Filmul lui Joachim Trier este alcătuit asemeni unui roman în nu mai puțin de douăsprezece capitole, unele intitulate provocator-ironic „sexul oral în epoca meetoo“, „bad timing“ sau „circul narcisist al lui Julie“ sau într-o notă cumințit burgheză „propria familie“ sau cu aparență seductivă „a înșela“. Julie (Renate Reinsve) are în jur de 30 de ani și nu prea știe ce vrea. Regizorul apelează întâi la un „narator“, o voce din off care ne informează despre inconsecvențele ei, dar foarte curând o lasă de capul ei și este mai bine așa. Julie dă la medicină, dar nu pentru că îi place, și renunță la medicină, dar nu pentru că nu ar fi capabilă să exercite această profesie. Cochetează cu psihologia, dar devine fotograf, fără ca această alegere să o stabilizeze. Pentru că Julie se află într-o căutare de sine, mai precis într-o căutare a autenticității, încercând să confere existenței sale un teren mai ferm și nu contururi vagi. Este fermecătoare fără a fi frumoasă, are ceea ce se cheamă sex appeal fără nimic din standardul de frumusețe prezentat pe copertele revistelor, un zâmbet care atrage privirea, o privire care atrage zâmbetul, este copilăroasă, dar feminină deopotrivă, inteligentă, dar nu analitică cum îi spune unuia dintre iubiții săi, Aksel (Anders Danielsen Lie). În fapt, doi dintre ei contează cu adevărat. Cel menționat este autorul unor comic books-uri celebre cu un personaj care a devenit foarte popular, Bobcat, un motan ieșit din sălbăticie într-o lume a felinelor domestice. Așa cum îl descrie Aksel, Bobcat este „un golan împotriva burgheziei“, „o emblematică figură de mahalagiu“, el ilustrează, înmagazinează acest capital de vernacular, de impertinență-îndrăzneală a unui plebeu care este „sălbatic“, adică liber, iar tema libertății ca autenticitate este una centrală a filmului. Relația dintre Julie și Aksel funcționează perfect, într-o armonie care nu este totuși cea a unei banale conjugalități, ci a unor intensități întrerupte de momente de acalmie, în care intră și inerenta socializare. Într-un weekend cu prietenii lui Aksel, se insinuează un dezacord, o fisură care se tot lărgește. Aksel își dorește copii, Julie atrasă în această discuție refuză ideea, contradicția dobândește un ictus polemic, dar polemica depășește cadrul unei certulețe între soți, ea luminează în direcția unei nepotriviri, a unui clivaj, dorința lui Aksel, mai vârstnic, de a se așeza, versus flotabilitate emoțională, nevoia de căutare a lui Julie. Instalarea într-o predictibilitate monotonă, firească de altfel, autismul chiar și pasager al creatorului în fața planșei sale, logica lui care încearcă să conțină, să introducă într-un algoritm preaplinul de simțire și de idei al lui Julie sunt tot atâtea lucruri care deodată se transformă în reproșuri. Când au apărut? Au fost acolo dintotdeauna? A greșit cu ceva Aksel? Răspunsul la aceste întrebări este irelevant pentru că Julie este imprevizibilă, își urmează însă emoțiile, impulsurile, și ele o conduc într-o seară de gală departe de Aksel, pe străzile orașului, la o petrecere privată, unde se acomodează natural și unde îl cunoaște pe Eivind (Herbert Nordrum). Între cei doi se înfiripă o idilă, dar una menită să se sfârșească în aceeași seară, însă Julie oferă un spectacol de senzualitate, tentând în timp ce încearcă să o definească „limita“ de la care marivaudajul devine „a înșela“, cum se și intitulează capitolul. De pildă, cei doi fac mărturisiri ale unor intimități, ea îl privește pe el urinând în toaleta bărbaților și invers, el asistă în toaleta femeilor cum ea urinează, iar ceea ce poate aluneca atât de ușor în vulgaritate se transformă în acest joc într-o intensă senzualitate. Această întâlnire schimbă complet lucrurile. Julie, pe nepusă masă, îl părășește pe Aksel, în mod evident pentru a-l lăsa pe celălalt să intre în viața ei, dar momentul este