De ce umanioarele?
Iată alt cuvânt uitat: umanioare. Nu există în DEX. Așa erau numite pe vremuri disciplinele umanistice din școală. Însemnările de față nu constituie un răspuns la ancheta din paginile 16-23 ale revistei noastre. Mi-a revenit în minte cuvântul umanioare într-un cu totul alt context. Ideea mi-a sugerat-o tema unui articol al lui Andrei Cornea din „Dilema veche“ (nr. 9-15 iunie), intitulat Cunoașterea de sine. Autorul culege din filosofi și scriitori, de la Aristotel la Montaigne și de la Pildele lui Solomon la Villon, admirabile formule, unele, adevărate maxime, în care e vorba despre cunoașterea de sine a omului. Concluzia articolului este că omul s-a cunoscut pe sine încă din cele mai vechi timpuri. Scrie Andrei Cornea: „Faptul că despre noi înșine știm încă de mult cam tot ce se poate ști esențial este dovedit și de altceva: perenitatea marilor opere clasice – autorii lui Ghilgameș, Arjuna, Oedip, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Anna Karenina etc. știau deja tot ce știm și noi despre sufletul și cugetul omului; de aceea putem citi cu emoție și interes în continuare dramele și poveștile lor, având impresia că e vorba în ele și despre noi, deși ele datează de sute și de mii de ani. N-am adăugat nimic la cunoaștere în acest teritoriu, care fusese deja defrișat de străbunii noștri. Dacă însă cu literatura s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat și cu tratatele științifice, n-am mai putea citi cu empatie și emoție nicio operă de dinainte de telefonul mobil, de calculatoare sau de aselenizare. Materia din care sunt făcute stelele cele mai îndepărtate am aflat-o de puțină vreme și o lungă perioadă de timp nici nu ne-a trecut prin cap că am putea-o cunoaște. Dar materia din care sunt făcute pasiunile și sentimentele noastre – urile, invidiile, iubirile, mâniile, entuziasmele, fricile – pe ea se pare că o cunoaștem de mult de tot […] Așa se explică faptul că (cunoașterea de noi înșine) este cunoștința cea mai universal răspândită, cea mai veche, cea mai sigură și cea mai nesupusă erorii.“ Observațiile lui Andrei Cornea constituie cea mai bună dovadă în sprijinul ideii noastre dintotdeauna despre necesitatea unui învățământ bazat pe umanioare – literatură, filosofie, etică, istorie, retorică, matematică – și nu pe științele exacte. Umanioarele sunt universale, științele sunt specializări. Cele dintâi îl învață pe om să se cunoască pe sine, cele din urmă îl ajută să cunoască lumea. Cele dintâi îi hrănesc nu doar mintea, rațiunea, precum cele din urmă, ci spiritul, imaginația, pasiunile. Și, în definitiv, cunoașterea de sine, treapta cea mai înalt-umană a cunoașterii. (N.M.)
„Ce fel de oameni sunteți voi, Boris?“
Într-o scrisoare pe care Marina Țvetaeva i-o adresează lui Boris Pasternac, care făcuse o călătorie în Occident pe vremea în care viza de ieșire din URSS se acorda foarte rar intelectualilor suspectați de disidență, și care, trecând prin RFG, evitase să-și viziteze mama, refugiată de ani buni, probabil ca să nu supere autoritățile sovietice, marea poetă îi pune autorului romanului Doktor Jivago, următoarea întrebare: „Ce fel de oameni sunteți voi, Boris?“ Întrebarea incrimina, desigur, lașitatea viitorului laureat al Premiului Nobel, care, ca atâția dintre confrații lui, se comportau ca niște ostatici ai unui regim totalitar, pierzându-și, iată, în ochii Marinei Țvetaeva, o femeie curajoasă și care nu accepta jumătățile de măsură, bruma de umanitate pe care o arătaseră în alte, nu prea multe, împrejurări. Întrebarea cu pricina mi-a revenit în minte de multe ori și în legătură cu oameni sau cu situații diferite. Zilele trecute, bunăoară, am auzit la TV o știre care mi-a dat fiori reci pe șira spinării și care dovedește o dată în plus, dacă mai era cazul, că umanitatea e departe de a fi împărtășită de toate ființele umane. O tânără femeie s-a urcat beată (alcoolemie de 0,9 la mie) la volan și a ucis patru lucrători de pe un șantier și a rănit alți trei. Grozăvia nu constă doar în numărul victimelor, s-au mai întâlnit, din nefericire, cazuri asemănătoare, ci și în comportamentul femeii, care a părăsit locul accidentului și s-a dus la un mall, la cumpărături, iar, odată sacoșele pline, s-a oprit la o terasă ca să bea, probabil, ceva. