Mircea Ivănescu e cel care mi-a vorbit prima oară despre Mihai Posada, tânăr poet recomandat entuziast și de condeiul său drept „cel mai autentic și mai limpede împătimit de poezia adevărată“, posesor al unei „voci numai a lui“. Deceniile scurse de atunci l-au ținut oarecum în umbră, însă volumul d-sale de versuri recent apărut e departe de-a dezamăgi. Poezia lui Mihai Posada ne oferă imaginea unor repetate tribulații existențiale confruntate cu fermitatea unui temperament. Serii de dificultăți succedate uneori de câte o simplă exclamație, marcând imposibilitatea unei relaxări lăuntrice, emoții de odinioară ori actuale, tentative de bilanț. Nu lipsesc recapitulări din istoria artei ori direct din istorie, dovezi ale unui spirit cultivat. Urmând o traiectorie morală, poetul azi aproape septuagenar nu s-a fixat pe specificul unei vârste sau pe o unică postură confesivă, ceea ce nu prejudiciază suflul unitar al producției d-sale. Avem în față o alcătuire de secvențe eterogene cu impulsul unei armonizări paciente precum un joc de puzzle. În pofida unor materii aspre puse la contribuție, subtilitatea devine îndeobște ultima accepție a textului. Copilăria e confruntată cu propriul său miracol: „în somn absorbit/ cum în pământ se ascund/ apele ploii/ toate le uiți și minunea/ continuă în fiecare/ dimineață a lumii mama/ te învață cu bucurie cuvintele laptele graiului“ (alăptare). Nu mai puțin circumscriindu-se unei obârșii rurale, cu un elan celest ce încunună rodul verii: „și cutremurându-ne cum altădată/ în bietele noastre urcări pământești/ pământene avânturi spre înălțimi/ din curmătura ștezii pornind/ cu tata de mână și în preajma lui/ să urc până pe înălțimea vălarului/ într-un pom plin de fructe la vremea/ culesului“ (Scara). Ingrata epocă în care autorul a ajuns pe lume e și ea menționată cu o cuvenită șfichiuire ironică: „născut în anul morții/ lui stalin tătucu’/ popoarelor fui paradoxal/ pus de geniu la lucru// când noime se coc/ versuri culeg onorabile/ unele chiar memorabile/ uit cafeaua pe foc/ moderato cantabile“ (hide & seek). O răscumpărătoare amintire e cea a relației cu un vârstnic medic sibian, Ghiță Telea, dispunând de o „contagioasă voioșie“, de „înțelepciunea țărănească/ școlită la Cluj și-n surghiun la Sibiu“, vădind „dragostea lui/ pentru Știva și Garry și Nego și Radu/ de viața lor ca o baladă“ (27 Mărțișor 1921). De unde ofranda unei necurmat vibrante gratitudini: „totdeauna în martie mi-e dor/ de noblețea/ sufletului său de bunătatea/ și spiritul coagulant al eroicei/ lor generații, de cumpănita/ rostire pe care parcă o aud/ în memorie: bătaie de aripi// miracolul cotidian/ cum ridică la cer jugul/ de aur ușor printre îngeri/ mi-e dor de rostirea aceea curată/ ca apa de munte/ de sus din izvor// vine iar Mărțișor, domnule Telea, și/ îmi e dor de vorba rotundă și caldă/ ca pâinea rumenă, coaptă-n cuptor“ (ibidem). Cu atari premise emoționale existența în cauză ar fi doar o supraviețuire într-o candidă intemporalitate: „bobocul de bulbuc/ în balta izvorului/ de la pogon făcut ochi/ peste lume uimit, auriu// când pleacă Tata/ rămâi peste nume copil/ și stăpân ca mierla/ pe tril// violet crizantema discret/ triumfătoare peste zăpada/ grea nemiloasă/ și strălucitoare// când pleacă Mama/ cordonul (tău) ombilical/ cu materialitatea lumii/ se rupe de-acum ai doar viitor/ fără trecut ești tot mai ușor/ mai cutremurat de frumusețea/ dincolo de zarea promisă/ aproape gata de zbor“ (Și totul e doar o convenție). Dar conștiința auctorială virează înspre o conceptualizare a condiției moderne la care a acces ființa, într-o aglutinare de abstracții cu substrat sarcastic, nu fără o voluntară pedanterie: „amintind tot reamintind o grădină/ se face cu timpul redundant adevăr/ scăldat în nocturnă lumină cum/ raiul, în coșmaruri diurne aici/ la fel de aievea și iadul/ ambele desecretizate până și de/ ermeticul vatican porta santa anna// lui theo jansen regele vânt/ acest cânt izvodit din Cuvânt// deloc satiră duhului meu doar/ simplu răspuns la secretul tripartit/ insidios inoculat și factice mirării/: de unde venim încotro ne îndreptăm/ și oare ce mai facem estimp“ (simplu – variantă). Secvențele unui joc cu misterul au rolul unui contrapunct exprimat cu o „biată frumoasă pisică în brațe“: „dacă mă întrebi, nu știu, dacă nu/ mă întrebi aș putea ști să îți spun/ urcă rugăciunea prin tării străpungând ușorii/ cerului podelele ierusalimului suspendat// cum mă rog înainte să adorm cu fifi în brațe“ (de mă-ntrebi). Ironia revine avansând până la pamflet. Tăișul dubiului răsucit fără cruțare într-un real care-și dorește disciplina suferinței: „femele fac filosofie/ eprubetele clone-copii// nu mă alungați/ din furnicarul urban/ tună îngerul/ poeților șoptind: cine/ vă va învăța/ cum se plânge?“ (ciupercăria). Se impune totuși o atitudine finală, un soi de comprehensiune a cedării topindu-se în simțământul sacrificial: „cu toții vom fi/ sacrificați rând pe rând pentru/ o lege pe care nu/ o înțelegem cu mintea/ în care trebuie să credem/ cu inima: cui/ nu îi convine să se mai/ gândească prin ceea ce lumea are/ la-ndemână, oh/ veșnicia“ (Crez). Așadar, o resignată asimilare a contrariilor. O postură post-paradiziacă în care umanul supus încercărilor își poate înălța privirea spre transcendență. Dispoziția negativă se repliază în plan mundan prin tandrețea erotică: „În fața ta/ se aliniază planete/ legiuni de muguri/ gata să izbucnească/ vârfurile sânilor tăi/ gata să străpungă/ oglinda subțire/ pragul/ celuilalt tărâm“ (erostanath). Iată și o savantă ars poetica în care spiritul plutitor al expresiei contactează dramaticele splendori ale materiei, fraternizând cu ele: „e zborul această permanentă stare/ pe loc viteze amețitoare/ această pată de sânge/ în oceanul de pâine/ în jugul de aur cuvântul“ (/***/). Și nu sunt decât câteva din nu puținele probe ale împlinirii lirice pe care o găsim sub semnătura lui Mihai Posada, ducându-ne gândul la intuiția marelui Mircea Ivănescu…