Zeruya Shalev, „Destin”

ZERUYA SHALEV s-a născut pe 13 aprilie 1959, în kibbutzul Kinneret. Obține un masterat în studii biblice, apoi lucrează ca redactor de literatură la Editura Keshet. Debutează în 1988 cu volumul de poezie Țintă ușoară pentru lunetiști. În 1993, publică primul roman, Dansând, încremenind. Urmează romanele Viața amoroasă (1997; Humanitas Fiction, 2009, 2020), care îi aduce recunoașterea internațională, Soț și soție (2000) și Thera (2005). În 2004, la Ierusalim, cade victimă unui atentat cu bombă, recuperându-se cu greu. În 2011 îi apare romanul Fărâme de viață, iar în 2015, Durere. În 2021 publică romanul Destin (Humanitas Fiction, 2023). Zeruya Shalev este și autoarea a două cărți pentru copii, Puiul mamei (2001) și Uită-te la copil! (2014). De-a lungul carierei sale, scriitoarea a primit numeroase premii, printre care: Premiul de Aur și Premiul de Platină ale Asociației Editorilor din Israel (1997), Corine Internationaler Buchpreis (Germania, 2001), Prix Amphi (Franța, 2003), ACUM (Israel; 1997, 2003, 2005), Prix Wizo (Franța, 2007), Welt-Literaturpreis (Germania, 2012),Prix Femina Étranger (Franța, 2014), Premio Letterario ADEI-WIZO (Italia, 2017), Prix Jan Michalski (Elveția, 2019). În 2017, i s-a acordat distincția Chevalière des Arts et des Lettres. Cărțile sale sunt publicate în peste 27 de limbi.

Destinul personajelor și cel al țării în care s-au născut se întrepătrund măiestrit și deseori dur în noul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, una dintre cele mai puternice voci din literatura israeliană.

Atara, căsătorită cu Alex – aflați amândoi la al doilea mariaj –, simte cu îngrijorare cum iubirea dintre ei se schimbă, cum soțul ei se îndepărtează tot mai mult. Se teme și pentru fiul lor, Eden, soldat în trupele de elită israeliene, care se întoarce acasă după ultima operațiune și pare cuprins de gândurile cele mai sumbre. Iar răspunderea pentru echilibrul fiicei sale din prima căsătorie, Abigail, îmbracă deseori forma codependenței. Poate pentru a-și înțelege mai bine familia în care s-a născut, sau pe cealaltă, din prezent, Atara vrea să descifreze un tabu al copilăriei sale, de aceea o caută cu înfrigurare pe prima soție a tatălui ei, Rachel, luptătoare alături de acesta, înainte de fondarea statului Israel, în mișcările subterane ce i-au avut drept țintă pe britanici. Din ruinele vieților asemănătoare peste timp a Atarei și a lui Rachel, Zeruya Shalev creează în Destin o mare poveste despre dragoste și deziluzie.

„Am citit romanul Destin cu răsuflarea tăiată și l-am terminat cu un sentiment de răscumpărare. Alături de Margaret Atwood și Alice Munro, Zeruya Shalev este una dintre cele mai importante autoare care scriu despre fricile, dorințele și nevoia de libertate ale femeilor.“

Eskhol Nevo

„Zeruya Shalev ne oferă un portret deopotrivă plin de iubire și crud al Israelului. O carte pe care o așteptăm de mult, una care ocupă un loc decisiv între cele ale clasicilor literaturii israeliene.“

„Il Fatto“

„Romanul eveniment Destin este un roman politic, nu doar o foarte bună poveste de familie: despre întemeierea statului Israel și despre lupta acestuia pentru existență, despre semnificația războiului și a terorii.“

„Der Tagesspiegel“

Capitolul 13

Cine ți-a murit, Rahel?

