Portret
S-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briussov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pișet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai aparte voci ale literaturii ruse contemporane, printre care: Ponaexavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), Liudi naoego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Daloe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon, roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, devenit, de asemenea, bestseller. În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 „The Guardian“ a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
Din cer au căzut trei mere (Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei“, 2021) este romanul lui Narine Abgarian, de la care pleacă acest dialog exclusiv pe care faimoasa scriitoare armeană l-a acordat României literare.
Cristian Pătrășconiu: Cum poți face literatură din mere – și anume, un splendid roman precum Din cer au căzut trei mere?
Narine Abgarian: (râde). Dacă aș ști rețeta, aș scrie mereu numai cărți de acest fel. Nu, desigur că nu fac literatură din mere sau doar din mere – în realitate, sunt foarte multe lucruri adăugate peste mere, în această „rețetă“ a romanului meu. Am pus mult din experiența pe care am căpătat-o în viață, am pus unele situații în care eu însămi m-am găsit, bineînțeles că și încercările prin care treci. De aceea, o carte nu seamănă cu o alta.
Pentru cel ce vede, pentru cel ce povestește, pentru cel ce ascultă – lor le sunt dedicate cele trei mari secvențe din care este construit romanul dumneavoastră și, totodată, pentru aceștia trei sunt cele trei mere care cad din cer. Este vreunul dintre cei trei mai important sau ei trebuie să fie luați ca o triadă?
Mai întâi, trebuie să spun că „din cer au căzut trei mere“ este finalul tradițional al basmelor armenești. Când din cer cad trei mere, fiecare măr revine, în mod egal, la trei persoane la fel de importante. Întrebarea pe care o puneți este foarte interesantă, pentru că aceste mere sunt asociate cu pomul cunoașterii – a vedea, a povesti, a asculta sunt modalități de a cunoaște, desigur. Ați menționat ideea de triadă, de treime – există cu siguranță, și în basm, și în povestea mea care se trage din basm, dar care e ceva diferit de acesta, o componentă religioasă. Cu atât mai mult: toți cei trei – și cel care vede, și cel care povestește, și cel care ascultă – sunt la fel de importanți.
Voi evoca acum un filosof român și vă voi întreba, utilizând o formulă faimoasă a acestuia: putem spune că, pentru dumneavoastră, „realitatea este ruina unui basm“?
Probabil că da, probabil că da. Aș putea spune și așa. În copilăria mea, foarte devreme, am auzit povești – de la bunică, bunic, străbunică. Toată viața mea, putem spune, a început pe rămășitele unor povești – pe ruinelor lor, cum spuneți dumneavoastră – care încercau să îmi explice realitatea. Erau uneori și povești nostime. Spre exemplu, străbunicii mele – care era o foarte mare iubitoare de povești – îi plăcea să îmi spună des povești despre îngerii cu șapte aripi. Noi, copiii, ascultam cu mare interes poveștile acestea. La un moment dat, pe când bunica ne spunea o asemenea poveste, a intrat în încăperea în care ne găseam unchiul nostru – care era fizician – și a întrebat-o pe bunica: cum erau dispuse aceste aripi? Trei – poate că în partea dreaptă, pe spatele îngerului. Trei, poate că pe partea dreaptă. Și a șaptea aripă, unde era? Atunci bunica i-a tras vreo două după ceafă și i-a spus: a șaptea aripă era de rezervă și era plasată, normal, la centura îngerului, ca să îi fie la îndemână, în caz că avea nevoie de ea. Povestirile mele sunt și ele cumva ciudate, amuzante – de acolo, din lumea aceea se trage seva lor.
Au murit chiar de tot-de tot basmele?
Nu, nu, nicidecum. Ele sunt vii, sunt cu noi. Și Harry Potter este o poveste –, iar noi am ajuns să credem în ea. Poveștile vor trăi atâta timp cât va exista omenirea. Basmele, pentru că ele însele sunt un fel de povești speciale, vor trăi la fel de mult.
