Masa rotundă din anul 1967, pe care o publicăm în numărul de față al României literare, nu este cea dintâi apariție a lui Eliade la Europa Liberă. Avea legături cu postul de radio încă de pe la începuturile lui. În jurnalul inedit, la sfârșitul anului 1950, își însemna primirea veștii că Mihail Fărcășanu (1907-1987) i-a obținut o viză pentru Statele Unite. Existența fiindu-i acum asigurată de bursa Bollingen, nu știa dacă e cazul să se bucure. Se temea că, dacă va accepta invitația în SUA, va fi folosit la Radio Free Europe și-și amintea cu tristețe de munca de birou pe care trebuise s-o presteze la UNESCO.1 La sfârșitul lui 1952, făcând bilanțul anual, își notează, printre altele, că duminicile scria cronica pentru Europa Liberă.2 Nu știm deocamdată nimic despre această cronică regulată și nici dacă era semnată. În acea perioadă articolele sale care vorbeau prea mult sau prea concret despre politică apăreau nesemnate. E posibil să fi folosit un pseudonim, la fel ca atâția redactori și colaboratori. Nu știm nici dacă o citea el însuși sau dacă – mai probabil – era citită de un redactor. E nevoie de o cercetare specială în arhiva postului de radio și în cele ale directorilor sau redactorilor lui – câte se vor fi păstrat – pentru a lămuri toată istoria raporturilor lui Eliade cu Europa Liberă. Lipsa altor însemnări similare ne face să credem că această colaborare timpurie nu a durat mult. S-a încheiat, probabil, înainte de sfârșitul anului 1953. Dintr-o însemnare mult mai târzie, datând din 1965, aflăm că Virgil Ierunca și Monica Lovinescu îl invitaseră la sediul postului de radio, dar cu un obiectiv… gastronomic: ca să ia masa la restaurantul acestuia, pe care Eliade îl găsește într-adevăr excelent.3 Date fiind strânsele relații cu cei doi și întâlnirile lor anuale la Paris, e foarte straniu că „Ieruncii“ – cum le spune Eliade în jurnal – n-au realizat niciun interviu cu el. E greu de crezut că nu și-au dorit-o. E mult mai probabil ca Eliade să nu fi considerat oportună o astfel de expunere publică. Așa se face că prima înregistrare, din anul 1967, a fost făcută de Mihai Cismărescu (1916-1983), cunoscut sub pseudonimul Radu Gorun, care deținuse funcția de director adjunct, apoi director, iar în cele din urmă șef al secției de știri a postului de radio. Eliade se afla la Roma, unde participa la congresul anual al Societății Academice Române (23-29 septembrie). În ultima zi a lucrărilor a fost omagiat de Ionel Jianu, Virgil Ierunca și Mihai Popescu. De-a lungul congresului i se tot spune că tocmai fusese „reconsiderat“ în România, că se putea scrie din nou despre el și era așteptat în vizită. (Știa, încă de la începutul anului, că se făceau încercări de a fi republicat.) La 25 septembrie o află și de la Cismărescu. A doua zi are o discuție cu George Uscătescu, Virgil Ierunca, Paul Barbăneagră și Cismărescu. Cel din urmă insistă să facă o înregistrare care să marcheze cea de-a șaizecea aniversare a lui Eliade. Propune să participe la ea Jianu, Uscătescu și Ierunca. Înregistrarea s-a făcut peste două zile, la 28 septembrie, și a durat aproape patruzeci de minute. Între timp, participanților li s-a adăugat – nu știm din a cui inițiativă – și Horia Stamatu. Eliade își notează în jurnal: „Foarte interesantă prezentarea lui Cismărescu. Eu, execrabil, incapabil să «improvizez» în fața microfonului. (Cismărescu avea un text, pe care-l citea cu atâta măiestrie încât nu va ghici nimeni că nu «improvizează».) Ionel Jianu cam lung, vorbind nu atât despre mine cât despre tinerețea noastră.“4
Masa rotundă a fost difuzată în data de 12 octombrie, la ora opt seara, cu o reluare la 26 decembrie.5 Familia din țară – mama, Corina, Ticu și Sorin Alexandrescu – au ascultat prima transmisiune. Chiar în aceeași seară, Eliade le telefonează din Paris. Află, emoționat, că i-au putut auzi vocea pentru prima dată după douăzeci și cinci de ani.6 (Liviu Bordaș)
Masă rotundă la Roma pentru Radio Europa Liberă
Radu Gorun: Dragi ascultători, avem bucuria și cinstea de-a avea astăzi în studiourile noastre de la Roma pe Mircea Eliade, care a împlinit de curând șaizeci de ani. L-am întâlnit deci în capitala Italiei cu prilejul unui congres, între două avioane, între două trenuri, între două congrese sau turnee de conferințe – același Mircea Eliade, cum îl cunoaștem de când e în exil, activ, neobosit, mereu disponibil, curios de tot ce e nou, curios de tot ce este românesc. Și-avem de asemeni în jurul microfonului nostru pe mai mulți distinși invitați: pe criticul de artă Ionel Jianu, pe profesorul Gheorghe Uscătescu, directorul revistei Destin și al colecției și editurii cu același nume, pe poetul Horia Stamatu și pe criticul Virgil Ierunca.
