Poeme de Sonia Elvireanu
Poezii inspirate de picturile lui Mircea Bochiș
Nud pe terasă
Stau pe terasă, goală,
în veșmântul meu natural,
e vară, mă răcoresc apele cerului, azurii,
mi se revarsă pe trup lumina,
albastrul îmi acoperă goliciunea
ca nimeni să nu mă vadă,
numai privirea ta,
sub ramura unui pin, într-un fel
de visare
din care mă trezesc chiparoșii,
în vârful lor lumina așteptării,
alături, masa rotundă și goală,
cercul vieții mele,
piatra albastră a începutului,
altarul pe care ești gata
să mă jertfești,
ochiul iubirii neînserate,
nu e masa tăcerii,
ci oglinda în care mă privesc
precum cerul, chiparoșii și cedrii,
tu, undeva în peisaj, nu te văd,
îți simt privirea, înfiorarea,
coborând
de pe umeri pe trup, îmbrățișarea, așteptarea,
cauți culoarea potrivită
să mă facă să-ți vorbesc,
să nu rămână doar tăcerea,
aerul blând între noi, cerul,
eu nud, tu pictor, în afara
tabloului,
dimineața și seara foșnesc
chiparoșii,
albastrul mă cuprinde în brațele
lui,
sunt tot pe terasă, strâng
în brațe lumina din noi.
Grădina pictorului
Lumina albastră strecoară
în mine
Grădina, blânda ei mângâiere,
culorile-și lunecă așteptarea
din cer în mine,
albastrul blând strălucește
pe masa din grădină,
smălțuit cu nuanțe mai clare,
prezența ta imaterială o simt
în tușele lui azurii:
– ești azurul ce-mi vorbește
ori verdele copacilor ce mă
cheamă?
nu ești în grădină, doar umbra ta
se-odihnește câteodată
în fotoliul albastru,
sub umbrelă albă ce se deschide
asemenea florii ce înflorește
ori poate
rochia ta de mireasă se rotește
în aer,
ții inima mea agățată de tulpina
subțire ca firul
ori poate-i piciorul tău delicat
și albastru:
– mă vezi foarte aproape de tine,
în spatele fotoliului tău,
pe scaunul albastru,
spate-n spate, două umbre
care-și vorbesc?
Rochia ta
Purtai rochia ta neagră,
noaptea întunecată pe tine
luneca,
ți-am aruncat bănuți albi
să-i spulbere negrul,
ai început să visezi câmpul
înflorit
care te învelea în culori,
să mă aștepți seara lângă râu,
rochia ta neagră,
agățată de sfoară, la uscat,
emană parfumul tău delicat,
ai plecat, atrasă de miresmele
câmpului care te-a fermecat,
lângă râul unde te-am
dezbrăcat,
n-am decât absența,
bănuții albi
ca niște sori în noapte,
râsul tău pe umărul meu,
ca râul,
îmi străbate deșertul,
s-a așternut tăcerea
pe masa înflăcărată de vântul
verii toride din câmpie.
Vara pictorului
O casă alb-rozalie pe deal,
un cer straniu, înnourat,
de azuriu irizat,
înlăuntrul casei răsfrânt
în culoare:
albastrul tulburat de
învolburare,
albul spulberat prin spărturile
cerului,
rozul impregnat în pereți ca
o boare,
între înnourările cerului lunecă
pe acoperiș o fata morgana
coborând din picturile lui
Chagall,
casa ei irizează vara pe deal
cu strălucirea ei stranie,
alb-rozaliul pe verdele din jur:
verdele-galben de câmp însorit,
de iarbă în umbră, de tufișuri
întunecate,
de chiparoși ce urcă vertiginos
în cer,
verdele albăstrui de plopi
străjuind al ei sanctuar,
în frunzișul lor, umbrele a două
făpturi,
verdele de cedru înnegurat,
cerul e verde ca vara
tulburată de alb-rozaliul
straniei case de pe deal.
Poeme de Mihai Merticaru
O catedrală
Dacă vrei să ne mai îmblânzim
singurătățile,
te aștept în Bois de Boulogne,
pe banca de sub boababul
nostru,
înveșmântată în aceleași flăcări
aurii
de la prima întâlnire
când ni se așezau pe umeri zăpezi
de constelații.
vino ca să vedem încă o dată
cum s-a aprins atunci o stea
pe cerul de sub fruntea ta
și cum a început departele
să se îngâne cu aproapele
în zborul acela până dincolo de
închipuire!
o întreagă lume se topea atunci
în jariștea ce ne cuprinsese,
o baghetă magică ne
transformase
singurătățile
într-o simfonie beethoveniană,
reverberând în lumina nopții și
în întunericul zilei, toate,
într-o floare,
întâlnindu-se.
vino să-i ridicăm iubirii
încă o catedrală,
zădărând zădărnicia!
O flacără vie
Când ziua cu noaptea se îngână
doi ochi strălucesc într-un lan
de stele.
ești tu, iubito, sau vreo altă zână
doritoare, de păcate, să mă spele?
mai știi cum ne-am întâlnit?
eram amândoi o flacără vie
vrăjiți de armonia muzicii astrale
și de a nopții feerie,
cu irizări evanescente, ireale.
de-atunci, am renăscut
în transparențe
colorate,
pășind pe acorduri de orgi
din catedrale,
de parcă dumnezeirea ar fi vrut
să ne
arate
o îngerească ipostază a lumii
ancestrale.
gânduri de mătase, cu armonii,
ne înfășoară,
din lumea asta ternă,
să rămânem puțin
mai în afară…
Copilărie
Pe unda înmiresmată
a unui proaspăt izvor,
spre copilăria mea neîntinată,
încep ușor să cobor.
copilăria tresare, vine alergând,
zburând spre mine,
bătrânețea cu junghiuri, cătând
să mi-o aline.
mă simt din nou așa cum eram
la zece ani,
voios și teafăr, doritor de prieteni
și fără dușmani.
alerg prin pădurea ce-a fost
odată,
dau ochi în ochi cu îngerul
de fată,
cu care-am stat în bancă
prin clas-a patra
când tata se lupta cu nemții
prin munții Tatra.
mai dau o raită pe la Bistrița,
pe la baltă,
unde mă jucam cu toți puradeii
laolaltă.
am regăsit puritatea în persoană
și nevinovăția
și-am cutreierat, copilăriei,
toată împărăția.
la urmă am tras un chiot
să se audă
până departe
să se sperie vrăjmașii, să bag
spaima
în ceea moarte.
Nostomanie
Bețești,
satul tău de vis,
satul paradis,
își flutură zdrențele tristeții.
primul plop răsărit în cale
te strigă după poreclă,
nemaiștiindu-ți numele
format din
mai multe vocale.
înfiptă într-un spin,
plânge o inimă însângerată,
dintre flori, umbra mamei
ți se arată.
corbii croncănesc pe stâlpul
porții deschise,
ascultând ecoul pașilor tăi
pierduți
în lumi necuprinse.
copilărie, poveste,
jumătate murmurată, jumătate
visată,
nu mai știi dacă a fost sau
n-a fost niciodată.
poteca întortocheată se varsă
într-un
labirint,
la capăt, presupusă luminiță,
un mărgărint.
pe ulițele satului răscolite
de vârcolaci,
te întâmpină doar umbre
mustrătoare de
baci.
o moară macină continuu
absențe și pustiuri,
orizonturile-s umbrite de
văluri de griuri.
s-a făcut așa de târziu ori
ți se pare
că nu mai e nici timp,
nici de la cine
să-ți ceri iertare.