O întrebare ușor provocatoare: scrieți la întâmplare, cumva haotic sau, dimpotrivă, simțiți că scrieți pentru a împlini un destin? Un destin de scriitoare, desigur…
Sunt un om foarte nehotărât. Niciodată nu cred nici măcar în succesul cărților mele; de fiecare dată, acesta este o surpriză pentru mine. Scriu așa cum simt. Singura mea dorință este să scriu cât se poate de mult și de constant. Nu știu cât ține aceasta de viziunea mea ca scriitoare, de dorința de a fi autoare sau, mai mult, de destinul de scriitoare și de a publica; ceea ce știu e că am, în acest sens, o dorință foarte puternică. Înainte de a deveni scriitoare, am avut tot felul de ocupații. Dar nu am fost niciodată atât de fericită așa cum sunt acum, ca scriitoare.
Scrieți greu, încercănat?
Foarte greu. Scrisul meu este chiar o trudă. Mă oblig să scriu în fiecare zi; dacă nu scriu două-trei zile este foarte greu să revin la scris, e ca și cum s-ar rupe ceva. Așa încât încerc să scriu, pe cât e posibil, în fiecare zi. Nu îmi este greu să scriu doar într-un sens moral sau emoțional, ci și la modul fizic. Dar este ceea ce iubesc, ceea ce îmi place foarte mult să fac.
Cine este Maniunia și cum a apărut ea în viața dumneavoastră de scriitoare?
Maniunia are o istorie foarte interesantă, chiar foarte interesantă. Eu am scris despre ea într-o perioadă în care eram într-o depresie profundă. La un moment dat, am avut un diagnostic foarte sever – de scleroză multiplă. Aceasta este o boală foarte grea – mama lui J. K. Roalling, spre exemplu, a murit de această boală. Eu însămi credeam că voi muri. Ei bine, fiind în această stare de depresie adâncă, m-am așezat la masă și am început să scriu povestioare care aveau legătură cu copilăria mea. Maniunia este o carte despre anii 1980, petrecuți în Armenia. Este o carte foarte relaxată, plină de umor, nostimă. Este, totodată, pentru mine o carte care m-a scos din această mare depresie. Un lucru și mai uimitor este că, la o lună după ce a apărut cartea despre Maniunia, diagnosticul meu de scleroză multiplă a fost anulat; fusese un diagnostic greșit.
Cărțile, iată, salvează încă și încă o dată…
Da. Cărțile pot fi salvarea în multe feluri. Cred foarte tare că acea perioadă echivalează cu o mare încercare care mi-a fost dată de sus; altfel, foarte probabil, nu mi-aș fi găsit drumul de scriitoare. Acest diagnostic fals a planat asupra mea vreme de patru ani și jumătate.
V-a salvat Maniunia, așadar. V-a salvat un personaj care nu există și care, totodată, există atât de puternic?
Da, există și nu există, dar mai mult există. De fapt, povestea aceasta pe care am scris-o este una cât se poate de autobiografică – Maniunea este prietena mea din copilărie, iar șotiile pe care le făceau copiii care sunt în această poveste chiar sunt adevărate, așa s-au întâmplat cu adevărat. De altfel, mai în glumă, mai în serios, cred că părinților mei ar trebui să li se ridice un monument pentru că ne-au suportat, pentru că au suportat copii ca mine. Eram niște copii foarte neascultători.
O regăsim pe Maniunia, softul ei și în Din cer au căzut trei mere? Duhul ei…
Poate că da. Poate că unele întruchipări posibile ale Maniuniei au crescut în personajul Anatolia, personajul central din romanul meu la care v-ați referit. Și ea, ca și Maniunia, a avut o copilărie fericită și, pe de altă parte, a suportat o maturizare dificilă, foarte dură de fapt. Și, după toate acestea, recompensa pe care o primește la final Anatolia – o recompensă supremă, am putea spune – este mai mult decât meritată.
Pictați atunci când scrieți? Proza dumneavoastră, trebuie că vi s-a mai spus, este, între numeroasele sale virtuți, și foarte picturală…
Putem înțelege acest termen – a picta – și la propriu, și la figurat. Vreau să vă povestesc neapărat ceva, un lucru destul de curios: înainte de a începe să scriu – oarecum așa cum o fac acum, cu un oarecare program, chiar dacă dificil, opintit –, desenam; și desenam destul de bine. Ei bine, după ce am început să scriu nu numai că nu m-am mai ocupat consecvent de desen, dar – pot spune chiar așa – aproape că mi-am pierdut darul de a desena. Nu mai îmi place deloc cum îmi ies desenele; sunt niște mâzgălituri de copii, nu mai îmi iese deloc ce îmi ieșea cândva. Dar, dar: eu am trei surori. Toate sunt pictorițe. Acest talent, acest har poate, există în familia noastră. Poate că se mai și plimbă uneori… Poate că s-a mutat și în literatura mea; sper că s-a mutat și acolo.
