Olga Tokarczuk, născută în Sulechów în 1962, este unul dintre cei mai faimoşi şi mai iubiţi scriitori polonezi contemporani, numărîndu-se printre cîştigătorii celei mai prestigioase distincţii literare poloneze, Premiul Nike. Este autoarea mai multor romane (printre care Casă de zi, casă de noapte, Călătoria oamenilor Cărţii şi Străveacul şi alte vremi) şi volume de povestiri, traduse în mai multe limbi. În anul 2018, romanul Rătăcitorii, la a cărui lansare The Bookseller afirma că Olga Tokarczuk este „probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viaţă de care n-aţi auzit“, a fost recompensat cu Man Booker International Prize. Romanul Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor (2009) a fost adaptat pentru marele ecran în 2017, de regizoarea Agnieszka Holland, într-o producţie care a obţinut Ursul de Argint la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin. Pentru întreaga carieră literară, Olga Tokarczuk a fost recompensată cu Premiul Nobel pentru Literatură 2018.
La jumătatea veacului al XVIII-lea, pe când noi idei – și noi neliniști – traversau Europa, un tânăr evreu cu origini misterioase ajunge într-un sat din Polonia. Nu mult după ce sosește acolo, își schimbă numele și, mai ales, personalitatea. Declarând că are experiențe mistice, carismaticul Jacob Frank atrage repede din ce în ce mai mulți adepți. În deceniul următor, va traversa imperiile Habsburgic și Otoman alături de gloatele lui de discipoli, reinventându-se în permanență, convertindu-se la Islam, apoi la Creștinismul catolic. Este numit eretic de unii, e adulat ca un nou Mesia de alții, dă de pământ cu ordinea convențională – fie aceasta evreiască, fie aceea creștină – și stârnește zvonuri scandaloase, care vorbesc despre ritualurile secrete ale sectei sale și despre credințele lui iconoclaste.
Povestea lui Frank – personaj istoric real în jurul căruia planează și astăzi misterul și controversa – e ocazia perfectă pentru Olga Tokarczuk de a-și pune în operă geniul și profunzimea. Narat din perspectiva contemporanilor lui Frank – a celor care-l admiră, a celor care-l detestă, a prietenilor care-l trădează, a femeii care-l vede așa cum este –, romanul Cărțile lui Iacob ne aduce înainte o lume în plină schimbare, aflată în căutarea certitudinilor și tânjind după transcendență. (Editura)
Reminiscențe. Despre cele trei căi ale poveștii și despre faptul că povestirea înseamnă acțiune
Nachman, adică Piotr Jakubowski, stă de multe zile în odaia lui mică și scrie. În locuința pe care a închiriat-o cu Waigele la Solec este îngrozitor de frig și oriunde ai de mers e foarte departe. Waigele încă nu și-a revenit după moartea fetiței, e în stare să tacă zile în șir. Nimeni nu îi vizitează și nici ei nu se duc pe la nimeni. Întunericul se lasă devreme și are culoarea ruginii. Jakubowski adună ceara și modelează unele noi din resturile de lumânări. Filele de hârtie scrise cad pe jos.
… se împrăștie. Orice situație mi se pare nesfârșită, când încerc să o descriu, îmi cade pana din mână de neputință. Să descrii o situație nu înseamnă să o redai întru totul, întotdeauna rămâne ceva nerostit. Când scriu, fiecare detaliu mă trimite la un altul și, pe urmă, acela mă îndreaptă spre altul, spre un semn sau un gest, și trebuie mereu să hotărăsc ce cale aleg să urmez când povestesc o istorie, pe ce să îmi opresc privirea lăuntrică, același simț puternic care e capabil să evoce tablouri din trecut.
Așa că scriind, mă aflu în orice clipă la o răscruce, la fel ca Ivan cel nătâng din povestea pe care ne-o spunea adeseori Iacob la Ivanea. Și am în fața ochilor acele răspântii, acele drumuri bifurcate, din care unul, cel mai drept, cel din mijloc, este pentru proști, al doilea, cel din dreapta, e pentru cei încrezuți, iar al treilea, din stânga, e pentru cei îndrăzneți sau pentru cei rătăciți – un drum plin de capcane, gropi, farmece rele și împrejurări fatale.
