O amintire despre francezul Ulysse de Marsillac (1821-1877) ce răzbate din cunoscuta lucrare a compatriotului său Frédéric Damé, Bucureștii în 1906, este că, deși locuia vizavi de vechiul Teatru de pe Calea Victoriei, acesta trebuia să ia o birjă ca să traverseze pentru vreun spectacol în zilele ploioase. Motivul era pavajul încă prost al piațetei din fața Teatrului, care se umplea cu apă și noroi la vreme urâtă, aproape ca „batacele“, adică gropile inundate de prin mahalale ce îi chinuiau în mod obișnuit pe bucureșteni. Un astfel de detaliu rezonează cu tonul informărilor și al confesiunilor despre Bucureștiul începuturilor modernității așa cum l-au trăit, cam în aceeași perioadă, acești doi francezi ‘românizați’, dintre cei mai sonori pe care îi avem în mărturii despre istoria începuturilor de drum ale capitalei. Ambii publiciști și profesori, ei au înființat după prima jumătate a secolului al XIX-lea ziare de limbă franceză la București și au scris articole și cărți prin care să le poată face cunoscut occidentalilor acest oraș-capitală de periferie europeană, despre care, până la venirea lui Carol I, Occidentul nu a știut mare lucru și, cu deosebire, mai nimic pozitiv.
Spre deosebire de cartea lui Damé, Ulysse de Marsillac, fondator și director al publicației Journal de Bucarest, a căutat să ofere prin relatările sale despre oraș mai mult un ghid de călătorie pentru occidentali decât o monografie propriu-zisă. Într-un stil predominant jurnalistic, el a produs o colecție de articole despre varii instituții și aspecte ale vieții bucureștene (transport, locuire și cazare, populație locală, tipuri de alogeni, forme de loisir), în care străinii să se poată încrede mai bine, eventual, pentru posibile călătorii decât în subiectivismul autohton. A inclus tarife, adrese, a înșiruit nume de biserici, de cafenele, de cofetării, de actori care jucau în acei ani la Teatru („bucureștenii au cunoscut artiști excelenți“), de mijloace de locomoție până la și prin București și, astfel, a lăsat în urmă o colecție de date vechi despre ultima vârstă cvasi-orientală a Capitalei. Aceste informații sunt întrețesute cu anecdote, ziceri bucureștene, trăiri proprii sau experiențele altor vizitatori, astfel încât monotonia recomandărilor turistice sau concentrarea pe date bune pentru istorici sunt în mod inspirat întrerupte de intervenții pitorești și ‘scriitoricești’: „Unul dintre prietenii mei, adevărat parizian trup și suflet, după ce a locuit șase ani la București, îmi scria de la Paris, unde se întorsese: «Mi-e dor de Valahia voastră și pe malurile Senei visez la malurile noroioase ale Dâmboviței». Cred că înțeleg motivul acestei melancolii ce apare în sufletul celor ce au părăsit această țară și dorința tuturor de a se întoarce aici. Bucureștii, printr-un rar privilegiu, satisfac dubla noastră dorință de civilizație și libertate.“
***
Amintirile și opiniile lui Ulysse de Marsillac despre români și România începuturilor au un oarecare nivel de răspândire și citare, cel mai adesea rupte de context, astfel că proiectul editorial realizat de Adrian Majuru la editura Corint în 2021, acela de a produce o selecție tematico-vizuală din scrierile francezului despre București, este binevenită. Cartea obținută prezintă sistematic, deși nu exhaustiv, începuturile absolute ale modernității abia înmugurite într-un oraș cu tramă orientală și este în mod fericit completată de o serie de acuarele, gravuri și fotografii ale Bucureștiului vechi aflate în colecțiile Muzeului Municipiului București. Astfel, textul lui Marsillac este ilustrat cu lucrări de Amedeo Preziosi, Carol Popp de Szathmári sau Eugène Ciceri, și cu fotografii de Ludwig Angerer, Franz Duschek, Alex. Petit, Spirescu etc., ca și cu unele fotografii anonime mai puțin cunoscute.