Ce este păunul acela fantastic din romanul dumneavoastră? Ce înseamnă păunul în țara din cartea dumneavoastră? Și: de unde vine, de unde aterizează fix un păun într-un roman?
Când eram doar o simplă cititoare și citeam interviuri cu scriitori, eram foarte nedumerită și suspicioasă atunci când afirmau că unele personaje nu îi ascultă, că aceste persoanje, pur și simplu, trăiesc o viață a lor, că nici măcar hârtia / manuscrisul nu îi ascultă. Mi se părea că e o cochetărie, că – la unii – era un fel de a se da mari. Vă spun cu toată sinceritatea: când am început să scriu Din cer au căzut trei mere, păunul meu a apărut din senin.
Poate că a căzut și el din cer, împreună cu cele trei mere…
(râde) Da, poate că așa a fost. Nu m-am gândit la ce îmi spuneți, dar poate că așa a fost. În orice caz, păunul acesta nu a fost, în economia cărții mele, ceva planificat, ceva premeditat. Nu știu nici astăzi prea bine de unde a venit și, la început, nici nu știam ce să fac cu el. Mă irita prezența lui, am încercat să fac în așa fel încât să plece – să plece în zbor din cartea mea. Sau să moară, să meargă departe și să își facă o familie a lui, dar să mă lase în pace. Dar mi s-a părut ceva fals. Nu am putut să scap de el și, de la un moment încolo, nici nu am mai vrut să scap de el. Soluția cea mai bună a fost ca el să rămână cu mine, în cartea mea. Și atunci când povestea cu păunul s-a închis de la sine, eu am fost un om fericit, ca și cum aș fi rezolvat o problemă matematică foarte dificilă. Cred că pot fi fericiți și aceia care citesc acest roman și descoperă povestea păunului de
acolo. Păunul acesta a fost o încercare căreia cred că i-am făcut față.
A fost cel mai neascultător dintre personajele dumneavoastră?
Foarte neascultător!
A scrie este, pentru dumneavoastră, echivalent și cu a face pâine, așa cum făcea bunica, în copilăria dumneavoastră? Cu pâinea aceea pe care o ridica și o arăta soarelui…
Copilăria mea a fost, o spun încă o dată, una extraordinar de fericită. Am fost o copilă foarte norocoasă, și din acest punct de vedere. Cea mai frumoasă amintire din copilăria mea sau, în orice caz, una dintre cele mai frumoase amintiri este, într-adevăr, despre cum bunica mea scotea pâinea proaspăt coaptă din cuptorul de piatră. Prima pâine era întotdeauna pentru nepoții ei; rupea pâinea în jumătate, punea peste ea unt, brânză, multă verdeață, o împreuna din nou și când brânza se topea puțin, rupea din nou pâinea și ne dădea nouă bucăți din acea pâine.
Un fel de mâncare oficială a Paradisului…
Da, da. Acolo, în clipele acelea, era Paradisul. În curtea casei noastre creștea un dud imens. Vă dați seama că toată ziua-bună ziua ne cățăram în el, stăteam pe crengile lui groase, mâncam dude, ne înnegream mâinile și fețele și priveam din copac la ce se întâmpla în curte. Este foarte interesant: când visez despre copilăria mea, în toate visele mele privesc de acolo, din acel copac. Și dacă literatura mea redă fie și numai o mică parte din senzația de fericire pe care am trăit-o atunci, acel gust al pâinii pe care o făcea bunica și pe care o arăta soarelui, pentru mine este cu adevărat o mare fericire.
Maran – locul în care se petrece acțiunea din romanul Din cer au căzut trei mere – este Macondo? Poate fi Macondo?
Probabil că da. Maran e și un loc care există în sine, dar și unul de poveste, un loc mitologic. Ca și Macondo, nu? Pe de altă parte, într-un sens mai larg, dacă este să vorbim despre un punct de pe hartă, Maran este, da, Armenia. Iar locul în care el există altfel este inima mea. Eu am locuit foarte mulți ani în străinătate, însă am rămas și voi rămâne mereu un cetățean al Armeniei. Aceasta este o poziție de principiu pentru mine. Și atunci, pentru mine, Maran este patria mea. Oamenii care locuiesc acolo, care locuiesc Maranul din cartea mea, sunt oamenii printre care eu însămi am crescut.
