Romanul Bizu (titlu scris greșit în unele dicționare, Bâzu), publicat de E. Lovinescu în 1932, este aproape complet ignorat de cititori, spre deosebire de cele două romane ale criticului din ciclul Eminescu, Mite și Bălăuca. Acestea atrag prin subiect, deși n-au valoare literară, suferind de o poetizare exterioară, de o emfază a cugetării și mai ales de un misoginism simplist și intratabil, care transformă portretul Veronicăi Micle într-o caricatură.
Bizu e altceva. E chiar un roman, cu tentă autobiografică și cu momente poematice de bun-gust. Se bazează pe o cunoaștere directă a realității, nu pe fantasme culturale.
Plecat din Fălticeni de multă vreme, autorul revine în fiecare an în orașul copilăriei lui, ca să revadă melancolic oameni și locuri care i-au rămas în minte de atunci și să… viseze.
Așa îi face o vizită imaginară lui Bizu, pe numele său întreg Anton Klentze, doctor în chimie agricolă de la Hohenheim, directorul pepinierei Rădășeni-Fălticeni. Este fiul armurierului care locuiește peste drum de autor, Fritz Klentze, zis Clenciu, neamț stabilit la Fălticeni și căsătorit cu o româncă, Lina.
Copilăria lui Bizu, deși lipsită de griji materiale (părinții săi erau înstăriți, aveau și servitori), a fost în general tristă din cauza firii meditative și melancolice a copilului și a izolării de colegii care îl considerau un neamț nevolnic.
Prima experiență amoroasă o trăiește, la vârsta pubertății, cu servitoarea lor, Tana. Ulterior, deși idealizează femeia și are o concepție romantică despre iubire, se întoarce din când în când la această legătură prozaică.
După ce îi moare mama, este trimis de tatăl său la un liceu din Iași (unde stă la internat), urmează în continuare cursurile Facultății de Litere, apoi pleacă la München pentru a studia limbile clasice. La München duce o viață retrasă și, deși e neamț, abia aici învață nemțește ca lumea. După doi ani de studii, vine și tatăl său la München, pentru câteva luni. În această perioadă, Bizu se îmbolnăvește de plămâni. Medicul, Kuno Fischer, îi spune că nu-i nimic grav, doar o infiltrație pulmonară activă, de care se va putea vindeca prin odihnă. El îi comunică însă tatălui său că i s-a recomandat să plece în Italia, având nevoie de o climă mai caldă pentru însănătoșire.
La început, tatăl său se opune, invocând că nu poate face cheltuieli în plus, apoi însă cedează și Bizu pleacă la Florența. Aici nu stă însă decât două săptămâni, întrucât este chemat printr-o telegramă la München, unde tatăl său, de 75 de ani, grav bolnav, are crize de sufocare. Cu ajutorul doctorului Kugler, bătrânul Fritz este internat în spital unde se află și un fălticenean, ce suferise o operație de hernie: Lupu Scharf, devenit Leopold Scharf. Cei doi stau îndelung de vorbă, depănând amintiri despre târgul în care au copilărit și au trăit amândoi. Bătrânul Friz dorește să se întoarcă la Fălticeni, dar, murind în spital, este îngropat la München.
După moartea tatălui său, Bizu părăsește orașul și studiile clasice. Ajunge la Hohenheim unde, timp de patru ani, studiază agronomia și își ia doctoratul în chimie agricolă. Înainte de a se întoarce în țară, îl mai vizitează o dată pe doctorul Kuno Fischer din München. Acesta îi spune că s-a vindecat și că poate să-și reia viața normală.
Revenit la Fălticeni, cere și obține postul de director al pepinierei Rădășeni-Fălticeni, unde va lucra conștiincios douăzeci și cinci de ani. În acest răstimp însă, are și preocupări literare, în afară de cele pur științifice.
Dintre colegii din copilărie, Lupu lucrează acum ca suplinitor la Universitatea din Iași, Cehi, după ce și-a luat licența în Drept, participă la viața politică, Despot activează în poliție, iar Contici, care îl dușmănește fără motiv pe Bizu, face parte dintr-o trupă de gimnaști. Dintre prieteni, i-a rămas vărul său, Lică Scumpu, avocat și om politic în București.
Ion Lupu, promovat ca profesor universitar la Iași, apoi la București, îl îndeamnă să scrie. Rămân apropiați în continuare, amintindu-și de viața trăită împreună în timpul studiilor de la München.
Acum, după douăzeci și cinci de ani de activitate, aflat în orășelul de coline, de grădini și de praf, colindă câteodată ulițele căutând să-și amintească cum era pe aici altădată. Trecând pe lângă casele unde au locuit Ion Creangă, Mihail Sadoveanu și Ion Dragoslav, se gândește cu pietate la neîntrecuții povestitori care au trăit atât de aproape unul de altul în acest târgușor obscur.
Este o surpriză să descoperim că un critic literar lucid, adept al modernității și nesentimentalismului, este în una din cărțile sale un nostalgic. Că seamănă mai mult cu Sadoveanu decât cu prozatorii pe care îi promova la cenaclul „Sburătorul“. În romanul Bizu, E. Lovinescu își divulgă adevărata lui natură. Pitorescul și umorul îi completează melancolia:
„Trecând acum cu trăsura recunosc toți arborii copilăriei: iată și bătrânul prun, scorburos, încărcat cu mari prune cărnoase și negre, pe care mi le arunca ispita unei trupeșe fete; culcat în iarbă cu fața în sus, străbătut de premature furnici, primeam în pumni prunele zvârlite din copac, cu toate că, înfrigurați, ochii cătau numai spre sesamul fermecat al femeii. Crescut strâmb, prunul se înclina spre zăplazul vecinului, modest funcționar la Casierie, scund, smead, slab și poate tuberculos, care, când se urca în birjă, știa totuși să se destindă deșurubându-se și picior peste picior, să poruncească birjarului cu glas categoric: «mână, mă, la casierie!»“;
„…Numai scurta trecere a trăsurii cu arcuri slăbite, zdrențuite, trasă de o pereche de cai costelivi, îndemnați aprig de un birjar rufos, pe o uliță nestropită de mult, mi-a deșteptat imaginile trecutului: boieri buzdugăniți, ruini misterioase, ziduri însetate de sânge omenesc, grădini pline de senzualitate mijindă și de perversitate justițiară – în realitate, mărunte fapte amplificate în cutia sonoră a copilăriei.“