Mi se întâmplă ca uneori să aleg în mod natural drumul cel drept, cel din mijloc, uitând cu naivitate cât de complicat e ceea ce relatez, mă încred în așa-zisele fapte, evenimente, întâmplări, de parcă mi le-aș povesti mie însumi, de parcă ochii mei ar fi fost singurii martori, de parcă nu ar exista nici o ezitare, nici o nesiguranță, iar lucrurile au fost exact așa cum par a fi (chiar dacă nu le vedem, iar despre asta am discutat aprins cu Molivda la Smirna). Și atunci scriu: „Iacob a spus“, de parcă nu urechile mele ar fi auzit asta, ci urechile lui Dumnezeu – Iacob a spus asta și chiar așa a fost. Descriu un loc așa cum mi se pare că și altora le pare a fi. Am încredere în memoria mea și, notând ceea ce a reținut memoria mea, fac din instrumentul acesta firav un ciocan cu care o să făuresc un clopot. Urmând drumul acesta, cred că ceea ce descriu s-a întâmplat cu adevărat și fără nici o îndoială. Ba chiar – că nu a existat niciodată posibilitatea ca lucrurile să se fi întâmplat altfel.
Drumul de mijloc, cel drept, e unul fals.
Când mă cuprinde îndoiala, aleg drumul din dreapta. Acum invers – sunt și cârmaci, și corabie, așa că mă concentrez deocamdată pe propriile trăiri, de parcă lumea dinaintea ochilor mei nu ar exista cu adevărat, ci doar e plăsmuită de imaginația mea. Și, în pofida a ceea ce m-a învățat reb Mordke, suflu în popriul foc și ațâț jarul propriului ego, de care ar trebui să uit și a cărui cenușă ar trebui mai degrabă să o spulber în cele patru zări – dar eu, dimpotrivă, ațâț focul acesta până când arde cu vâlvătăi. Și ce mai rămâne atunci? Eu, eu, eu – starea deplorabilă a unui prizonier închis din întâmplare într-un cabinet de oglinzi, ca cele pe care le vezi uneori pe bani la bâlci, la țigani. Și atunci vorbesc mai mult despre mine decât despre Iacob, vorbele și faptele lui sunt cernute prin sita nimicniciei mele încâlcite.
Drumul din dreapta e o stare cu adevărat jalnică.
De aceea, din disperare, dar și cu speranță mă arunc pe drumul din stânga, repetând alegerea nătângului Ivan și la fel ca el mă las purtat de întâmplare și de glasurile celor care îmi vin în ajutor. Cineva care nu ar face asta, cineva care nu s-ar încrede în glasurile din exterior, nu ar supraviețui nebuniei drumului din stânga și ar deveni pe dată victima haosului. Considerându-mă o fărâmă cu care se joacă forțele exterioare, considerandu-mă o barcă pe apele mării, scuturată de valuri (ca atunci când am traversat cu Iacob marea, ca să ajungem la Smirna), renunțând la ideea că am vreo putere personală și abandonându-mă încrezător unei forțe superioare, mă transform la rândul meu în Ivan cel nătâng. Dar, dacă stai să te gândești, el e cel care cucerește toate prințesele și toate împărățiile lumii și îi trage pe sfoară pe cei puternici.
La fel și eu mă las condus de propria Mână, de propriul meu Cap, de Vocile pe care le aud, de Duhurile Morților, de Dumnezeu, de Marea Doamnă, de Litere, de Sephiroth. Înaintez propoziție după propoziție ca un acrobat orb condus pe frânghie și chiar dacă nu știu ce mă așteaptă la capăt, înaintez cu răbdare, fără să întreb ce preț o să am de plătit și nici ce răsplată mă așteaptă. Prietena mea este clipa aceasta, ora aceasta plină de posibilități, momentul cel mai de preț dintre toate, când ușurința neașteptată a scrisului apare ca din senin și atunci totul mi se pare nemapomenit de ușor de exprimat în cuvinte. Ce stare binecuvântată! Și atunci mă simt în siguranță, iar lumea devine un leagăn în care m-a așezat ea, Șechina, iar acum se apleacă asupra mea ca o maică asupra pruncului.