Dar acest cuvânt înseamnă și ceva anume, din câte știu eu…
Da, da. „Maran“ înseamnă pivniță de vinuri. Este o pivniță în care vinul se ține îndelung și cu mare atenție, până când vinul devine unul nobil, gustos, minunat. Și mai apoi, este împărțit în mod egal tuturor acelor care îl așteaptă și îl merită, iar locuitorii Maranului sunt acei musafiri dragi care primesc acest splendid vin.
Aceasta înseamnă, permiteți-mi să glisez așa, că o să intrați iar și iar în pivnița aceasta…
(zâmbește) Cu siguranță. Este un „vin“ foarte bun pentru scrisul meu, pentru literatură. Să vă mai spun ceva care are legătură, ușor pe ocolite, cu această idee – de vin bun, de curățenia sufletească, de împărtășire: cel mai mare vis al meu de acum este să îmi construiesc o casă. Visez să fie o casă cum era acea casă a copilăriei mele. Acolo, cu siguranță, va fi un Maran – și vă invit de pe acum să veniți acolo și să bem împreună din vinul acela…
Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult. Până atunci, să vă întreb și așa, direct: citim ca să nu murim? Scriem ca să nu murim?
Cred că noi citim și scriem pentru ca să rămânem oameni. Vreau să cred asta.
Ați scris cu bucurie Din cer au căzut trei mere? Cu lacrimi, cu suferință? Sau poate în transă?
Cel mai constant sentiment pe care l-am avut când am scris această carte a fost nesiguranța. Uneori am avut convingera faptului că această carte trebuie să îmi reușească; dar nu foarte des, nu mereu în orice caz. Întotdeauna scriu pe un fond muzical – de regulă, în fundal la mine se aude muzică de jazz. Jazz de diverse stiluri. Și la Din cer au căzut trei mere a fost la fel – senzația pe care o aveam era aceea că scriu pagini care sună ca niște piese de jazz. Am o poveste foarte personală cu jazzul. Să v-o spun pe scurt. Bunicul meu a fost în lagărele staliniste. Ei bine, în lagăr fiind, el a fost în stare să organizeze un jazz band. Era atât de bună orchestra pe care o coordona bunicul meu încât umblau cu spectacole prin diverse alte lagăre. Aceasta se întâmpla prin anii 1933-1935. Când au fost unii dintre cei mai grei ani de lagăr comunist. Pe atunci nici nu exista, de altfel, această expresie – „jazz“. Denumirea care se aplica acestei muzici era ceva de genul „cântecul robilor din Louisiana de Sud“. Pe bunic, eu nu l-a cunoscut, nu am mai apucat să îl cunosc. Dar s-a întâmplat așa: în ziua în care el a murit, eu m-am născut. Faptul că scriu cu muzica de jazz în fundal e ca un fel de salut către bunicul meu, ca un fel de a ne ține de mână unul pe altul. Muzica de jazz – ca un fel de binecuvântare pe care am primit-o de la el…
Maran pare și, într-un fel, chiar este o lume mică. Într-o lume mică se vede, ce credeți, tot sau mult din ce e esențial în lumea cea mare?
E un mic în mare, o punere-în-abis. Cred că da: se vede ceea ce este esențial. Răspunsurile cele mai adevărate le primim în detalii, la limită, atunci când ne aflăm într-un cerc închis, chiar în singurătatea noastră. Maranul meu este, așa, un fel de lupă sau de microscop care, într-un mod simplu, explică, de fapt, niște lucruri foarte complexe.
Ce este fundamental într-o asemenea patrie mică? La ce se cuvine să fim atenți în lumea aceasta mică? Mă refer inclusiv la lumea mică din Maranul dumneavoastră…
Unul dintre detaliile fundamentale este, fără nicio îndoială, legătura. Legătura dintre generații – cea care te ține cu rădăcinile acolo, bine așezat, bine înrădăcinat. Maranul e al meu, dar nu e numai al meu, poate și al dumneavoastră și al oricui vrea să îl primească în sufletul său; să îl primească și să îl înțeleagă. Maran este, dacă vreți, și un fel de „cod genetic“ existent înlăuntrul nostru. Eu am descoperit ceva foarte interesant: oriunde m-aș afla, în orice colț de lume, caut și găsesc – găsesc! – trăsături ale acestui univers mic al meu. Maran sunt eu! Dar Maran ești și tu! Maranul sunt mere din tine răspândite peste tot!