Poate că asta e ultima dată, se gândește ea fără părere de rău și fără bucurie în clipa în care părăsesc așezarea și se îndreaptă spre nord. Deja nu mai e obișnuită să se afle atât de departe de casă, dincolo de limitele cercului ei, și simte din nou prețul extrem pe care îl plătește mergând pe drumul acesta, în țara aceasta. Deja n-o mai recunoaște. E o altă țară, aglomerată, cenușie și fortificată precum o cetate ascunsă în spatele gardurilor de sârmă ghimpată, imagine care indică faptul că și-a pierdut încrederea în propria dreptate.

Cât de mult s-au schimbat amândouă, se gândește ea, privind vegetația pârjolită în oglinda retrovizoare, atât de mult încât nu mai pot recunoaște în tine țara care ai fost, la fel cum îmi e imposibil să recunosc în mine tânăra care am fost, și poate că și eu mi-am pierdut simțul dreptății, căci mă simt acum atât de goală, că până și privirea caldă a fiului meu îmi arde pielea.

Dar și schimbarea prin care a trecut el este una de neimaginat, însă de cele mai multe ori reușește să-l vadă înăuntrul lui pe copilul care a fost, dar și pe bărbatul care ar fi putut să devină, dacă nu s-ar fi camuflat în hainele astea cu aspect de uniformă, îmbrăcat într-un negru apăsător, cu fața acoperită de barbă și perciuni. Aspectul lui îi va fi mereu străin, dar el e aproape, iar ochii îi strălucesc pe sub sprâncenele stufoase în clipa în care întoarce capul spre ea, în timp ce conduce cu viteză:

– Ce traseu preferi, mamă, pe cel nou sau pe cel vechi?

– Pe cel vechi, răspunde ea tulburată, în timp ce-și caută ochelarii de soare în geantă. L-a rugat s-o ducă la un priveghi, să le prezinte condoleanțe celor îndoliați, dar acum va fi nevoită să explice cui anume și ce fel de legătură este între ea și musafira nepoftită pe care a întâlnit-o în casa ei. Deodată se teme și de reacția pe care ar putea-o avea văduva, oare condoleanțele ei vor fi primite?

– Soțul meu este la spital, n-ar fi trebuit să vin la tine, am făcut o greșeală, a șuierat printre dinți indignată, ca și cum ea ar fi forțat-o să vină.

Consolezi o femeie străină, nu știi nimic despre ea, în afară de faptul că este fiica lui și că îi poartă numele, același nume de familie pe care l-ai purtat și tu vreme de un an, și poate că tocmai de aceea ți-a atras atenția necrologul acela modest, printre alte anunțuri mult mai ușor de citit: „Împărtășim durerea Atarei Rubin-Sedan la moartea soțului ei“.

– Ce înseamnă Rubin? l-ai întrebat atunci, în timp ce ședeați în fotoliile grele ale cafenelei City, în fața lumânărilor electrice palide, iar el îți mângâia părul și ți-a spus:

– O piatră prețioasă, roșie ca buzele tale, o piatră prețioasă care să-ți împodobească creștetul.

– Pe cine mergem să consolăm, mamă? îl aude pe fiul ei întrebând, dar, spre bucuria ei, nu așteaptă răspunsul. Ți-am povestit vreodată despre mortul care a ieșit din mormântul lui?

Exact ca în vremurile când era încă înflăcărat de entuziasm, când s-a întors acasă cu cartea înfășurată în hârtie de ziar, iar ea îl ascultă tot ca atunci, cu scepticism.

– Rabinul Nachman a povestit despre un alt rabin, pe care l-au crezut mort și al cărui trup a fost depus în mormânt, doar că el se simțea încă viu și sănătos și nu înțelegea cum de i s-a întâmplat un lucru atât de îngrozitor. După ce toată lumea a plecat, a reușit să iasă din mormânt, doar că se temea să intre în oraș înfășurat în giulgiu, așa că a așteptat să se întunece, ca să se poată întoarce acasă. În timp ce aștepta, pe lângă el a trecut un vânzător ambulant de haine, iar el i-a oferit giulgiul său nou, în schimbul unor straie de rabin, însă când a intrat în cele din urmă în oraș, a descoperit că acela nu era orașul lui.

