Se spune, de obicei, că omul se deosebește de celelalte viețuitoare prin aceea că apelează la vorbirea articulată, mijloc sonor de exprimare și comunicare. Doar că lucrurile nu stau chiar așa. Că nu înțelegem „limba păsărilor“, sau a delfinilor nu înseamnă nicidecum că viețuitoarele cu pricina nu comunică într-o limbă, ci doar că nu e vorba de un limbaj articulat. Cum dovezile despre evoluția limbilor omenești apar doar odată cu născocirea alfabetului, a scris-cititului, mai corect ar fi să spunem că asta ne deosebește: faptul că am transformat sunetele vorbirii în semne citibile în gând ori cu voce tare, că am găsit mijlocul de a comunica durabil chiar și după dispariția noastră ca ființe vii. Că prezentului existenței noastre i s-a adăugat, astfel, trecut și viitor.
Despre asta ar merita divagat mai prelung. Deocamdată, să spun că a citi mi se pare fapta și înfăptuirea cea mai lăuntrică, mai definitorie a omului. Mă gândesc la citirea ca deslușire de semne grafice, la fereastra alfabetului, dar și la citirea ca înțelegere a vitraliului unei opere artistice („A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu : voyelles,/ Je dirai quelque jour vos naissances latentes“). În comunicarea intimă cu opera de artă se petrece întărirea omului, salvarea lui de spiritul mutonier și eliberarea de orice dogmă. Lectura (și mă gândesc aici la „citirea“ cărților, a tablourilor, a muzicii) este și forma cea mai omenească a revoltei în contra îngrădirilor de orice fel. „Citesc, deci suntem“, spuneam altă dată, parafrazându-l pe Camus. Cititorul adevărat e întotdeauna activ, enciclopedia sa personală interferează cu enciclopedia autorului așa cum e ea încorporată textului, iar acesta există prin chiar acest între al lecturii, în rețeaua interpretărilor succesive. Cititorul e cel care gândește singur, iar cărțile, toate, tradiționale ori internetice, își storc seva la rădăcina lui și-l fac, încet-încet, de nemanipulat. Liber, deschis remanierilor, relativizând discret în marginea înaintării sale bogate spre moarte.
Am simțit mereu cititul ca mijloc de a reconstitui adevăratul plan al locului meu limitat. Un fel de ieșire din hotare pentru o mai bună, lucidă re-așezare între limite. Acum, când se deplânge pe toate drumurile scăderea numărului de cititori și căderea în desuetudine a înțeleptei vorbe de odinioară „cine are carte are parte“, aleg să număr câteva cărți care laudă rostul ziditor al cititului și pot fi considerate probe într-un imaginar dosar de instrumentat Rostul Cărții. Iată câteva dintre ele, pe scurt și la întâmplare.
Încep cu savuroasa cărticică a lui Rui Zink, Cititorul din peșteră (trad. Micaela Ghițescu). Câteva dintre înțelepciunile ei sunt de ținut minte: „Astăzi știu că niciodată nu trebuie să disprețuim relația dintre ce e în capul nostru și ceea ce e în corpul nostru chiar și numai pentru faptul că acest cap se naște prins bine de corp; noi suntem cei care pe urmă, din prostie ori din neglijență, îl vom deșuruba“. Deșurubarea cu pricina e înlesnită de îndepărtarea de Carte, de ignorarea datoriei de a îngriji creierul care, zicea Eminescu, asemenea ogorului, trebuie hrănit pentru a rodi. Animal Lector, hirsutul cititor din peșteră, își asumă o îndatorire eroică acum când „nu mai citește nimeni, nici măcar oamenii“. Omul de astăzi e un simplu spectator, el vrea „să vadă petrecându-se lucruri, nu să facă să se petreacă lucruri“. Își dorește cărți gata mestecate, hamburgeri arătați în imagini colorate pe ecran/monitor. Nu mai știe că „cititul înseamnă să faci lucrurile să se petreacă în capul tău, nu să stai ca o rumegătoare să te zgâiești la un perete vorbitor“. Mulți dintre scriitori, crede Cititorul, s-au lăsat seduși de lenosul trend al consumatorului fără cap, dar „un scriitor ar trebui să fie cineva care să pună întrebări, pentru că a trecut deja vremea când se presupunea că are răspunsurile“.