Pe drumul din stânga e demn să înainteze numai cel care înțelege ce repeta adeseori reb Mordke – că lumea singură se cere povestită, abia atunci există cu adevărat, abia atunci înflorește pe deplin. Dar și faptul că să povestești despre lume înseamnă să schimbi lumea.
De aceea, Dumnezeu a creat literele alfabetului ca să avem posibilitatea să-i povestim despre creația lui. Reb Mordke întotdeauna chicotea când spunea asta. „Dumnezeu e orb. Nu ai știut asta?“ spunea. „Ne-a creat pe noi ca să-i fim căluze, cele cinci simțuri ale lui.“ A chicotit atât de tare, până s-a înecat cu fumul pipei.
În ziua de 16 februarie 1760, am fost chemat la interogări și am crezut că o să dispar și eu la fel ca Iacob. Nu am dormit toată noaptea și nu știam cum să mă îmbrac pentru inchiziție, de parcă acum, de când Iacob ne părăsise, corpul meu se trăgea din nou spre vechile haine evreiești. Îmi amintesc că am plecat de acasă îmbrăcat ca un evreu, dar m-am întors din drum să mă schimb în niște haine negre de lână, modeste, pe care le purtam aici, străine, prea scurte, încât pe dată am simțit că îmi îngheață pulpele.
Un evreu bătrân și prost, îmbrăcat ca un mare domn, păreau să spună ochii lui Waigele. Fața ei era plină de îndoială (ba poate chiar și de dispreț), obrajii roșii, pe care aproape vedeai rețeaua de vinișoare de sub piele. Buzele ei, cândva atât de pline, vesele, înghețaseră acum într-o expresie de nemulțumire. Waigele știe că tot ce i s-a întâmplat rău în viață e numai din cauza mea.
Mergând în urma lui Matuszewski, care a venit să mă conducă, m-am gândit că nu am mai văzut în viața mea un asemenea oraș ca Varșovia – străzi late, pustii, bucăți de noroi înghețat formau bolovani imposibil de traversat, mai degrabă trebuia să sari peste ele sau să le ocolești, siluetele oamenilor semănau cu niște baloți cu capul înfipt în gulere e blană. Printre ei, trăsuri lăcuite, strălucitoare, împodobite cu inițialele proprietarilor lor, blazoane, pene, medalioane. Orașul acela de gheață era un bâlci al deșertăciunilor. Tremuram de frig, din ochi îmi curgeau lacrimi și nici nu știam dacă de enervare sau de ger.
Era dimineața devreme, așa că în fața caselor vedeai oprindu-se care cu lemne de foc trase de cai masivi și docili, iar țărani înfofoliți cărau legături de lemne legate cu sfoară de cânepă pe care le stivuiau. Un armean bine îmbrăcat își deschidea magazinul cu vitrină de sticlă – mi-am văzut reflexia în geam și am avut o strângere de inimă, atât de jalnic mi se părea că arăt. Cine eram și ce se întâmplase cu mine? Unde trebuia să merg și ce aveam de spus? Despre ce o să mă întrebe și în ce limbă o să le răspund?
Brusc, mi s-a părut că toate acele decoruri, pe care cândva le-am considerat a fi lumea întreagă, s-au învechit și s-au decolorat atât de tare, încât nimeni în ziua de azi nu s-ar mai lăsa păcălit de ele. O iluzie imperfectă, urâtă și denaturată. Trăim în jocul Chaiei, suntem niște figurine din pâine, modelate de degetele ei abile. Ne deplasăm pe câmpurile trasate pe planșă, intalnindu-ne uneori, fiecare este pentru celălalt o sarcină și o provocare. Acum ne apropiem de locul decisiv, o aruncătură de zar și câștigăm sau pierdem tot.