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Acolo i-a dat de urmă poliția. Am văzut-o la TV: tânără, plăcută la înfățișare, corect îmbrăcată, cu alte cuvinte, o femeie ca atâtea altele, cu care ne încrucișăm zilnic pașii pe stradă. Și totuși: cum a putut, nu atât să fugă din spitalul unde ajunsese imediat după accident, cât să-și vadă de treburile obișnuite, ba chiar să-și ia un răgaz la o terasă? E limpede că nu s-a panicat câtuși de puțin. Șoferii aflați în culpă se ascund o zi-două ca să nu se poată constata acoolemia sau își caută avocați ca să-i scoată basma curată. Un caz precum cel la care mă refer n-am mai pomenit. Nicio urmă de conștiință a vreunei vinovății. Nicio urmă de umanitate. Ce fel de oameni sunt aceștia care se comportă cu atâta nepăsare față de semenii lor, dar, în fond, și față de conștiința lor? Întrebarea Marinei Țvetaeva îmi bubuie în urechi. (Cronicar)
Se prăbușesc poduri
În județul Neamț s-a prăbușit un pod în timp ce câteva autovehicule treceau pe el. Întâmplarea este cu atât mai șocantă cu cât podul cu pricina tocmai fusese reparat și deschis cu surle și trâmbițe și cu bani publici foarte mulți, iar autoritățile locale se lăudaseră emfatic cu această „mare realizare“. Acum, acolo, s-a deschis dosar penal și se vorbește despre licitație câștigată fraudulos de o firmă a unei persoane din partidul aflat la butoane pe plan local , se vorbește, așadar, despre corupție. Nu avem dovezi că așa este, dar sigur avem de-a face în acest caz cu o extremă incompetență și cu o iresponsabilitate care produce, iată, daune uriașe. Căci a încredința lucrări (dar și funcții!) unor persoane total nepregătite pentru respectivele sarcini a devenit la noi o regulă, un fenomen, iar efectele nefaste sunt multe și grele, ne trag în jos ca o piatră de moară legată de piciorul unui alergător.
Accentul pe care ținem să-l punem noi este că nu numai în Neamț, ci tot timpul și peste tot în țară se produc prăbușiri de poduri, în diferite domenii de activitate. Chiar așa? Da. Singura deosebire în comparație cu podul din Neamț este că aceste prăbușiri nu se văd, iar responsabilii politici, dar și noi toți suntem tentați să spunem că, nevăzându-se, ele nici nu există. Un exemplu concret: podurile care se prăbușesc lăuntric în fiecare copil pe care școala nu reușește să-l instruiască și să-l educe și care rămâne analfabet funcțional (procentul de analfabeți funcțional, am mai spus-o, este de peste 40%!) și care fuge de carte ca de ceva cu totul inaccesibil, traumatizant. Am ascultat-o la radio, vorbind convingător, într-o duminică dimineața, pe o ziaristă, Silvia Vrînceanu Nichita, care conduce mai multe programe educaționale și o fundație de stimulare a lecturii în satele de munte din județul Vrancea. Experiența trăită de dumneaei este tulburătoare, iar situațiile descrise – zguduitoare: de pildă, a întâlnit elevi care n-au curaj să ia în mână și să deschidă o carte, fiindcă nu știu să citească, deși au făcut câțiva ani de școală (un băiat, altfel inteligent, era chiar în clasa a șasea!). Cât de vinovați sunt profesorii, cât de vinovați suntem noi toți, ca societate, pentru eșuarea acestor copii? Și cât de rău s-au stricat lucrurile cu noi toți și ce viitor avem, dacă doar zece procente din populația acestei țări citește o carte într-un an de zile? Semnalul trebuie dat de sus în jos. Noi, la Uniunea Scriitorilor, instituție reprezentativă pentru cultura scrisă, avem nenumărate propuneri, proiecte de îmbunătățire a situației. Dar cine ne ia în seamă? Societatea românească are altă ordine de valori și de priorități. Un fapt mărunt: în țara lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Caragiale și Creangă, de mult n-am văzut la vreo televiziune o știre că în România tocmai s-a scris și s-a publicat o carte de excepțională valoare. În schimb, suntem bombardați cu vești despre vreun cățel salvat dintr-o gură de canal unde căzuse, despre nunți ori divorțuri de maneliști și fufe și câte alte zăpăcitoare povești nătânge ca acestea. Ce cultivăm aceea avem! (G.C.)