– Gata, Ami, nu mai vreau să aud, zice ea, simțind că trebuie să-l întrerupă, în timp ce-și duce brațul streașină la ochi. Sunt sigură că i se vor întâmpla lucruri atât de teribile, încât se va ruga să se poată întoarce în mormânt, dar nu va reuși.

Fiul ei râde, ca și cum ar fi făcut o glumă amuzantă.

– Ai dreptate, mamă, după ce i-au smuls de pe el toate hainele, după ce l-au acuzat de uzurparea identității și l-au alungat gol din oraș, sufletul lui a murit, însă cum ar fi putut să se întoarcă în mormânt fără giulgiu?

– N-o să înțeleg niciodată ce găsești tu în poveștile astea, zice ea printre dinți. Mereu se întâmplă în ele lucruri îngrozitoare și mereu este vorba despre o greșeală fatală care, dacă ar fi fost evitată, ar fi scutit pe toată lumea de suferință.

El râde din nou, rezistența ei îi provoacă plăcere, dintr-un motiv sau altul.

– Ca de obicei, ești mult prea preocupată de ceea ce li se întâmplă personajelor, dar important este ceea ce i se transmite ascultătorului și cititorului. Poveștile astea ne trezesc, ne fac să căutăm metode de a face corecții în scenariul propriilor noastre vieți. Povestea în sine este un act de mântuire!

– Cum? Ce fel de mântuire îl așteaptă pe mortul ăsta? Nici măcar în propriul mormânt nu se poate întoarce! insistă ea în timp ce trec pe lângă Castel1, care în timp și-a schimbat complet fața, autostrada s-a lărgit, iar muntele s-a micșorat, străpuns de tuneluri și acoperit de poduri.

Abia dacă mai poate recunoaște locul în care a fost odată ucisă o tânără îmbrăcată în rochie de lână albastră, a doua zi după ce împlinise vârsta de douăzeci de ani.

– În poveștile astea există secrete ascunse, răspunde el. Este imposibil să le descoperi cu ușurință. Rabinul nostru le-a lăsat dinadins așa, enigmatice.

Rahel își încleștează degetele pe mânerul portierei.

– Încetinește puțin, Ami, mi se învârte capul. După părerea mea, a înnebunit pur și simplu de durere și vinovăție, după ce i-a murit bebelușul. Ăsta e marele secret, enigma, adaugă cu glas aproape imperceptibil, în timp ce el îi răspunde la telefon unuia dintre elevii săi.

La urma urmelor, a citit destul de multe în anul acela, când încă încerca să lupte pentru sufletul fiului ei, despre tânărul rabin cu inima zdrobită, care a început să le spună adepților lui tot felul de povești ciudate, după moartea iubitului său copil, la vârsta de un an.

După ce termina orele de serviciu, mergea la Biblioteca Universitară și îi privea cu jind pe studenții cufundați în studiu. Fiul ei nu se mai număra printre ei, iar ea încerca să-l cunoască pe omul care i-l furase de lângă ea, pentru a-l putea înfrunta, pentru a rupe blestemul. La fel cum făcea pe vremuri în operațiunile de strângere de informații, căuta punctele slabe, însă n-a descoperit nimic.

O supără faptul că și-a uitat ochelarii de soare, iar ochii o dor din pricina luminii orbitoare, și deja vrea să se întoarcă acasă, în apartamentul ei întunecos, cu toate obloanele trase. Privește nemulțumită la chipurile care se succed dincolo de geamurile închise, o expoziție ambulantă de portrete, încadrată într-o fereastră dreptunghiulară. Cât de diferite sunt chipurile acestei generații de cele ale generației ei. Seriozitatea și dârzenia tinerilor din generația ei au fost înlocuite de moliciune și răsfăț.