Cine o să devină Iacob, dacă jocul o să-i permită să câștige în punctul acesta? O să devină unul dintre oamenii aceia siguri de sine, înfumurați care se deplasează în trăsuri pe străzile acestui oraș din nord? O să trăiască asemenea lor, gol pe dinăuntru și indolent? Și atunci spiritul o să-l părăsească rușinat, nu la fel de vizibil cum a intrat în el, ci cu un oftat de dezamăgire. Sau o să iasă din corp ca o bășină, ca un râgâit. Iacob, scumpul meu Iacob o să devină un evreu botezat și jalnic, ai cărui copii o să reușească, în cele din urmă, să obțină un titlu nobiliar cumpărat cu bani grei. Iar drumul lung pe care l-am parcurs ca să ajungem aici nu va mai avea nici un sens. O să rămânem blocați aici, într-o haltă oarecare, ca niște prizonieri. Confundăm țelurile noastre mărețe cu o haltă oarecare pe drum.
Cum să vorbesc fără să spun nimic? Cât de vigilent trebuie să fiu, ca să nu mă las păcălit de joc și de vorbe iscusite? Am învățat cum să facem asta – Iacob ne-a învățat.
M-am pregătit bine. Am lăsat la Mariana Wołowska toți banii și niște lucruri mai de valoare pentru fiul meu, am făcut ordine în cărți, iar ce am scris până acum am legat cu sfoară într-un teanc. Dumnezeu mi-e martor că nu mă temeam, ba chiar mă simțeam solemn, pentru că știam de la bun început, de când am pus la cale planul, că e o decizie bună și că fac asta pentru Iacob, chiar dacă avea să mă blesteme și chiar dacă avea să-mi interzică să mă mai apropii vreodată de el.
Chiar dacă știam că planul meu e bun, mă rodea nespus, iar în timpul nopții nu am reușit să închid ochii deloc, atât de mult mă tulburau amintirile care mă năpădeau. Mi se părea că notorietatea subită a lui Iacob l-a schimbat de nerecunoscut, că a început să acorde mai multă importanță la cum se îmbracă și la ce trăsură are, decât la viziunea pe care trebuia să o insufle altora. Îl preocupau cumpărăturile și parfumurile. Prefera să meargă la un frizer creștin să-i radă barba și să-l tundă, își lega la gât o batistă parfumată căreia îi spunea eșarfă. Iar seara, femeile îi masau palmele cu uleiuri parfumate, pentru că se plângea că îi crapă de la ger. Îi fugeau ochii după femei, le făcea cadouri din banii noștri comuni, meteahnă de care eu și Osman ne-am plâns încă de la Ivanea. Iar transformarea asta s-a petrecut după ce a început să meargă pe la episcopi și să se târguiască cu ei cu ajutorul lui Molivda. Întâlnirile acelea semănau cu negocierile pe care le purta la biroul comercial de la Craiova sau Izmir, unde se ducea la întâlniri cu o perlă sau o piatră prețioasă, pe care încerca să le vândă. L-am însoțit de multe ori și știu că negocierile și târguielile de atunci nu se deosebeau deloc cu cele de aici. Lua loc la masă, scotea din trăistuța de mătase nestemata, o punea pe postav și aranja lumânarea în așa fel, încât să arunce asupra ei lumina cea mai favorabilă – în felul acesta, punea în relief frumusețea mărfii. Iar azi, aici, noi eram marfa.
Mergând așa prin orașul înghețat mi-am adus aminte de seara aceea extraordinară din Salonic, când asupra lui Iacob a pogorât Sfântul Duh pentru prima oară. Iacob era tot transpirat, avea ochii rătăciți de spaimă, iar aerul în jurul nostru devenise gros, încât ni se părea că ne mișcăm mai lent și vorbim mai rar, ca și cum eram încleiați în miere. Și atunci totul era real; atât de real, încât întreaga lume suferea, pentru că simțea cât este de stingheră și de departe de Dumnezeu.
Și atunci, acolo, tineri și necopți, eram unde trebuia să fim; și Dumnezeu ne vorbea.
Însă acum și aici totul e ireal, tot orașul acesta – pare doar pictat pe pânză, la fel cum ai picta fundalul pentru marionetele de la teatrul de păpuși de la iarmarocuri. Și noi suntem diferiți, de parcă asupra noastră a căzut o vrajă rea.
Mergeam pe stradă și aveam impresia că toți mă privesc și știam deja că trebuie să înfăptuiesc ceea ce intenționam, ca să îl salvez pe Iacob și pe noi toți, iar drumul nostru spre izbăvire, în țara aceasta plată, a început să șerpuiască neliniștitor, să cotească și să ne amăgească.
