Iosif Camară este autorul cărții Rugăciunea Tatăl Nostru în limba română (Editura Universității A.I. Cuza din Iași). Cartea „oferă o incursiune în istoria rugăciunii Tatăl Nostru în limba română, începând cu cea mai veche versiune existentă, păstrată în Evangheliarul slavo-român din 1551-1553, şi încheind cu cele actuale. Sunt analizate detaliat, pornind de la sursele greceşti, slavoneşti şi latineşti, opţiunile textuale ale traducătorilor, prefacerile pe care le-a suferit textul rugăciunii de-a lungul timpului şi procesul prin care Tatăl Nostru românesc s-a standardizat în epoca unificării limbii române literare, prin activitatea lui Antim Ivireanul. Lucrarea se încheie cu un corpus de texte care cuprinde peste 200 de versiuni ale rugăciunii din toate epocile scrisului românesc, păstrate în manuscrise şi tipărituri, incluzându-le pe cele care au circulat în Occident ca specimene de limbă începând cu secolul al XVI-lea“.
Rugăciunea Tatăl Nostru în limba română este punctul central al acestui dialog exclusiv pentru revista România literară.
Cristian Pătrășconiu: Cum se rugau oamenii, la noi, în cea mai veche formulă cunoscută pentru Tatăl Nostru? În ce cuvinte? Cum sună cea mai veche versiune?
Iosif Camară: Cronologic, cea mai veche versiune românească vine din Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553). Mai curgătoare şi mai răspândită este însă versiunea din Catehismul pe care Coresi îl tipăreşte la Braşov în 1561: „Tatăl Nostru, ce eşti în ceri, sfinţească-se numele tău; să vie împărăţie ta; fie voia ta, cum în ceri aşa şi pre pământ. Pita noastră săţioasă dă-ne noao astăzi; şi iartă noao greşalele noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri; şi nu ne duce în năpaste, ce ne isbăveaşte pre noi de hitleanul. Că a ta e împărăţie şi putearea şi slava în veci. Amin!“. Cum a procedat şi cu celelalte texte pe care le-a tipărit, probabil Coresi a luat o versiune care circula în epocă, pentru că nu mult după aceea apare în Moldova şi în nordul Ardealului. De la sfârşitul secolului datează o altă versiune importantă, furnizată de logofătul Stroici unui polonez, care e prima scrisă în alfabet latin.
Ce e acolo? Ce ne spune ea? Cât e de diferită în raport cu ceea ce avem acum?
În general, ce găsim azi în rugăciune vine chiar din secolul al XVI-lea. Sunt unele elemente fixate deja atunci, cum e cazul topicii din sfinţească-se şi ne izbăveşte, rugăciunea manifestând o stabilitate remarcabilă în cele cinci secole de scris românesc. Versiunile din epocă înregistrează destul de multe oscilaţii, trimiţând la una sau două traduceri iniţiale, contaminate ulterior: părintele / tatăl; pânea / pita; iartă – iertăm / lasă – lăsăm; greşalele – greşiţilor / datoriele – datornicilor; ispită / năpastă; izbăveaşte / mântuiaşte; rău / hitlean. Putem adăuga şi oscilaţia dintre săţioasă, norma absolută în sec. al XVI-lea, şi de toate zilele, despre care nu putem spune cu certitudine dacă a circulat în acest secol, prima ei atestare fiind în 1603. În secolele următoare, uzul a operat o selecţie între opţiunile aflate în circulaţie.
Primele versiuni reflectă o oscilaţie între literalism şi traducere interpretativă: cuplul datoriele – datornicilor redă cu acurateţe originalul, rugăciunea fiind legată de pilda datornicului care nu a iertat nimic, pe când lui i se iertase mult; cealaltă opţiune, greşalele – greşiţilor, oferă o interpretare care-şi are temeiul în versetul imediat următor din Evanghelia după Matei. Unele opţiuni ţin strict de variaţia lingvistică: tată şi pâne circulau pretutindeni, dar părinte şi pită erau preferaţi în textele din jumătatea nordică a teritoriului românesc; a izbăvi este iarăşi panromânesc, pe când în unele regiuni din nord acesta era concurat de a mântui. Limba română nu are precizia terminologică a limbilor clasice, dar e o diferenţă semnificativă între a mântui ca termen religios, cu referire la salvarea sufletului, şi a mântui ca sinonim pentru a elibera, sens conservat în numele Catedralei Mântuirii Neamului, care face trimitere la Războiul de Independenţă, când a apărut ideea construirii ei.
Dar versiunea actuală – să îi spunem, cea mai recentă – omologată a acestei rugăciuni?
