Este numele literar al profesorului blăjean Gheorghe I. Biriș (1913 – 1973, preot greco-catolic, alungat de la catedra din Blaj, după interzicerea Bisericii Unite. A fost nevoit să profeseze ca dascăl de limba română în satul Rogojeni de pe malul Prutului (nov. 1948 – oct. 1949). Între 1949 – 1952 a lucrat la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj – ca redactor la Dicționarul Limbii Române al Academiei R.P.R.
Urmărit de Securitate, anchetat și arestat, este trimis în lagărul de muncă forțată de la Canalul Dunăre – Marea Neagră unde a pătimit aproape doi ani(1952-1954). Ca și Andrei Ciurunga, un alt poet al Canalului, Radu Brateș ar fi putut spune:„Istoria care curge acum întoarsă/ Va ține minte și-ntre foi va strânge/ Acest Danubiu care-acuma varsă/ Pe trei guri apă și pe una sânge.“ A compus în minte versuri, ce-l recomandă ca un poet despre această suferință, pe care le-a transcris cu caligrafia sa admirabilă, iar doi dintre elevii săi prețuiți, poetul Ion Brad și Petru Sechel, le-au editat în anul 2008, în formă anastatică cu titlul: Scrise-n furtună. Fiica scriitorului, profesoara Liana Biriș le-a reeditat cu bogate adăugiri și imagini fotografice în anul 2013, realizând o ediție de lux căreia i-a dat titlu ce sugerează suferința îndurată: Trăite și scrise-n furtună, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013.
Poeziile sunt grupate în două cicluri: I. Lângă apa Prutului și II. Tristia, ambele așezate sub pecetea unui sugestiv motto din Tristele lui Ovidiu: „…nihil hic nisi triste videbis/ Carmine temporibus conveniente suis“ (Nu vei vedea aici decât lucruri triste/ În vers potrivit cu vremurile lor). Poetul, și un bun latinist, în buna tradiție a Școlilor blăjene, a ales acest crâmpei de elegie ovidiană care sintetizează totalitatea dominantă a poeziilor.
În primul ciclu, Lângă apa Prutului,poeziile au forma unor „scrisori din exil“, a unor Pontice ovidiene. Ca altădată exilatul de la Pontul Euxin, poetul pleacă la Rogojeni, pe malul Prutului la granița (atunci) cu U.R.S.S.; la Despărțire, jalea casei, plânsetele soției și ale copiilor amintesc de Ultima noapte la Roma a lui Ovidiu. Toate poeziile sunt niște „scrisori familiale“ și poate că o lectură mai potrivită a lor ar fi în paralel cu paginile de corespondență propriu-zisă. Trist și singur, în nopți de insomnie, poetul se gândește la cei dragi de acasă și înfățișează o natură pustie, ca și sufletul său; alteori Prutul, care devine un adevărat personaj, „nu se mai supune stăpânirii“; o sugestie pentru starea sufletească și pentru gândurile sale o face prin comparații ample: „Rătăcesc pe drum pustiu/ Și mă zbucium și tresalt/ Cum se zbate Prutul viu/ Dintr-un mal în celălalt“; sau: „Ca și Prutul, poporul se vânzolește./ Hei, cum ar vrea să rupă zăgazuri și opreliști/ Seara coboară peste priveliști/ Și cele două părți de țară le unește“. Poetul își previne copiii „că nu-i viața basm“, că în anii aceștia omul s-a înstrăinat de esența sa creștină, că natura însăși prin bunătatea și generozitatea ei îi mustră absolutizarea și idealizarea progresului tehnic , care-l dezumanizează tot mai mult sub influența unei ideologii ce proslăvește lupta de clasă. Ici-colo, apar în versuri luminișuri de nădejde, de speranță, pentru că, spirit religios, poetul știe că nădejdea este una din cele trei virtuți dumnezeiești. În asemenea fragmente regăsim parcă un ecou din imnul cristic, Vei veni, Isuse, cântecul deținuților politici din sinistra închisoare de la Sighetul-Marmației: „Vei veni, Isuse, toți Te vor vedea/ Când pe nori cu slavă, /Te vei arăta,/ Mare va fi ziua când ai să cobori,/ Sărbătoarea celor fără sărbători?… Cad sub greul crucii mii de oropsiți,/ Pentru-a lor nădejde veșnic prigoniți;/ Așteptându-Ți ziua când iar ai să vii,/ Bucuria celor fără bucurii.“ Reminiscențe din lirica eminesciană sau de stih popular(„Își dezbracă țara sânul…Vremea vine, vremea trece…“) accentuează și mai mult tonalitatea doinelor de jale din câteva poezii ale ciclului.