Cred că în grupul nostru mai era o persoană care știa ce are de făcut. Și persoana aceasta era Chaia Shor, acum Rudnicka sau Lanckorońska, mi-era greu să rețin toate numele acelea noi. Simțeam limpede că mă susține, că este alături de mine de departe și că îmi înțelege bine intențiile.
Mai întâi ne-au citit declarația lui Iacob. A durat mult și era în polonă, așa că nu am înțeles-o în întregime. În limbajul acela administrativ, răspunsurile lui Iacob sunau artificial și rigid. Pe urmă, unul dintre preoți ne-a avertizat solemn să nu ascultăm „poveștile“ lui Iacob Frank, și nici să nu credem ce spune despre proorocul Elias și alte chestiuni pe care nu are de gând să le menționeze ca să nu le acordăm importanță.
Șase bărbați în toată firea, chemați să dea declarații, apostrofați de un preot de rând… La sfârșit, a făcut în aer deasupra noastră semnul crucii și atunci m-am simțit ca Iuda – trebuia să iau frâiele în mâini, pentru că alții se fereau s-o facă.
Am intrat primul la interogatoriu. Trebuia să le prezint situația inchizitorilor noștri, știind bine ce urmează să se întâmple. Mesia trebuie închis și persecutat. Așa se spune și așa trebuie să fie. Mesia trebuie să cadă în genunea cea mai adâncă și cea mai întunecată posibil.
Au început cu Smirna. Vorbeam fără tragere de inimă, trebuiau să scoată de la mine multe, dar și asta făcea parte din plan. Jucam rolul cuiva căruia îi place să se fălească, mă considerau un arogant prost. Dar eu le spuneam adevărul. Nu aș fi fost capabil să mint când era vorba de asemenea lucruri. În alte situații, da, poți duce oamenii de nas. Minciunea e utilă în afaceri, însă atunci nu puteam minți. De aceea, mă străduiam să spun cât mai puțin, dar suficient cât să îi impresionez. Și nu spuneam prea multe și ca să ne protejez pe noi toți. Le-am povestit despre ruach-ha-kodesh, pogorârea Duhului Sfânt, despre lumina pe care am văzut-o deasupra capului lui Iacob, despre prezicerea morții, despre aureolă, despre Anticristul pe care l-a văzut în Salonic, despre sfârșitul lumii care se apropie. Erau amabili și chiar au încetat să mai pună întrebări. Vorbeam la obiect și concret, chiar și când m-au întrebat despre chestiuni trupești, nu am ezitat să dezvălui strictul necesar. Se auzea numai glasul meu și scârțâitul penelor.
Când am terminat și am ieșit din sală, am trecut în pragul ușii pe lângă Shlomo. Ne-am privit în treacăt, nimic mai mult. Am simțit o mare ușurare și totodată o tristețe atât de profundă, încât m-am așezat pe stradă, lângă zid, și am început să plâng. Și mi-am venit în fire abia atunci când un trecător mi-a aruncat la picioare un bănuț.
Chana, gândește cu inima!
Chana trimite mereu slujnica să verifice dacă nu a sosit poșta.
Nu a sosit.
Nu are ajutor de nicăieri și nu mai are acum nici un sens să i se opună binefăcătoarei ei. Doamna Kossakowska i-a pregătit deja o rochie și botine, la fel și micuței Awacza. Botezul a fost aranjat pentru data de 15 februarie.
Chana i-a scris tatălui ei la Giurgiu, imediat ce a primit vestea despre sechestrarea lui Iacob. I-a scris în cuvinte simple că tribunalul episcopal, pe baza audierilor soțului ei, dar mai ales ale discipolilor lui, l-a găsit pe Iacob vinovat că se consideră Mesia și demnitarul cel mai înalt al Bisericii poloneze, adică primatul, a dat o sentință care îl condamnă la închisoare pe viață în fortăreața de la Częstochowa. Și nimeni nu poate să-i conteste hotărârea.
Mie totul mi se pare o nebunie. Pentru că dacă el ar fi într-adevăr un asemenea eretic cum e considerat a fi, de ce îl închid în cel mai sacru sanctuar catolic? Lângă terafimii lor cei mai de seamă? Nu pot să înțeleg asta și nici nu vreau. Tată, ce să fac?
