Seria interpretărilor lui Shakespeare de către Adrian Papahagi a ajuns la al șaselea volum. Autorul alege să grupeze operele bardului după criterii proprii. De exemplu, volumul al treilea a cuprins Titus Andronicus și Hamlet, în calitate de tragedii ale răzbunării, chiar dacă ele ar fi fost de pus împreună și după numărul de personaje decedate violent. Othello și Poveste de iarnă constituie acum subiectul interpretării, fiind piese construite în jurul sentimentului de gelozie. Adrian Papahagi le așează îndreptățit împreună, chiar dacă deznodămîntul lor este diametral opus: tragic la piesa maurului din Veneția și fericit în cazul regelui Siciliei și al familiei sale.
Astfel, cartea a șasea a șirului consacrat de Adrian Papahagi lui Shakespeare se referă la cei doi mari zuliari ai operei nemuritorului Will, tot mai contestat de la o vreme pentru o „lipsă de corectitudine“ de care el nu avea habar că va constitui un păcat la peste patru secole de la moartea sa.
În discutarea celor două piese, Adrian Papahagi aduce, ca de fiecare dată, idei originale foarte interesante, fără să omită nici trecerea în revistă a altor puncte de vedere asupra textelor. El compară cele două opere între ele, dar le pune alături și de altele ale aceluiași autor, analizînd asemănările și diferențele. Unele ipoteze sînt neașteptate dar, analizînd, cititorul va trebui să recunoască îndreptățirea lor și să caute mai departe consecințele pe care le produc.
Adrian Papahagi reia ideea că în piesele tîrzii ale lui Shakespeare acesta se referă la relația dintre fiice și tații lor (Marina și Pericle, Innogen și Cymbeline, Miranda și Prospero în Furtuna, și, desigur, Perdita și Leontes din Poveste de iarnă). Merge apoi mai departe și pune rezolvarea (cu bine) a conflictelor pieselor prin prezența „harului“ și a intervenției providențiale. În situații tragice și chiar disperate, intervin salvări care țin de miracol. Autorul descoperă trăsătura și în Măsură pentru măsură și în Totu-i bine cînd se sfîrșește bine. În cazul celor patru piese cu fecioare și părinții lor masculini, tinerele pline de grație și har intermediază între Pronie și planul terestru în favoarea taților care, cel puțin în cazul lui Leontes, n-o prea merită. În situația Mirandei, doar existența ei și căsătoria cu Ferdinand îl fac pe Prospero să pună în scenă Furtuna, care îl va readuce și pe el în „civilizație“ ca să spun așa.
În afara similitudinilor dintre cele două piese, Adrian Papahagi discută multe aspecte particulare ale fiecăreia și care le individualizează. Este de mare interes modul în care autorul identifică în Othello diade contrazicătoare prin care personajul titular este, de fapt, pus în opoziție cu lumea în care trăiește. Tragedia maurului începe de la alteritatea sa, este de părere exegetul, și aduce argumente convingătoare în acest sens. Chiar începutul piesei este unul conflictual. El ar fi din zona comediei, crede Adrian Papahagi, și trebuie să admitem că există destule temeiuri în acest sens. Traducerea cea mai recentă în limba română a acestei piese, realizată cu mari merite de Lucia Verona, în cadrul ediției de Opere, coordonată de George Volceanov, a scos în evidență latura ironică, umoristică, a piesei. Ca și în cazul lui Richard III, pe care am găsit potrivit să o traduc ca pe o comedie neagră, Othello are multe dintre caracteristicile unei comedii italiene din Renaștere sau chiar ale unei telenovele recente. Adrian Papahagi descoperă miezul tragediei lui Othello în aspirația lui de a fi asimilat de civilzația europeană. El este negru, nu i se spune pe nume, ci, mai adesea, „maurul“. Perechile de termeni se ilustrează clar: „alb-negru, zi-noapte, rațiune-irațional, bine-rău, frumos-urît, înger-demon“, enumeră eseistul. Shakespeare atribuie Europei simțul rațiunii, legea și logica, iar lumii din care vine Othello, pasiunea, instinctul, magia și supranaturalul.
Nomen est omen! Othello – ca și Aaron în Titus…, ca și Caliban, în Furtuna – ne amintește Papahagi – își poartă rasa ca nume și ca pe un stigmat determinativ și, la final, se comportă tocmai cum îi este numirea. Dacă în loc de Shakespeare, ar fi fost Caragiale, ar fi spus că „e măgar, violent și n-are manieră“.