Cititorul atent e un fel de lutier. El își apropie urechea de scoarța textului și-i ascultă melodia secretă, cântărindu-i bogăția de zvonuri. Dobândește, astfel, un ritm, o cadență interioară. De amintit din nou splendidul roman Confiteor al catalanului Jaume Cabré (în traducerea simfonică a Janei Balacciu Matei), o tulburătoare radiografie romanescă a Răului din vremea Inchiziției și până la lagărele naziste, dar și o subtilă, învăluitoare pledoarie pentru Arta care îl poate contracara; o vioară, o carte veche, un tablou sunt personaje-accent ale cărții. Literatura, limbile, cărțile vechi, pictura, muzica sunt însoțitori/potențatori ai istoriilor mărunte ale oamenilor proiectate pe Istoria cea mare. Un personaj din carte își recuperează răspunderea de sine traversând cărțile din bibliotecă (pereții ticsiți de cărți mi-i imaginez mereu scăldați în lumina auriu-verzuie, de boabă de strugure, din încăperea oprită a labirintului eliadesc). „Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg la psiholog“, spune Jaume Cabré într-un interviu.
Geneviève Damas – prozatoare belgiană – a publicat primul ei roman, Si tu passes la rivière, în 2011. Cartea a apărut și în limba română, cu titlul De te duci peste râu, în excelenta traducere semnată de Rodica Baconsky și Alina Pelea. Tema ar fi aceea a importanței cuvintelor potrivite pentru configurarea unei personalități coerente, cu o existență valorată liber. Retras, singuratic, temător de tot ce se întâmplă în jurul său, adolescentul François are acces, și el tatonant, fragil, doar la cuvintele gândului. Prieteni îi vor fi necuvântătoarele, căci cu ele se poate înțelege mai bine punându-și sieși întrebări și chinuindu-se să decupeze un sens cât de firav în întâmplările zilelor și nopților de trudă, amenințări, interdicții, lucruri tăinuite. Cu naivitatea minții sale cam încete, ironizată de ceilalți, e dornic să afle ce se ascunde dincolo de mărunta sa viață cenușie. Inteligența sa intuitivă, nelucrată, îl ferește de prefăcătorie și îi arată tot mai limpede că lipsește ceva din tablou, nu doar mama după care tânjește, pe care n-a cunoscut-o. Cartea e scrisă admirabil din perspectiva lui, cu o curgere melodios-poticnită a frazelor, cu reveniri și adăstări de o fermecătoare oralitate. Șansa lui cea mare va fi deprinderea scris-cititului. Plăcerea rostirii devine conștientă de sine, el e dintr-o dată un om mare, un „prieten al cuvintelor“. Cuvintele bolovănoase, fruste, colțuroase se rotunjesc, vocea dobândește culoare, ambitus: „parcă simțeam că, de când cu literele ce le-nvățam, un fel de drum nou se deschidea-n față, un drum pe care n-o puteam porni decât de unu singur“. E și o carte manifest discret despre „puterea și mirajul artei de a scrie și de a da sens trăirii“.
Mic roman al formării, al inițierii în tainele vieții, mizând pe limba străină a cărților frumoase (Marcel Proust), De te duci peste râu mi-a adus în minte cărțile unui prozator român prea puțin citit: Ștefan Goanță. Nu atât atmosfera grotesc-arhetipală, mustind de subînțelesuri și doldora de sugestii, din Zodia Țârului, cât mai ales cele trei volume din Popescu E. Napoleon, unde cel care vede, observă, judecă și vorbește/scrie lumea românească a anilor 1945-1950 este un copil de 13 ani. Ca și în cazul lui François, literatura (ficțiunea) funcționează ca învestitor cu existență – există doar ceea ce este spus/scris și numai dacă cel care ficționează are harul cuvintelor. Inocența – acel „Împăratul e gol“ al privirii nesubordonate canoanelor adulte – este subminată și îmbogățită de mania specială a acestui copil de a verifica, în nesfârșite, savuroase, mereu surprinzătoare aparte-uri, tot ce știe și află despre lume: „Subsemnatul, Popescu E Napoleon, elev în clasa a treia de liceu, în vârstă de treisprezece ani și două luni, profit de această ocazie ca să anunț lumea că știu totul despre ea…“. Vârsta copilăriei este, prin definiție, posesoarea unei lucidități pătrunzătoare fiindcă aburită, adică neatinsă încă, în sensul sărăcirii ei, de conveniențe, de deprinderi de conduită socială, de „minciuni“ necesare, perpetuate apatic și abulic. Școala, târgul, satul, familia sunt teritorii pe care Napoleon, încă „Neluțu“, le cartografiază, le ia în secretă stăpânire prin ficțiunile pe care le construiește migălos despre ele, cu o vervă a povestirii despre sine ca locuitor al unei lumi „întoarse pe dos“ întreținută cu remarcabilă artă a dozării efectelor. Detalii databile la prima lectură se reașează într-un roman al ființei sub vremi și al facerii de sine ca întreprindere de noutate absolută pentru fiecare individ al speciei în parte.
