(Mihail Sadoveanu, Floare ofilită, 1905
La vizita lui în România, Evgheni Evtușenko a făcut o mărturisire impresionantă: că mai rău decât să mori i se pare să mori înainte de a muri. Spirit independent, scriitorul rus avea în vedere mortificarea trăită de oameni în comunism (nu întâmplător purta un sacou extravagant, multicolor, prin care – după cum spunea – voia să-și ia revanșa împotriva cenușiului lumii comuniste).
În romanul nemaicitit astăzi, Floare ofilită, publicat de Mihail Sadoveanu în 1905, tocmai despre asta este vorba: despre cum moare o ființă omenească înainte de a muri. La începutul secolului douăzeci, în România, mortificarea nu are nicio legătură, bineînțeles, cu vreun regim politic, ci cu atmosfera dezolantă din târgurile de provincie (aceea descrisă memorabil de Flaubert în Madame Bovary).
În centrul atenției se află o fată simplă, neînclinată să alunece însă în reverii cu săli de bal și amanți romantici, ci dornică doar să se mărite cu un bărbat bun și cinstit, să-l iubească, să aibă copii cu el și să trăiască liniștiți împreună.
Dar iată cum începe povestea.
Vasile Negrea, fiul lui conu Alecu, judecător pensionar, are un frate mai mic, Mihai, elev în clasa a IV-a de liceu. Mama lor, coana Anica, odihnește în cimitir.
După trei ani de militărie, Vasile Negrea se întoarce cu trăsura acasă, în târgul Pașcani. A mai fost aici într-o permisie, cu un an în urmă. Acum, în trăsură, sub soarele începutului de martie, se lasă în voia amintirilor, melancolic. Își amintește cum a rămas repetent și nu a reușit să termine liceul pe care-l urma la Iași; drept urmare, ajuns în clasa a VI-a, era mai în vârstă decât colegii și a trebuit să plece la armată. Acolo a îndurat trei ani de chinuri, ducând-o ceva mai bine doar spre sfârșit, când a devenit furier și a dobândit unele libertăți,
Tânărul este primit cu multă bucurie de tatăl său, dar și de Grigore Adam, un vechi prieten al conului Alecu, precum și de vecinul lor Andrieș Lunceanu care trăiește singur, după ce i-a murit soția; acesta a crescut-o pe nepoata sa, Tinca, rămasă de mică fără părinți, care este acum o adevărată domnișoară, nu foarte frumoasă, dar delicată și plăcută. Vasile și cu Tinca au copilărit împreună. După ce trec sărbătorile Paștelui, petrecute cu bătrânii împreună, cei doi tineri se simt tot mai apropiați. Dragostea lor reciprocă îi bucură pe părinți care doresc să-i unească prin căsătorie.
La întâi mai, cu ocazia sărbătorii Armindenului, Vasile și cu Tinca se logodesc, nași fiind subprefectul, conu Iorgu și soția lui, coana Casuca. Nașul îl ajută pe fin să intre notar la primărie, iar bătrânii îi cumpără o casă cu trei camere în cartierul orașului unde mai locuiesc și alți funcționari. Ca urmare, la treizeci august, când era onomastica lui Alecu, se face și nunta tinerilor. Ei își petrec luna de miere în noua lor casă, unde au de toate, iar la gospodărie sunt ajutați de o bătrână, Ioana.
La început totul pare să meargă bine, tinerii se iubesc, bătrânii sunt mulțumiți că și-au aranjat copiii, dar această situație nu durează mult. Vasile s-a învățat încă din copilărie să facă ce vrea el, ceea ce a dus și la neterminarea studiilor. După ce în armată a dus o viață aspră, începe acum să frecventeze împreună cu alți funcționari prăvălia lipoveanului Nicolai Trifanov. Nicu, după cum îi zic sătenii, are o soție de-a doua, Lucia, o femeie ,,trecută de 30 de ani, încă frumoasă“, care le face ochi dulci clienților. Acolo se bea ore întregi, mai întâi în prăvălie, apoi cheful continuă în locuință, după închiderea prăvăliei. Se joacă și cărți.
Întârzierile lui Vasile încep să o necăjească pe Tinca, care-l așteaptă cu masa și nu doarme până la venirea lui. O mai încurajează nașa sa, Casuca, și o vecină, coana Marița, al cărei soț, Iancu Neculcea, supleant al subprefectului Iorgu, lipsește și el mereu de acasă, jucând cărți și făcând chefuri la Trifanov.
La început Vasile își cere de fiecare dată iertare și promite că nu va mai lipsi de acasă. Dar nu-și respectă promisiunile și în cele din urmă ajunge să lipsească de acasă în mod obișnuit. În acest timp, Tincuța se ofilește așteptându-l, singura ei grijă fiind să nu afle bunicul ei, conu Alecu, cât de mult suferă, pentru a nu-i amărî bătrânețile.
În luna august, când se apropie împlinirea unui an de la căsătorie, Vasile este căutat acasă de vătăjelul primarului, fiindcă nu se mai duce la slujbă. Coana Marița, mergând să-și caute propriul bărbat, îl vede pe Vasile petrecând cu Lucica Trifanov și îi spune imediat Tincăi. Ea se îmbolnăvește de supărare și abia după mai multe zile reușește să-și revină, spre bucuria celor din jur. Bunicului ei îi spune că este vorba doar de niște intrigi, că nimic nu-i adevărat, ceea ce îl liniștește pe bătrân. Dar realitatea este alta: tânăra femeie s-a resemnat. Ea se pregătește pentru o viață fără viață, pe care urmează să o parcurgă până la capăt, alături de cel care i-a fost odată drag.
Aceasă dramă silențioasă, necunoscută de cei din jur, povestită de Sadoveanu în cuvinte alunecătoare, discret poetice, face din roman un recviem.