remarcabil anticipat de o fantastic-postmodernă înghețare a întregului oraș străbătut de cei doi îndrăgostiți, care plutesc asemeni îndrăgostiților din tablourile lui Chagall. Motivația despărțirii este Eivind, și totuși avem și aici un spectacol al devenirii, al metamorfozei lui Julie, al unei complexități a feminității, al unei sensibilități care își caută cuvintele pentru a exprima inexprimabilul. Și Julie acuză faptul că punem totul în cuvinte, în timp ce ea dorește „să simtă“ lucrurile. O minunată mostră a sensibilității lui Aksel o avem când acesta, îmbolnăvindu-se de un cancer pancreatic în fază terminală, vorbește despre propria sensibilitate într-un acord cu epoca, despre o lume în care obiectele sunt animate, sunt învestite cu putere, de la comicsuri la discuri de muzică, o epocă recuperată prin forța nostalgiei și cea a anxietății în fața morții. Există în Julie deopotrivă o directețe care îl face pe celălalt să sufere și care doar temporar este amortizată de o reală delicatețe. Eseul ei, „Sexul oral în epoca meetoo“, este un manifest care aruncă în derizoriu mișcarea meetoo și intransigențele unui feminism de cazarmă. Inefabilul feminității este opus oricărui demers analitic care caută să „înțeleagă“, oricărui militantism care caută emancipări și reguli, iar regizorul introduce cu finețe și tact această pledoarie pentru feminitate prin acest personaj exponențial, Julie. Dar există și o perspectivă care servește ideea de libertate artistică. Într-un talkshow, Aksel încearcă să definească această libertate a artei de a fi inco modă, în afara unei morale particulare, neînregimentată de vreo doctrină, în timp ce o feministă îl toacă mărunt, descalificând-o ca jignitoare pentru femei, deci imorală. Regăsim reluată tema la modul ironic în prezentarea schematică a Sunnivei (Maria Grazia di Meo), soția lui Eivind, o militantă practicantă de yoga, consumatoare de spiritualisme tonifiante, militantisme ecologiste, la pachet cu modellingul, un produs standardizat al cauzelor nobile menit să ilustreze „vinovăție occidentală“.
Nici relația începută sub auspicii atât de bune cu Eivind nu merge, pentru că asemeni doamnei Bovary, Julie descoperă deodată, în miezul unei armonii care pare indestructibilă, fisura, și anume superficialitatea iubitului său și faptul definitoriu pentru orice bovarism, că ea își dorește mai mult, (decât un tip care o viață întreagă este mulțumit să vândă cafea la un restaurant) mai precis își dorește altceva. Iată, Aksel este respins pentru faptul de a fi prea „analitic“, Eivind pentru a fi prea natural, prea frust, limitat în ciuda autenticității sale. Momentul de ruptură este și cel în care Julie află că este însărcinată, iar interogația fundamentală a vieții de familiei și asumare a maternității deopotrivă cu un curs liniar, al existenței se reia pe alt portativ. Iarăși o probă de finețe la Joachim Trier este felul în care face recurentă o temă conferindu-i o nouă traiectorie, aprofundând-o fără să o aducă la greutatea unei teze. Julie are un temperament artistic, fără a avea și o înzestrare pronunțată pentru o artă anume. Meseria de fotograf o situează poate în apropiere, îi permite această reglare a distanțelor, o apropiere asumată de obiectiv, un rol de observator care nu se lasă niciodată prins pe de-a-ntregul în subiectul pe care-l tratează. Filmul nu-i închide existența de presupus flotantă, dar recuperează pentru ea un fel de asumare a faptului că nu poate intra în dispozitivul unei vieți burgheze, că nu se poate fixa, așa cum fixează în rama unei fotografii viețile obișnuite ale unor oameni obișnuiți. Julie este, printre altele, această feminitate care se refuză oricărei constrângeri, fie ea și aceea a unei definiții, – cum sună propria mea frază – care iradiază în cuprinsul altor vieți un timp, care nu are răspuns la neîncetata întrebare, mirare care este.