Din capul locului țin să precizez că nu este vorba să procedăm aicea la întocmirea unui bilanț al operei lui Mircea Eliade. Aceasta pentru că șaizeci de ani nu este vârsta la care se întocmesc astfel de bilanțuri, și aceasta cu atât mai mult cu cât este vorba de Mircea Eliade, a cărui personalitate atât de complexă s-ar putea rezuma, cel puțin pentru mine, într-o singură formulă. S-ar putea rezuma ca fiind un deschizător de drumuri, un inițiator, cum spun nemții, un Bahnbrecher, în sfârșit, un om în care tineretul românesc a încercat totdeauna să caute răspunsuri la întrebările lui.
Și pentru că am acest neașteptat prilej de a prezenta această discuție, voi evoca o amintire, o întâmplare, și anume întâlnirea de acum treizeci de ani a unui adolescent de atunci – este vorba de cel ce vorbește – cu Mircea Eliade. Deci, prin anul 1934-1935, licean la Craiova, am descoperit într-o mansardă a casei părintești o colecție prăfuită, mai veche, a ziarului Cuvântul. Am dat peste un exemplar, cred că din anul 1925, care publica un foileton semnat de un necunoscut pentru mine, Mircea Eliade. Titlul, „Papini, lumea și eu. Fragment din Romanul adolescentului miop“.7 După primele rânduri am fost izbit de accentul nou, autentic, pe care acest autor l-aducea tânărului adolescent, licean, de atunci, care era cam îmbâcsit de roman, de literatura prea convențională de la acea epocă din România. Nu știu ce a devenit acest roman. Cred că nu a apărut niciodată în volum. Nu știu dacă voi mai regăsi acest text cândva, care a însemnat atunci atât pentru mine. Știu numai că l-am împrumutat mai multor colegi de clasă și că, din cauza lui Eliade, am fost tentați să cunoaștem personal și de aproape pe Papini. Rezultatul e că, în ziua următoare, librăria principală din Craiova, primise trei comenzi ale Omului sfârșit al lui Papini,8 ceea ce era un lucru neobișnuit pentru Craiova de atunci. Peste alte câteva zile știam pe de rost fraze mai celebre din acest roman al lui Papini.
Aceasta se întâmpla acum mai bine de treizeci de ani. Vara aceasta m-am pomenit într-o dimineață la München cu un tânăr care sosise din țară. După câteva cuvinte convenționale, m-a întrebat brusc: „Aveți să-mi dați ceva de citit de Mircea Eliade?“ Am rămas surprins deoarece era vorba de un tânăr, mai degrabă de un adolescent – cred că are optsprezece ani –, născut în România, în care tineretul trebuia să citească poezia lui Mihai Beniuc, în România dominată de „umanismul lui Leonte Răutu“, cum scrie undeva Virgil Ierunca, în România realismului socialist. Cum primisem de la Madrid, de la domnul profesor Uscătescu, micul volum de amintiri publicat de Mircea Eliade în primăvara aceasta,9 l-am împrumutat tânărului meu vizitator. În aceeași seară mi-a telefonat entuziast, transfigurat. Mi-aduc aminte, mi-a vorbit: „Iată cum și-a folosit Mircea Eliade timpul, cum l-a drămuit și n-a pierdut nicio clipă pentru a scrie, pentru a se exprima.“ Câteva zile mai târziu, îmi scria că-și procurase toate cărțile disponibile ale lui Mircea Eliade în Franța, în Germania și cărțile în limba română care există în Apus.
