Unele vise locuiesc la Praga

În 1991, primăvara, am ajuns la Praga. Popasul la Praga a fost necesar. A fost un fel de prolog, un soi de inițiere. Nu a uitat nimeni anul 1968. Deși înfrînți de tancurile sovietice, cehii au știut să se opună, să spună NU, intelectualii au creat o mișcare de disidență – care la noi nu a existat – simțul civic a fost provocat să se arate și să se manifeste. „Charta 77”, documentul istoric de întemeiere a inițiativei cetățenești, este unul dintre momentele esențiale pentru spiritul libertății și al democrației. Cu toate astea în cap, mergeam pe Podul Carol spre Castel. Vltava fremăta ca și sufletul meu. Distanțele erau micșorate de dorința de a ajunge cît mai repede sus, la Palatul Regal, la Catedrală. Eram realmente copleșită de ce a însemnat Vaclav Havel pentru destinul istoric al acestei țări. De figura lui neconvențională într-un peisaj comunist sufocat de dogme aiuritoare, de restricții absurde, de anulare a personalității, a ființei umane profunde. De șansa pe care cehii au avut-o… Mă gîndeam atunci că și noi am avea șansa asta cu Nicolae Manolescu. Și eram convinsă că așa va fi… Citisem corespondența lui Havel din închisoare, o parte din dramaturgie, din discursurile politice memorabile. Știam că Lucian Giurchescu se pregătește să-i pună în scenă un text, la Teatrul de Comedie, unde s-a întors după 1990. Urcam încet și repede, în același timp, ochii mi se învîrteau în toate părțile, se dădeau peste cap, aș fi vrut să văd tot, tot, să merg, dar să mă și opresc. Străduțele mici, șerpuitoare, mă duceam spre Graal-ul meu. În orice caz, pașii mei liberi materializau libertatea mea exaltată pe un pămînt deja liber: Praga. De aici și relația unică pe care o am cu acest oraș. Înaintam și simțeam că merg spre o întîlnire importantă. N-aveam habar însă, cît de importantă. Urcam prin acest oraș care era pentru mine un simbol al neliniștii, al căutării, al istoriei culturii și, recent, al noncon ­formismului președintelui Havel, al cărui bodyguard este un amic din pușcărie, un tînăr cu cercel în ureche. Am ajuns sus și mă grăbeam spre Catedrală, una dintre cele mai mari din lume. Am intrat în prima curte, în a doua, în a treia, țineam capul pe spate ca să pot să cuprind înălțimile. M-am întors brusc. Zîmbind, cu un aer normal, degajat, cu o mînă în buzunar, Vaclav Havel se afla la doar cîțiva metri de mine. Mi-a răspuns amuzat la salut. Se plimba cu tipul rock. Îl însoțea protector. Cu un soi de timiditate, au rîs fericiți la aplauzele turiștilor. Mergeau pe jos, Havel într-un costum elegant, deloc scorțos, bodyguardul, în blugi, cu o geacă de rocker, cu cercel în ureche și cu părul lung, lung, prins într-o coadă bogată. De cîte ori am revenit în acest loc, nu i-am mai văzut niciodată. Dar nu a existat să ajung la Praga și să nu fug spre acest loc care este, pentru mine, forma necrispată a democrației. De aceea, mai înainte de orice, fac sus, la Palat, o reverență.

Am fost la Praga în toate anotimpurile. Iarna pe Pod, de Crăciun în Piața mare de unde am luat, și am și astăzi, cele mai frumoase globuri, noaptea de septembrie la Ceasul Astronomic, în Piața Wenceslas, primăvara pe străzile cartierului evreiesc, la Loretta, în grădinile regale, pe străduțele magice ale alchimiștilor, la vila Betramka, la Troia, la Teatrul Național, la Operă, la concertul lui Evgeny Kissin, la clubul de jazz Reduta unde a cîntat Jonny Răducanu, dar și Bil Clinton, cîndva, la saxofon, vara, cu vaporașul pe Vltava, admirînd proiecția pe ape a orașului de aur. Am venit o dată la Praga ca să văd spectacolul fabulos al lui Silviu Purcărete cu …de Sade, pus în scenă la Théâtre de l’Union de la Limoges. S-a jucat la Praga – capitală culturală europeană în 2000 – într-un teatru-bijuterie, acolo unde Mozart a avut premiera cu Don Giovanni. În distribuția internațională, Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Ilie Gheorghe. Aud deseori pașii noștri înaintînd ca în vis în noaptea pragheză.