După cinci secole de scris românesc, se poate spune că rugăciunea s-a şlefuit în aşa măsură, încât e greu de presupus că s-ar mai putea aduce ceva nou în ea. Există încă oscilaţii: fie / facă-se; de toate zilele / spre fiinţă; cel rău / cel viclean. Ele se datorează versiunilor puse în circulaţie în două momente de importanţă capitală pentru istoria limbii române: e vorba de activitatea lui Antim Ivireanul şi de cea a lui Veniamin Costachi, ambii ctitori de limbă, ca să folosesc expresia lui Iorga. La aceste oscilaţii aş adăuga una mai discretă: datoriile – datornicilor, care concurează cu greşalele – greşiţilor. În recenta ediţie bilingvă a Noului Testament greco-român (2022), realizare admirabilă a bibliştilor bucureşteni, gândită şi patronată de mănăstirea athonită Vatoped, traducerea românească încearcă să se ţină cât mai aproape de original şi, în consecinţă, adoptă echivalarea datoriile – datornicilor. Vom vedea dacă uzul va putea valida această traducere, care e, totuşi, foarte veche: a fost mereu preferată de textele biblice, începând chiar cu Evangheliarul slavo-român din 1551-1553 şi Tetraevangheliarul lui Coresi, continuând cu Dosoftei, Biblia de la Bucureşti şi textele şcolii paisiene, ca să le numesc doar pe cele mai importante. O vreme ea a avut circulaţie în jumătatea nordică a teritoriului românesc, pentru că o găsim atât la Luca Stroici, cât şi la Nicolae Spătarul Milescu, versiuni între care nu există legătură directă. Chiar dacă a apărut în lucrări de autoritate, nu s-a impus, probabil, tocmai pentru că două texte decisive în stabilirea normei nu au adoptat-o niciodată: Liturghierul lui Antim Ivireanul şi cel al lui Veniamin Costachi.
Care sunt cele mai recente ajustări, reglaje fine ale rugăciunii domnești de la noi?
În ultimele trei secole, singura noutate la nivel de traducere este sintagma pâinea spre fiinţă, introdusă la sfârşitul veacului al XVIII-lea de şcoala isihastă a Sfântului Paisie de la Neamţ. E o încercare reuşită de a reda mai exact grecescul epiousios, care a pus atâtea probleme traducătorilor şi exegeţilor de pretutindeni de-a lungul veacurilor, încât pasajul acesta din rugăciune înregistrează cele mai multe variante. E un moment important, pentru că vorbim de şcoala de traducere în care activau monahi cu experienţă de Pateric, totodată erudiţi de excepţie, ca Macarie Dascălul, autorul uneia din primele gramatici româneşti. Autoritatea şcolii paisiene se vădeşte în faptul că la numai câteva decenii după aceea găsim pâinea spre fiinţă în toate provinciile româneşti şi în toate centrele tipografice, de la Bucureşti până la Buda, inclusiv în partitura rugăciunii compusă de Anton Pann pentru Sfânta Liturghie, care cred că a ajutat mult la răspândirea ei.
Putem spune că e o rugăciune crucială pentru limba română? Sau „crucial“ e un termen prea puțin încăpător pentru ceea ce reprezintă Tatăl Nostru?
Într-adevăr, e dificil de cuprins într-un cuvânt această rugăciune care uimeşte prin toate ale ei. Se poate spune că este un element crucial din mai multe motive: a fost mereu primul text memorat în copilărie, primul text buchisit, căci nu lipsea din abecedare, primul text prin care de obicei e atestată o limbă şi tot primul prin care un idiom a fost făcut cunoscut, Tatăl Nostru fiind cel mai popular specimen de limbă. Pe de altă parte, nu ştiu altă imagine mai clară şi mai exactă a „firii“ limbii decât cea pe care o oferă Tatăl Nostru. De aceea am spus că ea constituie cartea de vizită a limbii române în lume. Acest mic eşantion arată locul limbii române între limbile romanice, specificul romanităţii orientale, moştenirea daco-moesică, dar şi influenţele culte şi populare pe care le-a înregistrat limba română de-a lungul timpului. Nu întâmplător, marii învăţaţi din trecut au ales anume rugăciunea Tatăl Nostru pentru studiile de comparativism lingvistic, iar alţii, cum e cazul lui Borges, se delectau memorând rugăciunea în multe limbi ale pământului.
Cum „desfacem“ această rugăciune? În câți itemi, în câte secvențe?
În forma consacrată, care vine din Evanghelia după Matei, rugăciunea începe cu o invocaţie, continuă cu şapte cereri şi se încheie cu o doxologie.