Orașe bine conduse
Adeseori, Cronicarul și-a folosit ochiul magic ca să vadă și să semnaleze locurile din țară care arată bine, căci sunt bine conduse de oameni pricepuți, cu dăruire pentru urbea lor și cu bun gust, cu viziune chiar. Astfel, rând pe rând, am lăudat Clujul lui Emil Boc, Alba Iulia lui Ion Dumitrel și Mircea Hava, Oradea lui Ilie Bolojan, Iașiul lui Mihai Chirica, dar și localități mici, cum e Ciugudul, al cărui primar, de șase mandate, este Gheorghe Damian. A venit rândul unui alt oraș mare, din sudul țării de data aceasta, să fie evidențiat: Craiova. De curând, cronicarul a revăzut orașul după aproximativ nouă luni. Iar schimbările în bine sunt spectaculoase, impresionante. Pavilionul Brâncuși de la Muzeul de Artă, operă a arhitectului Dorin Ștefan; trotuarele de pe strada Unirii, din Valea Vlăicii și până la Prefectură, dar și din alte zone centrale – noi, solide, elegante; clădiri de patrimoniu, Primăria și fostul hotel Palace, care se restaurează; tot noi, stil retro și stâlpii de iluminat stradal care s-au montat repede, nu ca-n Sinaia unde șantierul, în partea veche a orașului, tinde să se eternizeze; întreaga axa care străbate Craiova, cu linia de tramvai de la intrarea pe Calea București și până la ieșirea pe Calea Severinului, complet reconfigurată, cu spațiu verde pe mijloc (gazon, flori și arbuști ornamentali) perfect întreținut; parcurile și scuarurile din centru care arată toate minunat, sunt îngrijite și atrăgătoare (chiar și parcarea de la Teatrul Național, care părea la inaugurare un fel de închisoare cu metereze de beton, a fost transformată admirabil, prin sumedenia de flori și plante agățătoare, într-o grădină luxuriantă, parcă hawaiiană). Extraordinare sunt și cele trei mari oaze de verdeață ale Craiovei, Parcul Romanescu (cu remarcabilul nou teatru de vară!), Parcul din Luncă și Grădina Botanică, așa cum rareori întâlnești prin România. Și, neapărat de subliniat, acum, în iunie, că orașul are foarte mulți tei, în floare, care te inundă cu miresmele lor. Meritele pentru această pozitivă și accelerată transformare de sine a orașului aparțin, desigur, primarului Craiovei, Olguța Vasilescu. Un om trebuie să fie judecat după faptele sale, în cazul acesta după felul cum ni se înfățișează Craiova, la atâtea capitole edilitare. De aceea, cu onestitate, dincolo de simpatii și antipatii politice, activitatea sa se cuvine să fie lăudată. Primarul Capitalei, primarii bucureșteni ai sectoarelor 1 și 2, cei care ascultă doar de deviza Nimic nu se poate!, ar trebui să vină aici și să ia lecții despre cum se administrează exemplar un oraș, astăzi.
P.S. Pentru corectitudine, între aceste reușite, trebuie amintit și ceva care e absolut supărător în peisajul urban al Craiovei: în Grădina Botanică, dar și în alte părți, te întâmpină niște sculpturi, grupuri statuare stridente, de un kitsch îngrozitor. (Cronicar)