Îmi amintesc perfect spectacolele lui Michal Docekal, și n-am să uit Cyrano de Bergerac, cum nu uit cultura solidă a acestui regizor, nuanțele din discursul lui. Sînt drumuri ritualice pe care le fac la Praga. Uneori merg cu tramvaiul direct sus, în Hrad, și de acolo cobor pe zeci de trasee găsite de mine. Pe unele, cele mai multe, mai altfel, merg împreună cu Oana Serafim, prietena mea, care a stat douăzeci și șapte de ani la Radio Europa liberă, dintre care, douăzeci ca directoare, pe altele am fost cu Mircea Iorgulescu, Radu Călin Cristea, Ileana Breitenstein, fiica regizorului Lucian Giurchescu, cu Eva, prietena Oanei, unul dintre apropiații lui Havel din tinerețe, o femeie teribil de rebelă și azi, prima la povești despre „atunci“, cînd simți carnal privilegiul de a fi înăuntrul timpului. Ca și cum ai opri un moment pe o masă chirurgicală, i-ai pune dilatatoare și ți-ai vîrî sufletul acolo. Nu vrei să scoți nimic, doar să stai acolo. Vindecarea este a ta, de data asta. Am mers la Praga și cînd am fost foarte îndrăgostită. Și cînd suferam din iubire, de despărțiri. Pe Podul Carol noaptea mi se părea că statuile se mișcă, se apleacă, mă mîngîie, că devin, complice, statui vivante pe măsură ce trec pe lîngă ele, ca într-un spectacol pe care îl parcurg. Muzeul Mozart, Muzeul de artă medievală cu superba lui colecție de pictură veche din Bohemia, cu una dintre imaginile rare ale Fecioarei Maria însărcinată, la cel de artă decorativă, cu zeci și zeci de ceasuri care mărturisesc fantezie debordantă, la Muzeul torturii, la Muzeul jucăriilor, la Muzeul național de artă unde mă așteaptă, mereu, cîteva portrete de femei din Fayum și albastrul lor egiptean, la vechile sinagogi, la vechiul cimitir evreiesc unde pietrele tombale așează, unele peste altele, povești și destine fel de fel. Cînd nu am cei 500 de koroane pentru bilet, mă duc la Muzeul de artă decorativă. De acolo, dintr-un anumit loc pe care nu-l dezvălui, privesc minute în șir pe geam. Nestingherită. 12.000 mii de pietre tombale pentru 100.000 de mii de persoane… fondat în prima jumătate a secolului al cincisprezecelea, a funcționat pînă spre a doua jumătate a secolului al optsprezecelea. Noul cimitir evreiesc. Și KAFKA…