În alte cuvinte: să fim atenți la familie, la ce ne leagă, la iubire, la suferință…
La prietenie, la solidaritate, la bunătate, la tandrețe, la lumină…
La Dumnezeu…
La Dumnezeu, la așteptare, la credință, la speranță. La toate acestea să fim atenți. Le putem găsi, le vom găsi în lumea noastră mică, cum îi spuneți dumneavoastră. Atunci suntem oameni armonioși – când suntem atenți la acestea.
Se poate găsi, adesea – nu spun oricând, ci adesea! – ceva pozitiv și într-o tragedie? Romanul acesta, Din cer au căzut trei mere, e și romanul unor mari tragedii. Nu numai al unor mari tragedii – e și al unor mari iubiri –, dar e și al unor mari tragedii…
Eu scriu despre asemenea grele încercări în care este, uneori, omul și pentru că – sau mai ales pentru că mă interesează cum scapă, cum poate el ieși din ele. A povesti despre o tragedie este o lipsă de sens, mi se pare că este ceva absurd. Bunica mea – cea care arăta pâinea către soare – spunea: dacă o ușă se închide, neapărat se deschide o alta! Nu trebuie să faci decât un lucru: să pleci din fața ușii închise și să găsești ușa care (ți se va) deschide. Orice tragedie este o ușă închisă. Dacă pleci de acolo, dacă vei încerca să pleci din fața acelei uși închise, vei găsi o soluție. Cred că este o mare greșeală, inclusiv a poporului armean, faptul că suntem prea concentrați asupra trecutului nostru tragic. Nu spun că trebuie să îl uităm; niciodată nu trebuie să uităm aceasta. Dar, dacă stăm în fața ușii închise, vom continua să fim victime. Ca să te vindeci, trebuie să cauți ușa ta – ușa care se deschide.
Credeți că – e în cartea dumneavoastră, aproape citez de acolo – îngerii încă mai coboară după sufletele oamenilor? Copiii, spuneați, văd aceasta. Noi mai vedem aceasta?
Aș vrea foarte mult să cred că da. E tot ce pot să spun: aș vrea să cred aceasta. (tăcere, preț de câteva secunde bune…)
Și atunci: ce este mai important – să credem în miracole sau să fim învățați să credem în miracole?
Bunicul meu, cel cu jazzul, cel despre care am vorbit ceva mai înainte, a trecut multe ierne grele. În 1941 a fost o iarnă teribilă, cu un ger năpraznic. Era război. Soldații, când găseau câte o peșteră, făceau focul acolo – nu aveau voie să aprindă focul în câmp. Întotdeauna făceau focul din lemne pe care le așezau, inițial, în forma literei „N“ – în rusă transcierea e cu „H“. N – de la „nadejda“, nădejde, speranță. Iar mama, fiica bunicului meu, mama mea are acest nume – Nadejda. Speranța.
Le spuneți copiilor, cum ați sugerat cândva, așa: „totul va fi bine!“. Să le spunem așa copiilor?
Sunt convinsă de aceasta. Sunt convinsă și că universul ascultă foarte atent dorințele noastre. Să fim atenți, așadar, și la dorințele noastre, la ce dorințe avem. Este important să le formulăm într-un mod corect și atunci ele vor prinde viață.
Este greu, este foarte greu cu atât mai mult în lumea noastră de astăzi, o carte despre speranță?
(tăcere, mai bine de 10 secunde) E greu. Mie, ca armeancă, îmi e foarte greu să scriu despre aceasta. Cu câțiva ani în urmă a început un război la noi, războiul continuă acum în Ucraina, lumea este foarte tulburată. Dar trebuie să scriem cărți despre speranță. Nu avem o altă șansă decât aceasta – să nu ne ascundem de speranță.
Notă: Narine ABGARIAN a fost prezentă la FILIT 2022. Interviul de față a fost realizat cu acest prilej. Mulțumiri speciale doamnei Marina Vraciu, cea care a asigurat traducerea acestei conversații.