Răspunsul a venit după două săptămâni, adică mai repede decât se aștepta. Așadar, scrisorile veneau, numai că nu de la Iacob. A citit-o când a rămas singură, cu fața la perete, plângând. În ea scria:
Chana, gândește cu inima ce poți și ce nu poți face, altfel pui în primejdie viața ta și a copiilor tăi. Fii – așa cum te-am învățat – ca animalul cel mai înțelept, care vede ceea ce alții nu văd și aude ceea ce alții nu aud. De mic copil i-ai impresionat pe toți cu chibzuința ta.
Mai departe tatăl ei o asigură că în orice clipă o primesc acasă cu brațele deschise.
Dar Chanei îi rămâne în cap prima propoziție a scrisorii: „Chana, gândește cu inima“.
Simte cuvintele acestea ca o greutate fizică, undeva sub sâni, în stânga.
Chana are douăzeci și doi de ani, doi copii, a slăbit, s-a veștejit. E numai piele și os. Încearcă să negocieze cu Kossakowska prin tălmaci, dar se pare că hotărârea a fost deja luată. Chipurile e liberă, dar se simte ca în închisoare. Se uită pe fereastră la peisajul alb-cenușiu, la livada golașă, jalnică și aridă, și înțelege că dacă ar fi să plece de acolo, oricum livada aceea și câmpurile, și rețeaua rară de drumuri, și vadurile râurilor, ba chiar și cerul și pământul rămân în continuare o închisoare pentru ea. Ce bine totuși că sunt cu ea Wittel Matuszewska și Pesele Pawłowska; Kossakowska o tratează pe una dintre ele ca secretară, pe cealaltă ca slujnică și pufnește la ele la fel ca la slujnicele ei.
Pe 19 februarie, dis-de-dimineață, Chana așteaptă în haine de gală, de parcă urmează să fie aruncată ca hrană unui balaur. Și este o zi de marți, adică o zi obișnuită din săptămână, rece și întunecată. Slujnicele forfotesc prin casă, fetele aprind focul în sobele de teracotă, chicotind și indemnandu-se la muncă. Ușițele de metal zdrăngănesc. Frigul e lipicios și umed, miroase a cenușă. Awacza plânge, probabil are febră, simte neliniștea mamei, o urmărește cu privirea deasupra păpușii de lemn pe care o dezbracă și o îmbracă. Cea primită de Crăciun zace pe pat și fetița aproape că nu o atinge.
Chana se uită pe fereastră, în fața casei trage caleașca Kossakowskăi, crem, cu blazonul familiei Potocki pictat pe uși, care îi place atât de mult fiicei ei, încât ar vrea să meargă peste tot cu ea. Chana își întoarce privirea de la fereastră. Își masează brațele, pentru că frumoasa rochie primită de la Kossakowska pentru botez, are mâneci din voal subțire. Caută în cufăr șalul ei turcesc roșu închis, călduros, și se înfășoară în el. Iar șalul are parfumul casei ei de la Giurgiu – miroase a lemn uscat, crăpat de la soare, și a stafide. Chanei i se umplu numaidecât ochii de lacrimi și se întoarce imediat cu spatele la fiica ei, ca să nu o vadă că plânge iar. Imediat o să vină după ea slujnicele cu haina și o să plece cu ele. De aceea, încearcă să se roage rapid: Dio mio Baruchia, Domnul nostru, Fecioară de Lumină… Nici ea nu știe ce să ceară în rugăciune. Ce i-a spus tatăl ei să facă? Își aduce aminte cuvintele de neînțeles, unul după altul. Inima începe să-i bată repede și știe că trebuie să facă asta cât mai degrabă.
Când se deschide ușa, Chana cade la podea leșinată, iar din nas începe să-i curgă sânge. Fetele țipă și se reped la ea, încercând să o aducă în simțiri.
Așadar, rugăciunea i-a fost ascultată. Botezul trebuie amânat.
(Romanul Cărțile lui Iacob de Olga Tokarczuk urmează să apară la Editura Polirom, în Colecția Biblioteca Polirom, traducere din limba polonă şi note de Cristina Godun.)