Sus, în Hrad, pe ulițele de aur, printre căsuțele micuțe și pitorești, o găsim pe cea de la numărul 22. Aici, între 1916 și 1917, Kafka scria unul dintre romanele sale. Născut la Praga în 1883, într-o familie de evrei din burghezia de mijloc, Franz Kafka este una dintre obsesiile mele legate de neliniștea creatoare. De ce auzi și de ce vezi de cînd conștientul ți se alătură. De felul în care familia, protagoniștii ei – mama sau tatăl – îți pot determina benefic sau dimpotrivă drumul, de întortochelile destinului care te duce, de atîtea ori, pe ulițe lăturalnice, de intersecțiile cu patologicul. În fine, Kafka este pentru mine, nu știu de ce, imaginea unui anumit spirit pe care acest oraș mi-l induce. Acela tulburat continuu de infinitele ipostaze ale lumii. Într-o iarnă m-am dus la Praga și ca să văd noul Muzeu Kafka. Unul dintre cele mai desăvîrșite spații de artă modernă, unul dintre proiectele extraordinare realizate în ultimii ani în Europa. Așadar, „Franz Kafka și Praga“ este produs de Centrul de Cultură Contemporană din Barcelona, unde a fost prezentat în 1999. A fost găzduit pe urmă, între 2002 și 2003, de Muzeul evreiesc din New York. Din 2005 este la Hergetova Cihelna, pe Izraelska 1, Praha 3. Traseul parcurs aici este unul marcant cultural. Definitoriu pentru felul în care arta contemporană pune în centrul lumii o astfel de personalitate deloc accesibilă, deloc prea des pe buzele noastre. Sau, poate tocmai de aceea. Inițierea pe teritoriul universului kafkian este de o subtilitate răvășitoare. Iar cutia neagră, atît de teatrală, devine centrul poveștii. Culoarele lungi, meandrice, stau sub semnul oarecum inhibitor al negrului, al unui anumit tip de obscuritate care ascunde și devoalează definiții ale universului acestui scriitor, al felului în care Kafka vede lumea, femeia, femeia bună și femeia rea, căsătorită sau nu, tatăl, teatrul, sexul, societatea, ambiguitatea și dualitatea ei. Străbat cu emoție acest spațiu aproape oniric, virtual, suspendat undeva între puterea realității și iluzia ficțiunii. Tot așa cum citesc textele lui Kafka. Adolescența, pulsațiile orașului, scrisorile către tatăl lui cu fragmente de o tensiune impresionantă, studiile de drept, compania de asigurări unde a lucrat ca angajat, literatura, literatura, literatura, ritmurile orașului, ipostaze, locuri, „Hermanns Cafe Savoy”, Evghenia, Felice și Milena sau magia iubirii, Max Brod, Lowy, cel de la care Kafka a dobîndit primele informații despre istoria literaturii evreiești și a teatrului în limba idiș, boala și sanatoriul, Praga, fabrica de azbest, Procesul, Castelul, Metamorfoze, potrete, fotografii din epocă, alb-negru, sepia, ochi, ochi, ochi, suferință, împlinire, neîmplinire, pasaje din scrierile lui, voci care citesc din Procesul… și eu. Cu obsesiile și neliniștile mele. Cu Kafka al meu, cu Praga a mea. Ideea, scenariul și direcția acestui proiect îi aprțin lui Juan Insua, iar coordonatorul acestei expoziții este Hana Lastovickova. Revin acolo mereu. De cîțiva ani, am adus la Muzeu și ceva din spectacolul lui Dragoș Galgoțiu de la Teatrul Odeon, Kafka. 5 vise. Integrat în mine, am început să scot din întreg cîte un „vis“ de-al lui Galgoțiu și de-al scenografei Lia Manțoc pe ici, pe colo, în cîte un spațiu pe care îl simțeam potrivit. Într-o după-amiază, o muzeografă m-a întrebat cu cine vorbesc și ce fac. I-am spus. Am reîntîlnit-o de curînd. M-a recunoscut. M-a dus în aceeași sală în care ne-am întîlnit. Acolo conservă, încă, „firimiturile“ spectacolului. Poate, cîndva, se va juca la Praga. Așa cum mi-am dorit mereu. Și poate că îl va vedea și ea.

Kafka.

Îmi amintesc că i-am dus cu mine, spre el, pe cei cîțiva dintre studenții masteranzi pe care i-am avut de mult la UNATC. S-au făcut reclamații. Ce caută Kafka acolo, în școală, la arta actorului? Actorii nu au nevoie de cultură. Le încurcă visceralitatea. Mie mi s-a părut că le-o descurcă. Unii dintre acei studenți sînt actori care înseamnă mult azi în teatru și în film. Mă rog. Perspective.

Cînd am fost acum, ultima oară, înainte să ies din muzeu, am zărit o rază de lumină care se strecura înăuntru pe o fereastră, și ea vopsită în negru. Am deschis-o. Văd și aud Vltava, la nivelul ființei mele. Deasupra, în toată splendoarea lui impozantă, Podul Carol. Și tot atîta istorie.

Închid fereastra. Plouă îngrozitor. Abia aștept să înceteze ploaia, ca să rătăcesc pe străzile care au pierdut, parcă, povestea mea.