâmplă asta nu mai e nimic de numit,/ e doar vertijul, iar în vertij se află ascuns numele altei limbi,/ ce face să apară viața și moartea altundeva,/ altcândva“. Starea sa de malaise nu are determinări materiale și, prin urmare, este fără pricină și în sine, tulburând astfel iremediabil echilibrul poetului și al lumii: „În înserare începem să nu mai știm/ unde se termină stările din care ea izvorăște/ și cine suntem/ în freamătul rece, aproape polar, simțit de inimă,/ tu spui că se produc schimbări încete/ și treptat ajungem să nu ne mai recunoaștem,/ până când un ecou al unor voci depărtate/ ne arată atât de străini și ne învinge,/ și nu mai știm dacă se termină ceva sau ceva începe“.
Pandantul acestor stări lirice „negre“ și tulburi este religiozitatea poetului. Genuină, ca și abisalitatea sa, ea este înscrisă în filigranul multor poeme în care Pantea, asemenea psalmistului arghezian, este frânt între incertitudinea credinței și puterea tăgadei. Poezia care dă titlul prezentei culegeri este, însă, un psalm calm/d, în care vocea celui care scrie s-a făcut candidă și mică, în contrapunct cu o solicitare uriașă din punct de vedere moral: „Ocrotește-mă, Doamne Isuse Hristoase,/ de un timp trecut,/ în care crâncene și dureros de vii/ au rămas doar ticăloșiile“. S-ar spune, așadar, că optzecismul transilvan – spre deosebire de cel originar, lunedist – nu respinge, ci distilează discursul religios, acceptat ca formă lirică legitimă, poate și datorită tradiției etice, „vaticinare“, a liricii de peste munți.
Chiar dacă arhitectura culegerii Infernul meu aparține altcuiva, volumul este alcătuit din materiile aspre, grele și tulburătoare, specifice creației lui Aurel Pantea. Ca atare, el este o reîntâlnire fastă cu acest poet transilvan reprezentativ și cu o latură a optzecismului pe care adesea o trecem cu vederea.