Pe buza unui abis

Memorialist sui-generis, Dan Ciachir ne înfățișează încă o carte consacrată trecutului nostru relativ recent. Recurg la termenul de memorialist deoarece d-sa se implică cu atâta naturalețe în reconstituirea acestuia, cu un atare apetit al concretului, al unor surprinzătoare detalii, încât creează impresia de participant direct. Are mai curând aerul unui reporter pasional decât al unui istoric. Stilul alert evită pedanteriile, multiplele informații nu se blochează, prinse într-o cuceritoare cursivitate. Drama epocii regimului comunist incipient e relevată prin tușele de culoare ale realului său. Avem în față un răstimp de doar trei ani, aidoma unei petreceri pe buza unui abis. La finele războiului, intervenea o firească detentă. Răsuflând ușurată, lumea refuza a lua în considerare o nouă urgie. Viața a dobândit, conform mărturiei lui Alexandru Paleologu „un gust de petrecere, de bucurie, de cosmopolitism“. În pofida încleștării politice care se profila, oamenii înțelegeau a celebra libertatea în duh interbelic: „În fiecare seară, la «Continental» cânta Orchestra Grigoraș Dinicu. Într-una din zilele săptămânii, concertul era retransmis de postul de radio național. La restaurantul «Coșna» din Piața Buzești, unde se produseseră artiști de mare talent, cântau acum Petre Alexandru și soția sa Mia Braia. Vor lansa, în ultimele luni din 1947, șlagărul La fereastra unde doarme o pisică. Desigur, se cânta și multă muzică de jazz în săli de spectacol și în localuri. Sergiu Malagamba se producea pe scena Teatrului «Savoy». Jazz s-a cântat curent la «Mon Jardin», unde se producea formația lui Dinu Șerbănescu. Acolo, sotto voce, s-a cântat jazz chiar și în anii ‘50“. Nu fără un dichis ce ni se înfățișează acum înduioșător: „Într-un restaurant din Eforie, frecventat de tineri extravaganți, un pianist cânta pe texte de articole de ziar. La Constanța se putea cumpăra pe plajă mătase rămasă de la parașutele americane, din care se confecționau cămăși fine pentru domni și furouri pentru doamne“. Revin cursele de cai, la care se acorda „Premiul Jockey Clubului sau Premiul Regal, la care era obligatoriu să te duci în jachetă și cu joben“, după cum preciza același Alexandru Paleologu, nu mai puțin duelurile, ultimul datând din 1946. Cât privește viața culturală, aceasta înregistrează o luminoasă imagine ce s-a dovedit crepusculară, precedând noaptea totalitară. Grăbindu-se parcă, prin impulsul unei intuiții a primejdiei apropiate, „Nicu-Aureliu Steinhardt dă la iveală o ediție bibliofilă din Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, apare prima traducere românească din Proust, debutează în literatură Petru Dumitriu și Pavel Chihaia, doi mari scriitori, iar la Mânăstirea Antim din centrul Bucureștiului au loc întrunirile unui cenaclu mistic, intitulat Rugul Aprins, reunind săptămânal intelectuali laici de clasă, teologi versați, monahi îmbunătățiți, artiști plastici de avangardă, ca și pe compozitorul de muzică simfonică Paul Constantinescu. Și tot pe atunci un mare și bogat antreprenor, înțelegând că fiul său – pe nume Liviu Ciulei – are o incontestabilă înzestrare pentru arta dramatică, îi construiește în centrul Capitalei un teatru, așezând deasupra lui un bloc de apartamente de câteva etaje, clădire care poate fi văzută și astăzi în apropiere de Piața Romană“. De asemenea, iau naștere două publicații „de mare finețe și eleganță intelectuală“, Simetria, editată de arhitecții G. M. Cantacuzino, totodată remarcabil om de litere, și Octav Doicescu, și Agora, concepută de Ion Caraion și Virgil Ierunca, între colaboratorii ultimei numărându-se Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Dragoș Vrânceanu, ca și câțiva poeți italieni de prima mână, Umberto Saba, Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo, precum și Paul Celan. O seamă de scriitori străini vizitează în această vreme România: Louis Aragon și soția sa, Elsa Triolet, Pierre Emmanuel. Dar se ivesc și cele dintâi stări conflictuale ce urmează a avansa până la dezastru, între numele literare și oficialitatea abuzivă. Arghezi încearcă a se păstra pe linia demnității democratice. Deși „culturnicii stângii“ încearcă a-l atrage decernându-i Premiul Național de Poezie pe anul 1946, acesta rămâne rezervat, și în loc de a se duce la redacția ziarului comunist „Scânteia“, „unde era așteptat să ciocnească o cupă de șampanie“, preferă o vizită la „Dreptatea“, organul Partidului Național Țărănesc, angajat într-o energică opoziție față de guvernul procomunist și prosovietic Dr. Petru Groza. „A doua zi, o fotografie pe pagina întâi din „Dreptatea“ îl înfățișa pe scriitor ciocnind paharul cu N. Carandino, directorul revistei“. Totodată, poetul publică în „Adevărul“ un articol cu titlul Tânăr Vodă, elogiu adresat suveranului, care s-a bucurat de un „puternic ecou“. În schimb, Mihail Sadoveanu trece rapid în tabăra oficială. Noii cârmuitori nu întârzie a-l recompensa: „atât ferma lui Pamfil Șeicaru de la Ciorogârla, al cărei teren ziaristul îl primise întrucât era decorat cu Ordinul Militar «Mihai Viteazu», cât și reședința mitropolitului Visarion de la Mânăstirea Neamț (aceasta aparținând Bisericii) au fost făcute cadou de statul comunist lui Mihail Sadoveanu“. Să menționăm că Pamfil Șeicaru, refugiat în Spania, a primit pedeapsa cu moartea la așa-zisul proces al criminalilor de război din 1945. Și alt caz trist: „Pe 3 martie 1947, publicistul Miron Radu Paraschivescu – care în septembrie 1944 îl împroșcase pe Liviu Rebreanu cu salivă și noroi la câteva zile după moarte – publică în Scânteia un articol-denunț, Drumurile unui poet: T. Arghezi“. În anii care delimitează obiectul investigațiilor lui Dan Ciachir, subsemnatul era școlar. Dar narativul acestora are un astfel de efect de persuasiune încât îmi îngăduie a mă transpune într-o stranie ipostază prematură a trecutului propriu, care-mi dă simțământul cunoașterii la zi a celor în cauză. A unei vârste anticipative cu care mă învestește autorul. E una din scrierile cele mai emoționante pe care le-am citit în ultimul timp.