Rugăciunea domnească – e atât de frumos spus, nu? De ce i se spune așa – dincolo de ceea ce este evident?
Este un nume transparent, care face referire la faptul că rugăciunea a fost dată de Iisus Hristos, pe care îl numim Domn (îmi vin în minte cuvintele Sfântului Pavel, care – parafrazez – spune că numai fiind în Duhul Sfânt poate cineva să-l numească Domn pe Iisus). Dincolo de acest fapt evident, numele dezvăluie ceva despre esenţa rugăciunii: aş face paralelă cu numele duminicii, adică ziua domnească, pe care Ioan Damaschinul o numeşte „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“. Prin analogie, Tatăl Nostru este rugăciunea rugăciunilor, împărăteasa rugăciunilor.
Care sunt, de fapt, numele sub care e cunoscută, de-a lungul istoriei, această rugăciune la noi?
În trecut a circulat în popor cu numele ei din slavonă, limba liturgică a locului: ocinaş, după slavonescul Otce naş. La fel s-a întâmplat în spaţiul european de limbă latină: de la Pater Noster s-a ajuns la Patrenôtre în franceză sau la Pacierz în polonă, forme cu mare răspândire, care au devenit chiar nume de familie. Ocinaş a căpătat încă de pe vremea lui Coresi sensul generic de „rugăciune“, pe care anchetele lingvistice din ultimele decenii încă l-au înregistrat în popor. Eu l-am auzit prima dată la cursul de literatură veche al profesorului Alin Mihai Gherman, care îşi amintea că în copilărie bunica lui de pe Târnave îl întreba dacă şi-a zis ocinaşele. Nici nu e de mirare, Ardealul a fost o regiune foarte conservatoare, în care slavona s-a menţinut mai mult decât în celelalte provincii româneşti.
Există, oare, și versiuni oarecum ciudate omologate de/în limba română ale acestei rugăciuni? Dumneavoastră ați inventariat aproximativ 200 de forme de Tatăl Nostru…
De pomină sunt inovaţiile suferite în epoca latinistă. Dau un singur exemplu: Heliade-Rădulescu publică o versiune conţinând termeni ca sanctifice-se, debitele, debitorilor, induce sau tentaţie. Asemenea opţiuni veneau de la autorităţi culturale care au lăsat urme adânci în istoria limbii şi cărora li se datorează creaţii lexicale azi pe deplin încadrate în limbă. Totuşi, încercările de a înnoi limba rugăciunii nu au putut depăşi niciodată statutul de simple exerciţii lingvistice, iar latiniştii înşişi şi-au dat seama că inovaţiile respective nu sunt în firea limbii rugăciunii şi nu pot intra în uz, renunţând într-un final la ele. E un lucru remarcabil, care spune încă ceva despre esenţa rugăciunii.
Tatăl Nostru așa cum îl știm acum ne vorbește despre latinitatea limbii noastre, în mod evident. Dar ne vorbește aceasta și despre amprenta ei greacă, despre aromele și parfumurile lingvistice grecești? Spun aceasta având în minte idee – asupra căreia nu e niciun dubiu – că, inițial, rugăciunea domnească e notată în limba greacă.
Mireasma limbii greceşti, cum bine aţi spus, a fost un fapt cât se poate de concret în comunităţile care au cunoscut liturghia grecească, adică în tot creştinismul primelor veacuri, de la Roma până în Dacia. Era limba în care s-a făcut cunoscut singurul lucru nou de sub soare, cum numeşte Ioan Damaschinul întruparea lui Iisus Hristos. Era limba Evangheliei în sensul ei originar de „bună vestire“. Forţa evocativă a cuvintelor acesteia explică de ce primele traduceri în latină sau coptă – rugăciunea nu face excepţie – sunt înţesate de împrumuturi din greacă şi atunci când în limba-ţintă exista un corespondent adecvat.
Limba liturgică a românilor poartă în sine modelul grecesc, inclusiv când un text este tradus din slavonă, despre care se poate spune că e material lingvistic slav turnat în forme greceşti. Din păcate, modelul grecesc al limbii liturgice româneşti e un capitol foarte puţin studiat. S-ar putea scrie o gramatică a limbii române vechi liturgice pornind de la modelul clasic. De pildă, frecvenţa demonstrativului cel în textele bisericeşti şi reflexivul cu valoare pasivă reprezintă mărci ale modelului grecesc, inclusiv în Tatăl Nostru.
