Cel mai recent volum al lui Arcadie Suceveanu, Terasa galbenă, are o eleganță grafică studiată. Coperta reproduce o lucrare de Dali cu numai trei elemente, împotriva obișnuitelor compoziții încărcate ale maestrului. Și textele lui Arcadie Suceveanu tind către simplitate sintactică, spre esențializare și lipsa podoabelor stilistice. Chiar dacă apar scenarii suprarealiste, acestea sînt expuse în fraze limpezi: „Și-mi zic: voi scana fereastra/ și-o voi trece în CV-ul meu de poet,/ îi voi scrie poveștile/ iar tu, cititorule, o vei hrăni din palma ta,/ ca pe un mic animal sacru/ din credința hindusă“.
Poetul baletează cu siguranță printre aluzii culturale, nume de poeți și alți artiști. Apar în același text Ion Mureșan, Dali, Baudelaire cu Albatrosul lui: un înger seamănă cu pasărea respectivă și se înalță „greoi de pe acoperișul / Muzeului Literaturii Române M. Kogălniceanu“. Este „îngerul poeziei“ care pare un liliac noctambul sau un mic aeroplan Sikorski. E drept că avioanele Sikorski sînt mici, unele chiar monoposturi, dar destul de măricele pentru un înger. Arcadie Suceveanu mecanizează, ironizează, demitizează ceea ce este declarat prea solemn, spiritualizat, sanctificat în poezia convențională.
În poezia Terasei galbene, totul este posibil, dar mai ales trecerea numelor ilustre în regim de egalitate cu cele ale contemporanilor: „Citeam cu magistrul Ursachi/ …/ ori ca Demostene țineam pietre în gură//… secondați de her (sic! corect ar fi fost o majusculă și al doilea r: Herr – n.m.) Doktor Zűrfluht cîștigasem la zar/ pipa lui Franz Joseph și chiar/ un întreg ducat din Imperiul Austro-Ungar“.
Poemele lui Arcadie Suceveanu au o egalitate de intenție și de ton. Poetul vrea să ne comunice că, în imperiul poeziei, nu se trăiește decît prin cultură. Fiecare fapt stîrnește asociații de tip livresc și orice umbră pare silueta unui artist care este sau a fost. Nimeni nu trăiește singur, ci poartă cu el un halou de citate și mai ales de prezențe fantomatice ale confraților în viață și dispăruți. Cea mai explicită mărturie de acest fel este textul intitulat Bus (Terasa „La scriitori“). Duhurile scriitorilor revin pe terasă, „luminoase spirite ori damnați umbroși ai paharului“ pentru o șuetă între colegi. „Nu ne pasă că sunt morți/ Vii și morți avem aceeași vîrstă, de alumni,/ ne-ndrăgostim ușor“. Versurile sînt vag rimate, dar cu ritm variat, par jucăușe, dar cuprind nostalgii și fireasca tristețe a evocării. Textul este lung, are nouă pagini, cuprinde numeroase figuri evocate cu prietenie și cu ironie blîndă: „Călare pe-un pește de bronz, din havuz/ răsare Esinencu – copilul teribil/ și vărul confuz/ al lui Villon“. Multe dintre stafiile literare sînt asociate cu alți poeți. Aurel Scobioală e „leit Alecsandri“. Ion Vatamanu apare la braț cu Walt Whitman și Robert Frost. Trecerea în eternitate a egalizat timpurile existenței terestre și valorile. E limpede că în lumea de dincolo toți artiștii coexistă și vorbesc o singură limbă. Și alte texte evocă scriitori dispăruți într-o lume „deconstruită“ încît, evident, gîndul, prin excelență conectat la cultură, îl duce pe autor la Derrida care va rima glumeț cu „nu cumva“.
Versurile de pe terasa galbenă, o formă adaptată a Cîmpiilor Elizee, au suficient umor ca să nu cadă într-o melancolie sumbră și să-l întristeze și pe cititor. Ele sînt scrise cu meșteșug și suplețe a gîndirii. Pofta de joacă echilibrează seriozitatea unei teme grave, ca evocarea unor prieteni trecuți în altă lume. Arcadie Suceveanu este rezervat și în durerea firească a gîndului la cei duși și în hazul pe care-l presupun amintirile unor momente însuflețite de prietenie și de căldura conviețuirii în lumea artei.
Există pasaje elegante, frumoase în sine, care atestă inspirația unui poet ce știe de fapt să se ia în serios: „Astfel trecu tinerețea cu un cîntec/ și o garoafă la armă“. Textul se intitulează Armonica ludică, o formulă care cuprinde o definiție corectă a poeziei lui Arcadie Suceveanu, cel puțin a celei din acest volum, rafinat și infuzat de atașamentul pentru artă și în special pentru poezie, ca unic mod de ființare. Poetul este asemenea unei insecte care vrea să guste mierea literaturii și se trezește scufundat fără scăpare în ea, rămînînd acolo pentru totdeauna.