Romanul Alegere de stareță este o satiră politică bine construită, alertă, cu personaje schițate decis și expresiv. Dacă are un efect comic mai mare decât alte satire politice de aceeași valoare este pentru că personajele angajate, caricatural, în lupta politică sunt… călugărițe. Contrastul între evlavia mereu etalată, fie și numai demagogic, și lupta îndârjită, pământească, fără urmă de fair-play, pentru putere este spectaculos, generator de situații comice inedite.
La Mânăstirea Tămâioara se produce o mare agitație în momentul în care stareța, Galinia Petrescu, încetează din viață, lăsându-le în voia soartei pe cele peste o sută cincizeci de călugărițe. Maicile Zenaida Ionescu și Tomaida Popescu se consideră îndreptățite să-i ia locul celei dispărute, cu atât mai mult cu cât fac parte din consiliul de conducere a așezământului.
Zenaida, cu sprijinul vicarului episcopiei, Serafim, Tomaida, susținută de arhimandritul Lavrentie, dar, lovitură de teatru, și Aftusa, o bătrână slabă de minte, protejată de episcopul Ilarion, el însuși senil, sunt numite simultan starețe interimare. Drept urmare, se declanșează un adevărat scandal, foarte asemănător cu cele din viața politică. Acuzații, calomnii, aranjamente secrete, nu lipsește nimic din arsenalul luptei pentru putere al lumii laice.
Zenaida are sprijinul ziarului local („Vocea județului“), iar Tomaida pe cel al senatorului Anton Spâneanu care i-a fost amant în tinerețe. În lupta pentru cucerirea postului apar victime colaterale: mor vicarul Serafim și exarhul Lavrentie, epuizați de intervențiile pe care le fac în favoarea protejatelor lor.
Contaminate de toată această efervescență, maicile se împart în mai multe tabere. Unele dintre ele trimit scrisori anonime la autoritățile eclesiastice prin care le calomniază pe maicile Tomaida și Zenaida, pretendente la stăreție, inventând pe seama lor fapte reprobabile: că au o viață amoroasă secretă, că au făcut avorturi etc.
Până la urmă se îmbolnăvește și episcopul, fiind interpelat, în Senat, în legătură cu neorânduielile de la Mânăstirea Tămâioara. Locțiitorul său îl împuternicește pe părintele Flavian, duhovnicul mânăstirii, să organizeze alegerea noii starețe, recomandându-le drept candidate pe Aftusa Iordache, Zenaida Ionescu și Tomaida Popescu.
După ce face o slujbă pentru înlăturarea vrajbei din mânăstire, Flavian ajutat de celălalt preot al mânăstirii, părintele Niculae, organizează prompt alegerile propunându-le pe cele trei maici recomandate de Episcopie. Din 156 de călugărițe, sunt prezente la vot doar 102. Pentru maica Aftusa votează 89, pentru Zenaida – 7 iar pentru Tomaida – 6, punându-se astfel capăt neînțelegerilor din comunitatea monahală. Zenaida și Tomaida, înfrânte în alegeri, uită, pentru moment, dușmănia care le-a separat și pleacă împăcate să bea împreună o țuică.
Autorul are capacitatea de a crea impresia de viață. Încă din primele pagini ale romanului remarcăm firescul modului în care este evidențiată domesticitatea spațiului mânăstiresc, un spațiu aparent inofensiv și ingenuu:
„Din porunca maicii Tomaida, sora Cristina luă cârnații de pe coșul cotlonului, îi scutură de funingine și-i atârnă pe-o culmiță, în cerdac, ca să se mai aerisească puțin înainte de a fi spânzurați de căpriorii podului.. Mița o zări și se linse pe bot. În zadar dibuise ea, vreme de trei săptămâni, să apuce măcar un capăt, că nu izbutise. Piroanele erau bătute prea sus, iar maica Tomaida, pentru și mai bună pază, poruncise ucenicelor să încovrige cârnații în așa fel ca nărăvașa de pisică să se mulțumească doar cu privitul și cu mirosul de departe. Acum însă, sora Cristina, pesemne cu gândul aiurea, își făcu de uitare și-i întinse până lângă stâlpii cerdacului. Bucuria Miții! Cum intră sora în casă, ea își părăsi locul de observație, de sub canapea, își sticli ochișorii-i verzi în toate părțile, apoi dădu din coadă, se linse pe bot și țâști! – Pe pălimar. De aci și pînă la primul cîrnat nu-i mai trebui decît o scurtă luptă cu luciul stîlpului de stejar; după care își fixă ghearele bine, își lungi gîtul și își înfipse colții în capătul unui cîrnat, cu o poftă îndoită: de mîncare și de răzbunare. Dar cîrnatul, cu pielea uscată de fum, nu cedă, și Mița se prăvăli cu el întreg peste pălimarul cerdacului. Zgomotul stârnit atrase atenția maicii Tomaida, care tocmai își făcea canonul. – Cristino! Ioană! Ia vedeți ce e pe afară? N-o fi venit iar ticălosul de erete? Cînd sora Ioana ieși în cerdac, Mița, care, speriată de zgomot și de lungimea cârnatului, îl lăsase și fugise fără el, se întorcea acum, cu băgare de seamă, să-l înhațe din nou. La vederea nenorocirii, sora Ioana simți în spate vergeaua neîndurată a Tomaidei și scoase un țipăt: – Îîu, săriți c-a luat Mița cârnatu! Maica Tomaida aruncă mătăniile de canon, sora Cristina lăsă cratițele pe foc, și ieșiră în cerdac – cea dintîi c-o vergea smulsă de la vătale, iar a doua cu lingura de supă. Sora Ioana înhăță și ea un măturoi cu coadă lungă de lemn, și se luară câteșitrele după pisică.“
Damian Stănoiu s-a specializat, ca romancier, în satirizarea mediului de viață călugăresc (prin care a trecut și el). A găsit o sursă de umor inepuizabilă, rar folosită de alții, pe care a exploatat-o în repetate rânduri, entuziast (și cu o anumită cruzime). Într-un mod similar procedase Anton Bacalbașa cu mediul cazon, inventându-l pe nemuritorul Moș Teacă.