Cititorul, cartea lui Bernhard Schlink (tradusă de Ana Mureșanu; are și o variantă cinematografică datorată lui Stephen Daldry) pune câteva chestiuni de o realitate incomodă. Mai întâi, cum poți împăca perspectiva lungă asupra Istoriei cu una punctuală. Când lupți pentru dreptate, ce anume îți dorești? Cum să ajungi la formularea unor legi mai presus de sisteme politice, de regimuri, valabile indiferent de ele? În funcție de ce îți definești responsabilitatea, loialitatea, conștiinciozitatea? Dacă doar respectarea legii e importantă, nu mai poate fi vinovat și deci pedepsit, atunci când, în cele din urmă se dovedește strâmbă, decât cel care a făcut-o, legiuitorul. Neștiința de carte îți păstrează latente îndoielile morale: analfabet fiind, nu poți distinge ce e bun și ce e rău. Asta fiindcă Binele și Răul nu există în afara constructelor cultural-morale. Greșeala/vina ta stau doar în neascultare, nesupunere. Nu ai nimic de cântărit cu mintea proprie. Când, în fine, după 20 de ani, deprinde, ascultând și buchisind, scrisul și cititul, Hanna dobândește controlul asupra propriilor gesturi. Acum vede, știe să deosebească prin gând propriu binele și răul. Sinuciderea e gestul eliberării de ascultare. E, oare, un indiscutabil câștig? Libertatea, dreptatea nu înseamnă niciodată același lucru pentru toți oamenii. Iar legile oamenilor sunt alunecoase. Față în față cu crima contra umanității nu poți avea decât gesturi simbolice și care nu promit nicidecum limpezirea lucrurilor. Tânăra evreică păstrează cutiuța de ceai a nazistei criminale ca pe un obiect cu încărcătură umană eternă. Nu și banii. Ei sunt instrumente ale conjuncturii. Michael face un alt gest simbolic: îi predă fiicei povestea, cu toate ezitările, lașitățile, întrebările fără răspuns.
De pomenit și cartea Deliei Owens Acolo unde cântă racii (traducere Bogdan Perdivară), cu strania poveste a Kyei, fata din mlaștină. Fetița abandonată în pustietate supraviețuiește deslușind pe cont propriu glasurile naturii și învățând să se descurce cu foarte puțin. Acomodarea târzie cu ceilalți e parțială și reticentă. Când va învăța să scrie și să citească, va avea calea mirabilă de împăcare cu lumea, însă fără să-i și ierte acesteia răutatea și nepăsarea. Buchisind, se descoperă și se construiește pe sine, fata sălbăticită din mlaștină dobândind un alter cultivat, independent, sigur pe sine: scriitoarea.
Cărți oarecum pe temă, dar cu abordări diferite: Ultima librărie din Londra, de Madeline Martin, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, a lui Italo Calvino, dar și Istoria lecturii sau Biblioteca nopții, ale lui Alberto Manguel; ori Memoria vegetală a lui Umberto Eco. Mă opresc aici. Adăugați singuri alte file la dosar.
De acord cu Maurice Blanchot: „Lectura este mai pozitivă decât creația, mai creatoare“, dar nu și cu continuarea enunțului: „deși nu produce nimic“. Fiindcă lectura produce cunoaștere, pune în relație timpurile oamenilor, înlesnește conexiuni, limpezește; produce minți omenești în stare de veghe.