Exegetul lui Shakespeare disociază cauzele geloziei. Othello este manipulat de Iago și stimulat de inocența Desdemonei (Des-daimon, îi interpretează numele autorul, marcat de prefixul abandonării) care nu-și dă seama că se bagă în belea tocmai prin nevinovăția ei. Dar Leontes își autostimulează gelozia vibrantă pînă cade pe frecvența de rezonanță. Trebuie să fac din nou apel la Caragiale, cu nemuritoarea replică a Vetei : „Dumnealui e grozav, Chiriac e nebun !“, adaptînd: Othello e grozav, (dar) Leontes e nebun.
Adrian Papahagi ne arată clar că regimul tragediei din Poveste de iarnă este, în primele trei acte, invers decît, aș adăuga, în Othello, unde startul aparține comediei, și aceasta se prelungește și după primul act. Tragedia este asociată limpede cu iarna, anotimp care de altfel nu caracterizează Sicilia. Iarna e în suflete, în special în cel al lui Leontes care o induce și celorlalți. În opoziție, Boemia este ținutul primăverii și al farmecului pastoral. Shakespeare inventează o Boemie cu ieșire la mare și face asta, cred, dacă-mi permite Adrian Papahagi o interpretare personală, pentru a da tărîmului respectiv, ospitalier cu Perdita, în ocurență, o deschidere spre un orizont nelimitat.
„Lectura mitologică a piesei (Poveste de iarnă) se impune“, consideră autorul. Finalul ține de miracol, așa cum unele montări au arătat. Versiunea lui Alexandru Darie, din 1994, pe care Adrian Papahagi o menționează, miza clar pe basm, în care totul e posibil, și pe Timp, care poate regenera natura. Semnificativ, în acel spectacol Timpul și Perdita erau jucate de aceeași actriță (Oana Pellea).
Pentru interpretările textului, eseistul face apel la toate traducerile pieselor, textul lui Shakespeare, dificil în ambele cazuri, predispunînd uneori la omiterea, în traducere, a unor elemente considerate importante de hermeneut. Astfel, pentru Othello, el recurge la tălmăcirile succesive ale lui Florian Nicolau, Ion Vinea și Lucia Verona, iar pentru Poveste de iarnă la cele de Dragoș Protopopescu, Dan Grigorescu și Violeta Popa. Dar nu ezită să propună propriile traduceri acolo unde consideră că predecesorii săi nu au redat întregul spirit al piesei.
La fel ca în „interpretările“ precedente, Adrian Papahagi dă dovadă de o cunoaștere foarte bună a textului, precum și a interpretărilor date acestuia. Dintre exegeții români sînt citați în acest volum Pia Brînzeu, Monica Matei-Chesnoiu și Codrin-Liviu Cuțitaru. Dincolo de interpretările îndrăznețe și argumentarea lor plauzibilă, trebuie remarcat faptul că autorul realizează un text atractiv, într-un stil suplu, accesibil cititorilor, pigmentat cu umor, îndepărtat de orice morgă lexicală. Relatarea acțiunii pieselor este palpitantă, colorată : „Norii abia se văd la orizont cînd începe piesa“ sau „trei acte este hrănită gelozia, iar apoi aceasta își dezlănțuie furia și nebunia criminală“. Parcursul textului nu e lipsit de ironie, autorul punctează decis momentele care pot genera hazul. Asocierile cu opere mult ulterioare, pentru lămurirea cititorului, nu lipsesc și sînt relevante. Batista Desdemonei este asemuită cu inelul lui Bertram din Totu-i bine…, dar și cu inelul lui Sauron din romanele lui Tolkien. Ea „concentrează marile simboluri antinomice ale textului“.
Interpretat astfel, Shakespeare devine deopotrivă accesibil, dar și tentant, dacă la un autor ca el mai e nevoie să se sublinieze asemenea calități. E totuși important ca studiul operei bardului să dezvăluie abisurile și jungla sensurilor și simbolurilor sale, fără a eșua pe țărmul unor Boemii fanteziste, pur speculative, ori în rigiditatea scolastică și aulicul funebru, mortificînd valoarea supremă a lui Shakespeare : viața trepidantă a personajelor.
Este o bucurie pentru cititor să constate că Adrian Papahagi a înțeles foarte bine spiritul lui Shakespeare și faptul că opera marelui dramaturg nu este un înscris ori o înșiruire livrescă de termeni și acțiuni, ci o lume.