Dacă am evocat aceste două întâmplări la distanță de mai bine de treizeci de ani este pentru a arăta că Eliade rămâne o prezență în cultura noastră și, mai ales, în ce privește tineretul. Și voi trece imediat la această discuție întrebând pe Mircea Eliade ce sentiment încearcă astăzi când a împlinit vârsta de șaizeci de ani.
Mircea Eliade: Cred că n-aș exagera dacă aș spune că nu speram niciodată să ating această vârstă. Nu pentru motive personale, ci pentru o teorie a mea că noi românii suntem un neam fără noroc și că mulți din cei care trebuiau să își desăvârșească opera la o anumită vârstă au căzut, ca Eminescu, ca Nae Ionescu, ca Pârvan și alții, sau au tăcut, ca Lucian Blaga, douăzeci de ani. Așa că primul sentiment este că simt norocul, norocul de-a fi rămas… de-a fi ajuns la această vârstă.
Gândindu-mă însă în urmă, mai ales de când am știut că facem această întâlnire, mi-am dat seama că, totuși, norocul m-a urmărit pe mine de la început. Mama m-a ajutat, mi-a îngăduit de la doisprezece ani să plec singur pe munte cu prietenii. M-a ajutat și mi-a îngăduit de la paisprezece ani să cumpăr cărți care nu erau de școală. Eram corigent și ea îmi dădea bani să cumpăr cărți de istoria religiilor. Și tot mama, din București, mi-a îngăduit la douăzeci și unu de ani, când luam licența, să plec în India. Era o aventură în anul acela ’28. Or, îmi dau seama în urmă ce noroc a însemnat pentru mine să fiu format în Orient. Am avut norocul să fiu format, să mă maturizez, între douăzeci și unu și douăzeci și patru de ani, în India, în Orient. Adică am avut de la început o înțelegere a unei lumi care pe-acea vreme încă era închisă culturii generale. Era accesibilă specialiștilor, filologilor sau era o țară colonială, care nu putea interesa culturalicește. Or, având această deschidere și această înțelegere din tinerețe, când m-am întors, la douăzeci și patru de ani, am avut sentimentul că înțeleg lucruri care erau atunci încă puțin cunoscute sau neinteresante. Dar lucrurile acestea s-au realizat în treizeci-patruzeci de ani.
Norocul deci de a cunoaște de la început Orientul. Pe urmă, de a cunoaște, datorită Indiei și excursiilor și cunoașterii țăranului român,… de a înțelege și a fi pasionat de această spiritualitate arhaică, țărănească, folclorică. Cred că mi-a îngăduit să anticipez descoperiri care au fost făcute după douăzeci-treizeci de ani: importanța gândirii orientale, importanța gândirilor arhaice, adică țărănești și așa mai departe. Așa că, mă consider norocos pentru acest fapt, că am pornit la drum de la început cu acest noroc. Norocul mi-a fost iarăși că am avut ca maeștri pe Iorga, pe Nae Ionescu, pe Dasgupta și, iarăși, că în străinătate am trăit lângă Ortega, la Lisabona, un an de zile.
Deci, primul sentiment – și aici mă opresc – este că mi se pare că, în cazul meu, acel destin de care mi-e teamă să fie un destin general este dezis. Și, evident, nu simt cei șaizeci de ani. Sper să am răgazul să termin, adică să încununez opera de care voi vorbi mai târziu – ce am de gând să fac –, așa cum nici Blaga, nici Nae Ionescu, nici Eminescu, nici Hajdău nu au avut norocul s-o facă.
Radu Gorun: Vă mulțumesc Mircea Eliade. Ionel Jianu, cum ați fost coleg de generație cu Eliade, puteți să evocați aici pentru ascultătorii noștri unele amintiri din anii ’30? Cum vedeți pe Mircea Eliade de astăzi prin imaginea celui de acum mai bine de treizeci de ani?
Ionel Jianu: L-am cunoscut pe Mircea Eliade în vara anului 1927, când m-am întors de la studii din Paris. Și pot spune că, de la început, m-au impresionat trei caracteristici ale lui Mircea Eliade: fervoarea, imensa sete de cunoaștere și extraordinara lui putere de muncă.