Dintr-o altă perspectivă, mireasma limbii greceşti vine din precizia, bogăţia şi taina care o învăluie. În faţa acestei bogăţii, primii traducători români ai Bibliei au deplâns „strâmtarea“ limbii române. Virtuţile limbii greceşti sunt reflectate tocmai de numeroasele variante de traducere care există, cazul lui epiousios fiind grăitor în acest sens. Discursul religios nu trebuie numaidecât să aibă precizia limbajului tehnic. Dacă ar fi fost aşa, cu siguranţă Matei l-ar fi tâlcuit pe epiousios. Aş zice chiar că această corolă de mister din unele formulări evanghelice ne-a fost lăsată anume ca un antidot în faţa ispitei tehnicizării limbajului.
În greacă s-a rostit această rugăciune și la noi?
Am argumentat în cartea mea că înainte de epoca slavonă românii au avut liturghie grecească. Lexicul creştin de bază e păstrat din vremea romanizării. În schimb, terminologia bisericească superioară, care ţine de organizarea cultului, a fost luată din greacă, suferind ulterior o primenire în epoca slavonă. Trebuie subliniat că numele Iisus Hristos, care pretutindeni vine din limba liturgică, nu a fost luat de români din slavonă, ci mai devreme, din greacă. O marcă a acestui străvechi fond grecesc este formula chiralesa (din gr. Kyrie eleison) care însoţeşte la noi practicile folclorice de Bobotează. Sigur că urme directe ale rostirii rugăciunii în greceşte la români nu mai pot fi identificate după câteva secole de liturghie slavonă. Dar aromânii au păstrat mai bine influenţa grecească bizantină, ea fiind reflectată şi în rugăciune, unde se foloseşte văsilie pentru împărăţie.
Dar în slavonă – cât de des?
Rostirea rugăciunii în limba liturgică este un lucru absolut normal în toate epocile şi în toate locurile. Textele slavone de la noi atestă cunoaşterea rugăciunii în slavonă şi chiar numele ocinaş, cu difuzare în popor, demonstrează acest lucru. Nu se poate spune cât de devreme a început să câştige teren Tatăl Nostru românesc. Dacă acum putem afirma cu certitudine că Psaltirea românească a fost tradusă şi copiată în mănăstirile româneşti înainte de secolul al XVI-lea, se poate admite acelaşi lucru şi despre rugăciune. În tot cazul, după 1700 încă se copiază manuscrise slavone, pentru că slujbele, cunoscute adesea pe de rost, nu pot fi schimbate prea lesne. Unele bucoavne româneşti încă dau în epocă Tatăl Nostru slavonesc. Dar limba slavonă era tot mai puţin cunoscută şi cred că din această epocă datează jocuri de cuvinte şi recitative care imită cuvintele rugăciunii slavoneşti, demonstrând că aceasta nu mai era transparentă, de pildă „otce naşca taşca, da’ bună-i budaşca“.
Când – în ce timp istoric – avem cele mai multe versiuni ale acestei rugăciuni?
Perioadele care au produs cele mai multe versiuni ale rugăciunii au fost secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, epoci de importanţă capitală pentru istoria limbii române literare. Atunci s-a tradus şi s-a tipărit mult, limba română împrumutând masiv şi cunoscând prefaceri importante. Din secolul al XVII-lea, epoca marilor traduceri religioase, datează încercări de condei pe textul rugăciunii datorate lui Dosoftei. Secolul al XIX-lea este epoca reformelor lingvistice şi a marilor traduceri laice, cu consecinţe decisive în evoluţia limbii române literare. Trecerea la alfabetul latin şi căutarea unei ortografii adecvate, a coincis cu încercarea de a primeni rugăciunea în spirit latinist. Este demn de subliniat că uzul nu a reţinut nimic din înnoirile aduse în aceste două epoci.
Când se așează, am zice deplin, în limba română rugăciunea domnească? Ce e, obligatoriu, în versiunea standard a acestei rugăciuni? Și ce e decisiv pentru această standardizare?
S-a văzut deja că încă din secolul al XVI-lea existau variante care circulau în toate provinciile româneşti, un fel de primă unire a românilor săvârşită de Tatăl Nostru. La sfârşitul secolului următor, Antim Ivireanul înfăptuieşte trecerea de la liturghia slavonă la cea românească şi desfăşoară o activitate tipografică ce radiază până în cele mai îndepărtate sate de pe Nistru şi Tisa, stând la baza unificării vechii limbi literare a românilor. Prin circulaţia cărţilor antimiene, Tatăl Nostru capătă o formă definitivă. Cu excepţia sintagmei pâinea de pururea, preluată din şcoala de slavonie a locului, Antim Ivireanul nu aduce lucruri noi, ci pune în tipărituri ceea ce se afla în uz. Între versiunile din textele sale sunt unele diferenţe, ceea ce ne permite să observăm că tocmai versiunea din Liturghier este cea care s-a generalizat. Aşadar, rolul decisiv în standardizarea textului rugăciunii l-a avut Sfânta Liturghie, fixând-o în forma pe care o avem azi.