– Știi cum i se spunea locului ăstuia, nu-i așa? nu se poate ea abține să-i reamintească, în timp ce trec pe lângă Shaar HaGai. Poarta Iadului. Era o capcană a morții, iar ignoranții de azi trec pe aici fără să știe absolut nimic despre asta! Poate a venit timpul să ridicăm statui în cinstea tuturor celor uciși, exact în locul în care au fost uciși, și asta pe întreg teritoriul țării, să dăm amintirii un chip și un trup. Abia atunci vor înțelege oamenii cât de prețioasă e țara asta și vor începe s-o respecte.

– Doamne ferește! protestează el în timp ce ies în larga vale a Ayalonului, acoperită de lanuri galbene, nemişcate, de grâu. Nu va mai rămâne nici un pic de loc pentru oamenii vii, dacă umpli țara de morți. Te înfurii de fiecare dată când trecem prin locul ăsta. Nu-ți face bine, mamă, furia îți provoacă tensiune.

– Și în poveștile popoarelor există secrete ascunse, nu le poți înțelege cu ușurință, spune el, iar ea clatină din cap posacă.

– La ce bun să cauți secrete ascunse la vedere? Ca să luăm asupra noastră păcate pe care nu le-am comis?

Dar fiul ei gonește înainte, depășind un autobuz teribil de lung, iar Rahel își acoperă din nou ochii. Lumea a devenit mult prea înnebunitoare pentru ea, mult prea multe lucruri se mișcă simultan în fața ochilor ei din ce în ce mai încețoșați. Cum a putut să-și uite ochelarii de soare? Medicul i-a interzis să iasă din casă fără ei.

– Deci pe cine mergem să consolăm în Haifa? întreabă el din nou. Știai că gestul de a-i consola pe cei îndoliați este de fapt o dublă benevolență, atât față de cel decedat, cât și față de cei rămași în viață?

Da, știe, și cu toate astea simte cum tensiunea și disconfortul ei cresc.

– Chiar și în ziua de azi îmi vine greu să revăd Haifa, spune ea, neștiind încă în ce fel să răspundă la întrebarea lui, dacă îi va răspunde vreodată. Îmi amintește imediat de operațiunea aceea eșuată, de atacul asupra depozitelor căii ferate. Și acolo a fost vorba despre o greșeală fatală. Taxiul care ar fi trebuit să meargă în fața camionului nostru și să ne avertizeze în cazul în care am fi dat peste puncte de control n-a mai venit, și cu toate astea comandanții au aprobat începerea operațiunii. Cum au îndrăznit să facă una ca asta? Cu atât mai mult cu cât știau că britanicii le urmăreau toate mișcările?

– Bea puțină apă, mamă, liniștește-te, o roagă el. Găsești mai multe sticle în spate și în portieră, lângă tine. Tu știi bine, noi credem că greșelile fatale sunt necesare. Fără greșeală nu există evoluție, creștere. Violarea ordinii face parte din ordinea lumii.

Dar ea nu-l mai ascultă. A mai auzit deja toate aceste lucruri, desigur, într-un fel sau altul. El preferă acest tip de discuții, în defavoarea celor laice. Iar ea s-a obișnuit de multă vreme cu această situație, însă acum are nevoie de liniște. Ce ar putea să-i povestească?

Rahel simte că nu are aer, așa că deschide puțin fereastra, către centrele comerciale monstruoase care au răsărit între timp pe marginea drumului. Cât de urâtă e țara asta, goală, materialistă, umilitoare. Tot ceea ce a crescut în țara asta e strigător la cer, însă mașina trece repede mai departe, iar imaginea din oglinzile retrovizoare se schimbă, înainte de a apuca să lase vreo urmă.