Articolele și fragmentele selectate de editor datează din 1869 și 1877, însă cele apărute în volum în 1877 reprezintă articole scrise de publicist pe parcursul întregului deceniu al optulea, până la moarte. Între timp, dată fiind vechimea istoriei reflectate, „podurile“ s-au redenumit, ulițele s-au preschimbat sau chiar dispărut, hoteluri, biserici, grădini private, cafenele și cofetării au dispărut. Unele au fost celebre și ne rămân documentate vizual, literar, istoric. În acest caz, referința publicistică a lui Marsillac nu doar le confirmă și integrează într-un context informativ, dar aduce uneori și date despre nivelul de degradare care de regulă nu se vede în imagini de artă, dar care a și condus, în mai toate cazurile, la decizia de a le demola sau desființa. În plus, volumul conține o serie de note ale editorului, prin care Adrian Majuru rezumă istoricul și starea actuală a acestor edificii. Fără aceste note lămuritoare, textul editat ar fi pe alocuri ilizibil, marcat definitiv de atâtea schimbări toponimice și pierderi acumulate.
***
Pornind de la butada primei sale descinderi în București, în 1852, „Ce distanță este între Paris și București? / Trei secole, domnule“, reținem un prim răspuns pe care Marsillac nu îl dă el însuși, ci îl primește. Nici relatările lui despre București nu vor fi – compensatoriu – complezente, sentimentale, aspectele legate de igienă, mirosuri, de impracticabilitatea drumurilor fiind o dovadă în acest sens. Însă tot ceea ce scrie are calitățile scrisului onest, cu un suflu de optimism și atașament atrase de toate prefacerile majore la care, într-o atât de scurtă vreme, asistă el însuși. Francezul le dă asigurări cinstite cititorilor săi despre cât de occidentale pot fi experiențele bucureștene culturale, culinare sau de salon; cât de frumoase noile case, cât de elegant și luxos noul Teatru, cât de sincronă arhitectural noua „Academie“ (actuala clădire a Universității din București, cu fațada de pe Bd. Regina Elisabeta). Dar îi avertizează și despre cât de nefiresc de bogate li se vor părea vestimentația doamnelor, trăsurile și lacheii, mobilierul caselor înstărite, cât de inexplicabile unele obiceiuri, cât de contrastante unele extreme. Între birjarii care gonesc ca nebunii și bătrânul „patron“ de local improvizat care îl lasă ore întregi să aștepte o masă care nu mai vine, Bucureștiul îi apare ca un oraș al vitezei și al lentorii deopotrivă, al rafinamentului și al frugalității, al lecturilor erudite și al deplinului analfabetism al săracilor. Masa de la Sf. Elefterie Vechi nu mai vine pentru că bătrânul nu avea în acea zi decât pui; dar puiul era viu și chiar atunci câinele nu reușise să-l prindă. Totuși, bătrânul îl primise cu încredere pe francez la masă, convins că îl va servi, iar la sfârșit, când e clar că acesta va rămâne nemâncat, îi oferă cu candoare niște piersici. Direct din copac.
Reiese din relatările sale și atașamentul față de un popor de origine latină. Ulysse de Marsillac scrie cu ușoară maliție despre grecizarea Bucureștiului în timpul fanarioților, observând: „Doar poporul păstra ca o moștenire prețioasă limba latină, dovada originii sale și un principiu al viitoarei sale renașteri.“ Apreciază boierii patrioți care au înființat societăți, teatre, școli, Arhivele Naționale, care au donat biblioteci și și-au oferit casele pentru a adăposti primele ministere: „Ar fi o falsă impresie să-ți închipui că vechii boieri erau ignoranți. Dimpotrivă, mulți dintre ei erau foarte instruiți. În familia Brâncoveanu, erudiția era ereditară. […] Gheorghe Lazăr … a avut primul curajul de a preda în limba română. El a fost angajat la Școala Sfântul Sava prin protecția banului Constantin Bălăceanu care-și iubea atât de mult țara și limba, încât n-a vrut nici să studieze greaca.“ De asemenea, îl stimează mult pe doctorul Carol Davila pentru înființarea Grădinii Botanice (destinată inclusiv unui rol de cercetare medicală), ca și pentru grija filantropică, a sa și a soției sale, față de orfani. Nu în ultimul rând, contrar multor prejudecăți care circulă be baze nefondate, are cuvinte de laudă și pentru clerul ortodox educat, păstrător de tezaure și documente identitare scrise în cea mai bună caligrafie.
Cu toată ironia pe care o conțin unele relatări, Ulysse de Marsillac scrie, în fond, despre „vraja stranie care îl leagă pe cel exilat“ de București, orașul pitoresc și contradictoriu pe care nu l-a mai părăsit până la moarte. Contribuția sa la cunoașterea lui vine dintr-un angajament izvorât dintr-o îndrăgostire treptată.