Cu ce alte rugăciuni e cel mai adânc învecinată rugăciunea domnească?
Tatăl Nostru este prima dintre rugăciuni, a fost lăsată ca model de rugăciune şi însoţeşte toate formele de rugăciune. Prin caracterul ei sintetic şi prin importanţa centrală pe care o are, cred că poate fi asemănată cu rugăciunea isihastă „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“. Până în zilele noastre, când marii asceţi Iosif Isihastul, Paisie Aghioritul, Sofronie de la Essex şi alţii au transmis către mediile laice experienţa rugăciunii isihaste, la aceasta aveau acces mai puţini, care erau legaţi de Filocalie sau de duhovnici isihaşti, cum e cazul Rugului Aprins. Omul de rând avea deci ca rugăciune de toată vremea tocmai Tatăl Nostru. Eu însumi am cunoscut o bătrână nonagenară neştiutoare de carte, dar care-şi petrecea ziua şi noaptea cu Tatăl Nostru şi alte câteva rugăciuni cunoscute pe de rost din copilărie, făcând din acestea rugăciunea neîncetată a monahului.
Rugăciunea inimii – Rugăciunea domnească: în ce raport stau acestea două?
Cum am anticipat deja, cred că cele două sunt strâns legate, ca cele mai cuprinzătoare şi mai sintetice forme de rugăciune. Prin rugăciunea inimii se înţelege concret stadiul cel mai înalt al practicării Rugăciunii lui Iisus, adică rugăciunea de un singur gând, atunci când mintea se închide faţă de cele din exterior. Dar e cunoscut din scrierile ascetice că starea de prezenţă a lui Dumnezeu, căci de fapt acesta e scopul rugăciunii, poate fi atinsă prin orice rugăciune. Desigur, cum tot de la părinţii filocalici ştim, modul cel mai facil de a ne ruga este printr-o rugăciune cât mai scurtă, care nu naşte gânduri, iar aceasta e Rugăciunea lui Iisus.
Pe Muntele măslinilor există un muzeu al rugăciunii Tatăl Nostru. Trebuie că este acolo și în românește rugăciunea domnească. À propos: în câte limbi știți că a fost tradusă rugăciunea?
Tatăl Nostru românesc se pare că a fost aşezat acolo în secolul trecut şi, după cum mi-am dat seama, îşi are sursa într-o lucrare datând din epoca latinistă, căci am aflat în el o particularitate de traducere inexistentă în alte epoci – e vorba de cuplul păcatele păcătoşilor. Se admite că există pe pământ peste 7000 de limbi, iar în jumătate dintre acestea s-a tradus măcar o parte din Noul Testament.
Vă rugați, vă puteți ruga în cuvintele rugăciunii domnești de acum 3 secole, de acum 4 secole? Ne putem ruga?
Depinde cum îl simte vorbitorul. Cineva îmi spunea că foloseşte în Tatăl Nostru forma veche pronominală carele pentru că aşa o rostea tatăl său. Un cuvânt ar trebui să fie viu în limba liturgică, în propria limbă, ca să aibă propriu-zis sens, să poată evoca mediul în care funcţionează – ştim de la Eugeniu Coşeriu că funcţiile evocative sunt decisive în producerea sensului. Am să amintesc o întâmplare pe care o relatează tot Coşeriu: lingvistul Hugo Schuchardt stă într-o cârciumă cu un ţăran italian care se minunează de cunoştinţele sale de limbi străine şi-l tot întreabă cum se numeşte paharul din faţa lui în cutare sau cutare limbă. Schuchardt îi răspunde de fiecare dată, la care ţăranul zâmbeşte şi zice: s-o fi numind el aşa în toate limbile respective, dar de fapt e „un bicchiere“ (un pahar). Coşeriu foloseşte acest episod ca să demonstreze că pentru vorbitor celelalte limbi sunt simple nomenclaturi, pe când limba vie, care corespunde esenţei lucrurilor, este limba maternă. Putem spune că limba liturgică e limba maternă în domeniul vieţii religioase, singura adecvată să exprime conţinutul religios. Ceea ce nu vine firesc în rugăciune, ceea ce se naşte dintr-o operaţie paradigmatică, într-un act raţional care-l face pe om să rateze esenţa rugăciunii, mi se pare că seamănă cu actul poetic în care expresia este căznită, iar nu inspirată.