Fervoarea. Mircea Eliade a trăit întotdeauna la o înaltă tensiune. Era o ardere în alb în el. Tot ce făcea făcea cu o pasiune extraordinară și se dăruia. Se dăruia vieții. Nu încerca să păcălească viața, ci dimpotrivă. Așa cum un tânăr s-ar arunca în apele râului să se scalde, așa se arunca în viață Mircea Eliade. Pe mine m-a impresionat lucrul acesta pentru că mi s-a părut că era măsura autenticității lui. Și, pe vremuri, mi-amintesc, că una din teoriile generației noastre a fost trăirismul, adică acea dorință de-a gusta până la capăt paharul tuturor darurilor vieții și de-a încerca să creăm istoria prin propria noastră trăire.
Setea de cunoaștere. Mircea Eliade întruchipa parcă vechea lozincă nihil humanum a me alienum puto („Socotesc că nimic din ceea ce este omenesc nu-mi poate fi străin“). Și într-adevăr, Mircea Eliade aborda toate domeniile cunoștinței, toate domeniile spirituale îndeosebi, cu aceeași pasiune și cu aceeași imensă receptivitate care întotdeauna l-a caracterizat.
Și, în sfârșit, un lucru prin care ne-a-ntrecut pe noi toți: puterea lui extraordinară de muncă. Mircea Eliade era în stare să muncească 48 de ore pe zi, aș spune. Pentru că într-adevăr ne uimea pe toți prin cunoștințele lui, prin vastitatea cunoștințelor lui și prin seriozitatea cu care asimila aceste cunoștințe. Dar aceste cunoștințe nu erau produsul facil al unei superficiale atingeri, ci erau rezultatul unei munci serioase, perseverente, într-adevăr cu totul excepționale.
Acuma trebuie să spun că generația noastră a avut norocul de a trăi într-un moment de disponibilitate politică, ca să spun așa. Idealul național, pentru care luptaseră generațiile anterioare, fusese realizat și noi idealuri politice încă nu se desenaseră pe orizontul culturii românești. Așa încât, faptul cultural era eliberat de servilitatea politică. Pentru că eu, cel puțin, consider că, în măsura în care intervine o ideologie politică, faptul cultural își pierde din independența lui și din întregimea lui.
Ei bine, noi am avut acest noroc de a trăi o epocă foarte frumoasă și, dacă din păcate nu toți din generația noastră au putut ajunge până acum – mulți au rămas pe drum, răpiți sau striviți de vitregia vremurilor –, cel puțin ceea ce a caracterizat generația noastră în acel moment a fost, în primul rând, respectul reciproc. Ne respectam unul pe celălalt. Nu exista între noi ură sau invidie, ci era respectul…, în primul rând, respectul pentru om și, în al doilea rând, respectul pentru valoarea morală a omului. Cred că lucrul acesta, din păcate, nu s-a continuat mai departe după ce evenimentele au despărțit oamenii, dar în acea epocă acesta a fost un fapt moral de o deosebită însemnătate. Și noi am izbutit, deși generația tânără era foarte pasionată și îndrăzneață, și agresivă chiar în anumite momente, am izbutit să obținem și respectul celor mai vârstnici decât noi: un Ion Marin Sadoveanu, un Tudor Vianu, un Rebreanu… Am fost în situațiunea de a avea contact cu tot ceea ce avea cultura românească mai pozitiv și mai înalt. Toți ne-au luat în serios, ne-au respectat pentru că au văzut în noi, pe de-o parte, o deosebită onestitate intelectuală și, pe de altă parte, o voință de independență care ne caracteriza.
Radu Gorun: Vă mulțumesc Ionel Jianu pentru această evocare a trecutului, a anilor ’30. Vă spun că încerc un sentiment de invidie pentru că ați fost tineri la acea epocă. Din nefericire, tinerețea generației care a urmat s-a desfășurat în condiții altfel dramatice. Să continuăm această discuție. Mircea Eliade este în primul rând istoric al religiilor. Îmi pare rău să spun în primul rând, pentru că știu cât ține la opera lui de romancier. Este însă o autoritate necontestată în acest domeniu în Occident. Mi-aduc aminte – pentru că vorbim mereu în evocări acuma –, acum câțiva ani, prin 1960, afându-mă într-un oraș universitar din Franța, la Besançon, într-o societate am cunoscut un profesor universitar care nu era specialist în istoria religiilor și, cum a aflat că sunt român, m-a întrebat: „Cunoașteți pe Mircea Eliade?“ Iar un coleg al meu, care a ajuns profesor universitar de istorie – nu de a religiilor – la Universitatea din Rennes, cu care sunt în corespondență, îmi scria vara aceasta: „Ce se întâmplă cu Mircea Eliade?“ Ajunsese la Mircea Eliade prin părintele Jean Danielou. Deși profesor de istorie, e pasionat însă de religii, și părintele Danielou, prin cărțile lui, prin articole, îl îndreptase spre Mircea Eliade. Și, mi-aduc aminte, acest tânăr – care este foarte bine – a fost entuziasmat și cucerit în tot de cărțile apărute la Gallimard, prin anii ’50, cărțile lui Mircea Eliade.