– Poate că a venit timpul să uiți, aude ea vocea fiului ei, prin șuieratul metalic al vântului. Rabinul nostru vedea uitarea ca pe un avantaj, nu ca pe un dezavantaj. Cel care își amintește prea multe devine confuz și nu poate îndeplini lucrarea Domnului.

– Pentru mine, memoria însăși e lucrarea Domnului, zice ea puțin prea tare în liniștea care se lăsase în mașină în timp ce închide fereastra.

Prezența lui i se pare deodată apăsătoare, ca și cum tocmai ar fi sosit într-o vizită neanunțată, dar iată că-l sună soția, și Rahel se bucură să schimbe cu ea câteva cuvinte politicoase și să le asculte conversația, în timp ce bea din apa rece. Cât de diferită este de ea femeia amuzantă, tandră și calmă pe care a ales-o fiul ei. Probabil că a fost înzestrată și cu darul iertării, printre multe alte virtuți, însă ea nu poate să uite promisiunea pe care i-a făcut-o soțului ei în ziua nunții lor, nimeni nu va ști niciodată nimic.

– Deci cine ți-a murit, mamă, unul dintre voi? întreabă el după ce conversația se încheie, în timp ce desface dopul sticlei cu dinții și bea apă cu înghițituri mari, iar ea se foiește în scaun.

– Nu, nu-l cunosc pe mort și, ca să fiu sinceră, nici pe fiica lui, adică pe soția lui, zice, acoperindu-și cu palma buzele care-i tremură ușor, însă și mâna îi tremură. Nu mi-e ușor să-ți explic, Ami, și în povestea mea există secrete ascunse. E ridicol, desigur, sunteți și voi aproape bătrâni, iar eu vă protejez încă și pe voi, și pe tatăl vostru, deoarece i-am promis că nu vă voi povesti nimic, că nu voi povesti nimic nimănui.

Respiră gâfâit, înfometată de aer, știe că el nu va face presiuni asupra ei, dar simte cum cuvintele însele se cer rostite, în ciuda faptului că buzele îi sunt uscate, iar limba i se lipește de cerul gurii, așa că mai bea o gură de apă și își umezește buzele.

– Aș putea să-ți povestesc, zice ea, cu capul greu, îngropat în mâini și închizând ochii pârjoliți. Este vorba despre doi tineri, un bărbat și o femeie, ale căror suflete s-au legat unul de celălalt în zorii tinereții lor, și în ciuda faptului că erau vremuri de război și că amândoi erau luptători, au decis să facă legământul cununiei. Voiau să-și valideze iubirea și să-i dea expresie în fața lumii întregi, într-o perioadă în care nu exista nici un fel de mijloc de exprimare. Dar destinul a vrut ca legământul lor să fie spulberat după numai un an, așa că a pornit-o fiecare pe drumul lui și fiecare din ei s-a recăsătorit cu o altă persoană, întemeindu-și câte o nouă familie și având propriii copii, iar acum, tu și cu mine mergem să-i transmitem condoleanțe fiicei acelui bărbat, al cărei soț a murit.

Iată că i-a mărturisit totul, de la început și până la sfârșit, și-a rostit discursul ca și cum l-ar fi avut scris pe mâna care i se odihnește pe genunchi. Cât de ușor e de fapt să încalci o promisiune, se gândește în timp ce respirația îi devine regulată, dar nici s-o păstreze nu i-a fost greu. La urma urmelor, doar lui Manu ar fi vrut să-i vorbească despre ceea ce au pierdut, pentru că nimeni în afară de el n-ar fi putut înțelege.

Rahel ridică fruntea, iar ochii i se deschid într-o expresie de ușurare spre lumina blândă a nordului, spre norii care se rostogolesc către vest. Cât de rar se văd în timpul verilor ei deșertice, în vreme ce aici se împrăștie în voie pe cer, mângâindu-i ochii asemenea unor prosoape umede, dincolo de silueta fiului ei, care dă ușor din cap în tăcere, ca și cum ar încerca să memoreze cuvintele ei.

