Norocul meu sînt părinții mei, fratele meu, prietenii mei și Luca. Ultimul, dar nu cel din urmă. Părinții mei au fost fabuloși. Doi oameni liberi. Neinhibați. Moderni. Și atît de diferiți. Un bărbat și o femeie care s-au adorat în cele mai explodate forme de iubire, de neconvențional cînd totul era convenție. Mama a fost extrovertită. Și cabotină. I se spunea Gelso, Gelsomina în facultate. Facultatea de chimie pură cînd Nenițescu dădea atît de rar nota zece. Tata părea introvertit. Rigoarea educației lui germane, aristocrate, a controlului absolut, a normelor clare și de neîncălcat. O severitate inundată de tandrețe. Am fost crescută într-un ocean de iubire. De acolo vine tot. Ca dintr-un basm. Am crescut într-un tărîm suspendat cumva între realitate și ficțiune. Ei au filtrat răul, urîtul, minciuna, încrîncenarea. Au știut să prețuiască viața ca pe un dar. Cu toate ale ei, s-au bucurat de prieteni, de meseriile lor, de concediile la marea noastră blîndă sau învolburată, s-au bucurat de cățăratul pe munți, de rîsetele din nopți cu stele mai aproape de noi, de mersul la teatru, de petreceri ad-hoc, de tango-uri dansate pînă în zori. Ne-am bucurat unii de ceilalți. Am trăit ca într-o transă. Cred că de aici și dependența mea de ei. Nu doar de părinți, în sine, ci de legătura cu niște personaje magice, cu pelerine de povești, de stări și de vibrații. Cît au trăit, am știut că pot orice. Că nu există limite. În viață, în meserie. Că devoțiunea și iubirea sînt inepuizabile. Că trebuie să ai răbdare. Au plecat pe rînd, discret… Am rătăcit. Pe niciun drum nu am găsit fărîmituri de pîine, boabe de ceva, urme de pași care să mă ducă, înapoi, la ei. Și abia atunci m-am trezit. Și am înțeles că nu există decît un singur lucru definitiv pe lumea asta: moartea. În rest…
Eu chiar cred că viața mea de zi cu zi este sub semnul unui miracol. Ca și ființa noastră profundă. Pe care, uneori, nu dăm două parale. Să poți să naști și să poți să crești un copil este un miracol. Pentru că BunaVestire este semnul iubirii pure. Al faptului că Femeia este luată parte la miracol. Ei îi este îngăduită taina creației. Nu cred o secundă că există pedeapsă în Paradis. Cred că există Iubire. Să poți să rîzi în hohote cu prietenii tăi pe malul mării sau într-un sat de deal fără numere la porți, pe o terasă sub Lună, în ruinele de la Efes, la masa de Crăciun, într-un compartiment de tren, într-o cabină de teatru, să-ți găsești calea și să mergi pe ea… Fiecare poveste cu misterul ei mi-a dat un sens să trăiesc pe lumea asta. În bula mea, în înțelesurile mele, în ritmul meu, în singurătatea mea. Viața mea privită de alții poate să fie un șir de nebunii doar pentru că știu să prețuiesc, cîteodată, clipa. Nu mereu. Dar fără focuri de artificii, fără mii de accesorii, ornamente adînc gîndite, fără strategii. Cei mai mulți tresar doar la ce este excesiv, ieșit din comun, cum este acum cam totul în jur. Nu mai percepem șoaptele. Nici pe cele de amor. Urechile nu mai aud decît urlete. Ochii nu mai văd decît ce este enorm, monstruos. Nu mai știm să apreciem simplitatea, firescul. Tandrețea. O sticlă de apă rece cu care ești așteptat pe o caniculă care topește totul, numai emoțiile nu. Le dăm cu piciorul. Se rostogolesc și intră într-o cutie enormă pe care lipim, ca roboții, eticheta „depășit“, „perimat“. Vine mașina de gunoi și o ridică. Dar acolo este viața mea! Cu farmecul ei, cu întîmplările mărunte, cu statul la cafea, cu dusul copilului la școală, cu tremuratul cînd este bolnav, cu mîngîieri care întind ridurile, viața mea cu zîmbete și disperări netrucate, simple, simple, simple. Acolo sînt îmbrățișările, tandrețea, tihna, cuvintele rostite, regretul celor ne-rostite. De asta nu-mi plac mie cutiile. Și fug de ele. Nu vreau să împachetez nimic. Stau, cot la cot cu timiditatea mea maladivă, și privesc viața asta în față. Ca să pricep ce mai vrea de la mine. Poate că mai vrea, cine știe.