Al doilea ciclu, Tristia, cuprinde o „poezie în cătușe“, o poezie a închisorilor și a suferințelor de la Canal, despre care un poet spunea cu glas de profet: „…Iar cântecele smulse din robie/Vor ctitori cu anii care vin,/ În cărțile pe care le vom scrie/ O nouă Tristie la Pontul Euxin.“ Versurile lui Radu Brateș sunt „o nouă Tristie la Pontul Euxin“, dar mai plină de jale, căci nu este numai exil, ci sunt și muncile faraonice la care sunt supuși deținuții, umilințele, bătăile și înjurăturile îndurate. De aceea „nopțile de închisoare“, aduc, printr-un fel de compensație, visuri în lumea din afară; așa cum caișii în floare amintesc dureros de tinerețea pierdută: „Fost-am și noi oarecând ca ei,/ Înfloriți în primăvara vieții,/ Dar acum la tâmple-s funigei/ Și-n priviri învolburarea ceții.“ Clipele de reverie sunt puține, celelalte poezii înfățișând în imagini dantești, munca la canal, „pe dig între ape“ sau „pe șantier“ accidente cumplite: „se surpă talazu-ntr-o clipă/ Și-ngroapă-o întreaga echipă“, cu imaginea apocaliptică a deținuților care-și sapă „parcă propriile morminte“, cu „moara dracilor“, sintagmă cunoscută din Isprăvile lui Păcală, ce devine în limbajul deținuților concasorul nesătul, care urlă și latră sinistru, măcinând piatra cărată de coloniști. În aceste zile de muncă istovitoare, deținuții constată cum „trec lunile și anii“, având bucuria unor „scrisori“de la cei dragi de acasă sau a unei „vești“ alegorice: pe moș Velea îl vestește baba „că-n grădina lor s-a prăbușit nucul“, dar cum nu au niciun nuc, bătrânul știe că vestea babei trebuie înțeleasă ca moartea lui Stalin și el duce această veste din baracă în baracă,încolțind nădejdea unei prezumtive bucurii a eliberării: „Îl privim cum intră în baracă/ Să-și împărtășească bucuria./ Toți avem în inimă un dacă…/ Dar nădejdea umple colonia.“ Poeziile din final (Visurile noastre și Zori de pace) aduc nădejdea libertății, când „văzduhul va surâde blând“. „Iar noi, slujbașii visului, din nou/ Aduce-vom ofrandă omenirii/ Poemele cu-ndepărtat ecou,/ Lucrate-n foc din aurul simțirii.“
„Lucrate-n foc din aurul simțirii“, poemele din Tristia ale lui Radu Brateș se disting în cadrul poeziei carcerale românești prin două note caracteristice: o interiorizare a suferinței, îndurată cu discreție și răbdare creștină și prin alternanța imaginilor sumbre cu rare luminișuri de nădejde în prăbușirea „rânduielilor Satanii“.
Poezia carcerală a lui Radu Brateș nu este una a mâniei scrâșnite, nici a unor amenințări teribile sau a unui apocaliptic profetism ca la Radu Gyr sau Andrei Ciurunga, ci a unor imagini dantești, de infernală suferință.