– Și unde e greșeala fatală? va întreba el în cele din urmă, iar ea răspunde, oftând:

– Nu știu, fiule, nu are nici o importanță acum, și nici atunci nu m-am gândit prea mult la asta. Aveam alte probleme, mult mai presante, de care a trebuit să mă ocupă după război.

– După părerea mea, nu e bine că ai fost forțată să ascunzi un lucru ca ăsta, zice el, punând o mână caldă pe brațul ei. Tata nu avea nici un drept să-ți ceară așa ceva.

– E de înțeles, Ami, zice ea, mângâindu-i mâna. Divorțurile erau foarte rare pe vremea aceea. Voia să-mi apere onoarea, și poate voia s-o protejeze și pe-a lui, iar pe de altă parte, nu simțeam nevoia să vorbesc despre asta.

– Mă bucur că mi-ai povestit, mamă, zice el, rostind cuvintele rar și legănându-se înainte și înapoi, de parcă s-ar ruga. Rabinul nostru credea că povestea în sine e un lucru extraordinar de mare, prin însuși actul verbalizării și al rostirii ei către lume, cu atât mai mult cu cât a fost dosită și încuiată vreme de ani de zile.

Rahel privește uimită spre fâșia de mare care se ivește pe neașteptate, inundându-i ochii cu un albastru profund și calm, precum nuanța privirii pe care el o întoarce spre ea.

– Nici o întâlnire nu e întâmplătoare, spune el, iar zâmbetul nelipsit de pe buzele lui dă cuvintelor pe care le rostește aerul unor vești bune. Chiar și un cuplu a cărui relație nu a mers bine are un scop ascuns. Este vorba despre musafira care te-a vizitat săptămâna trecută, nu-i așa?

– De unde știi? Ți-a spus ea ceva? întreabă, cuprinsă din nou de încordare, dar el clatină din cap.

– Nu mi-a spus nimic, mi-a pus doar câteva întrebări, dar am simțit că există o legătură între ea și tine, că nu e complet străină. De-asta am rămas cu ea, am încercat să-mi dau seama ce caută. Îmi pare rău pentru ea, spune, oftând. Și viața ne vorbește în secrete ascunse și teribile.

Rușinată, își aduce aminte cum s-a întins îmbrăcată pe pat și s-a prefăcut că doarme, încercând să le asculte conversația, sperând ca musafira ei insistentă să plece cât mai repede. Ziua aceea i se pare acum atât de departe, deși n-a trecut de atunci decât o săptămână. Cât de refractară a fost, cât de mult s-a temut că secretul ei va fi dezvăluit, ca și cum ar fi fost vorba despre o catastrofă, timp în care o catastrofa reală se petrecea în viața musafirei ei.

Încă îi este puțin frică, spre marea ei rușine, mai ales de reacția fiului ei cel mare, dacă va afla vreodată. Conform obiceiului lui, se va folosi de asta pentru a o ataca, pentru a-și susține punctul de vedere. Nu ne-ai iubit nici pe noi, nici pe tata, recunoaște. Oare ar trebui să-i povestească și lui, după ce i-a povestit fratelui său? În ultima vreme se trezește adesea uitându-se ore întregi la albumele cu fotografii vechi, constatând cu surprindere cât de puține lucruri recunoaște, cât de puține își amintește din primii ani de copilărie, de parcă n-ar fi trăit acolo decât arareori.

– Pari epuizată, mamă. Te obosește călătoria? Ajungem imediat, spune el, iar ea intră în panică.

______________________________

1 Parcul Național din Munții Iudeei, pe locul fostului sat palestinian Al-Qastal, cunoscut vorbitorilor de ebraică drept „Castelul“. Este situat la 8 km vest de Ierusalim pe drumul care îl leagă de Tel Aviv. (N. Red.)

(Traducere din ebraică de Ioana Petridean. Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Ficton, 2023, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)