„Viața e frumoasă!“. O aud pe Sonia cum îi șoptește asta unchiului Vanea. Cînd totul pare prăbușit. Cînd bucăți din carnea de pe trup, hălci din suflet zac împrăștiate. Minciuna a aruncat în aer sensul unui trai pașnic. Minciuna este un terorist al existenței noastre. Cînd Vanea descoperă ce fanfaron este Serebreakov și cum i-a distrus pe toți… oare ce s-ar întîmpla dacă Elena Andreevna l-ar părăsi și ar pleca cu Astrov în pădurile vii ale doctorului? Dacă Vanea nu ar mai munci să întrețină un intelectual închipuit și ziua, noaptea, lumina, furtuna ar fi ale lui? Ar fi și ale lui?
„Life is Beatiful!“… Mi-am amintit spectacolul Unchiul Vanea, pe care l-am văzut în primăvara lui 2021, cumpărîndu-mi bilet online la seria „Mari performanțe“ la PBS. O producție a teatrului „Harold Pinter“ făcută în pandemie, la Londra, în august 2020. O adaptare a textului lui Cehov semnată de Conor Mcpherson, regia aparținîndu-i lui Ian Rickson. Unul dintre cele mai puternice spectacole pe care le-am văzut. „Perfect“. Un manifest al acestui Timp. Un manifest pentru viață. În plin lockdown. În plină deșirare, disperare. Undeva dincolo de moarte, există viață. Iar acest spectacol este un strigăt al ei. Un urlet al clopotelor pentru viață. Și atunci cînd pare alungată și din piatră seacă, chiar și din sufletul lui Vanea, chiar și din iluzia mea, viața nu se rătăcește de tot. Tumultul ei găsește matca. Am purtat cu mine acest răvășitor spectacol ca și cînd Sonia îmi spune mie „Viața este frumoasă!…“ Cînd am uitat? De ce? Pentru cîți Serebreakov m-am risipit?… De ce îl revăd tocmai acum? Sentimentele nu au frontiere. Nici întrebările. Întinsul nesfîrșit de pe hărțile lui Astrov poate avea un sens dacă Elena Andreevna ar accepta să fugă cu el. Să se descătușeze din captivitatea unui fals. Oare ea pe cine iubește? Niciodată la Cehov personajele nu sînt în reciprocitate. Fiecare iubește pe altcineva și nu pe acela care freamătă lîngă el. Jocul și școala de teatru englezească. Alt cod. Alt tip de intensitate. Un soi de austeritate. Poate. De reținere a unui clocot. Poate. Pasiunea, patima, suferința sînt conduse altfel spre Cuvînt. Într-o aparență a măsurii, corpului, gestului, viața își caută locul prin uimiri, tăceri, prin cutele minții și ale sufletului, prin forța pe care ochii îi poartă. Și o multiplică. Sînt fascinată și complet pierdută. Ce mai este slav? Dar anglo-saxon? Spațiul, respirațiile. Umanitatea profundă. Acea aplecare a trupului peste cuvînt, peste durere. Richard Armitage, Doctorul Astrov, și Rosalind Eleazar, Elena, doi actori britanici exemplari par că plimbă în cuvînt, în lacrimi, într-un țipăt care a făcut implozie, absurdul vieții. Al întîlnirii. Al cărui semn nu îl recunoaștem. Fatalitate? Destin? Neputință? Oare ce îl trezește pe Vanea cînd își ia scaunul și se așează în fața lui Serebreakov și a întregii familii peticite ca să devoaleze minciuna? Toby Jones și un rol cît o lună plină. Ipocrizia care încă își mai caută un loc printre expresiile infinite ale actorului Roger Allam, un Serebreakov care încă stă cocoțat pe muntele pîrjolit al minciunii. Și Sonia, Aimee Lou Wood… privirea ei… ochii ei caută… umbrele vieții pîlpîie ca lumînările din sfeșnice… și lacrimile de pe obraz spală tăcerile… și unchiul Vanea spune adevărul. Pînă la capăt. Și adevărul ține timpul pe loc. Îl primenește.
„Viața este frumoasă!“… Și sînt norocoasă…