Deci, Gheorghe Uscătescu, Mircea Eliade este un istoric al religiilor, un interpret al mitului, al întrebărilor românești.
Gheorghe Uscătescu: Cred că e foarte greu să se realizeze un bilanț al extraordinarelor realizări ale lui Mircea Eliade ca savant, pentru simplul motiv că opera lui este în plină…, în plin proces, în plină creație. Avem fericirea toți să constatăm, și în legăturile personale pe care le avem cu el, și în cercetarea operei lui, că Mircea Eliade se găsește în plină vervă creatoare, în plină activitate.
Aș vrea numai să fac câteva aluzii la semnificația operei lui, nu numai în cultura românească, ci în cultura universală. Mircea Eliade, pentru noi, corespunde unei tradiții naționale foarte nobile, care ia naștere cu prezența în cultura noastră a lui Dimitrie Cantemir, după părerea mea, și continuă în forme majore, însă trunchiate, cu Hajdău, cu Iorga, cu tot ce-am avut mai plenar ca putere de creație, într-un sens enciclopedic, nobil al cuvântului. Dar, în acest cadru de creație amplă, enciclopedică, Mircea Eliade aduce în plus un element foarte nou și foarte interesant. El, în același timp, este și un creator pur, și acest spirit al creației pure, de natură literară, dacă vreți, după părerea mea el îl transmite și operei sale științifice. Acest contact permanent cu realul eu găsesc că se desfășoară atât în opera literară a lui Mircea Eliade, cât și în opera științifică.
Am avut onoarea ca să fiu cel din urmă și cel mai modest editor al lui Mircea Eliade, publicându-i anul trecut volumul de amintiri. Eu găsesc că, în confesiunile autobiografice, în jurnalul, în amintirile lui Eliade, în acest contact permanent pe care el îl are cu trecutul lui, cu formația lui și cu activitatea lui, găsim cheia oarecum a personalității lui, a unei personalități în adevăr majore a culturii nostre și a culturii europene. Atât în amintiri, cât și în jurnalul lui, Eliade ne-a prezentat în permanență acest efort al lui ca om de știință de a nu se proiecta în erudiția pură, în erudiție pur și simplu, ci de a fi într-un permanent contact cu realitatea. Pe de altă parte, are meritul opera lui Mircea Eliade de a se găsi la avangarda unor preocupări cum sunt preocupările de revendicare din punct de vedere cultural și spiritual a funcției miturilor, a religiei. Această căutare a lui homo religiosus, care am impresia că este o căutare de bază a operei lui Mircea Eliade, se regăsește într-o unitate foarte amplă atât în opera lui pur științifică, cât și în opera lui literară.
Radu Gorun: Vă mulțumesc, Gheorghe Uscătescu. Personalitate complexă, Mircea Eliade nu este numai istoric al religiilor, numai filosof, el este și romancier.
Ionel Jianu: Aș vrea să adaug că profesorul Thomas Altizer a scris o monografie despre Mircea Eliade10 în care a arătat că Mircea Eliade este un Sir James Frazer al epocii noastre, adică personalitatea cea mai puternică în domeniul etnologiei, al istoriei religiilor, și că el este singurul care ar putea să rezolve dilema care există astăzi, după moartea lui Dumnezeu, cum spunea Altizer, dilema care există astăzi între Orient și Occident. Adică, el ar putea să facă această linie de unire, această alianță între Orient și Occident, pentru a da, a dărui omenirii o nouă formulă de salvare.
Radu Gorun: Aceasta confirmă ceea ce a spus Gheorghe Uscătescu, că trebuie să așteptăm – și vom aștepta – încă multe realizări din partea lui Mircea Eliade. Dar, cum spuneam, un alt aspect al personalității lui este acela al romancierului. Eliade ține foarte mult la romanele sale, la opera sa de romancier. O știm cu toții. Cred că este un fel de caracteristică a oamenilor mari de a ține la lucruri care sunt secundare în raport cu preocupările lor principale. Mi-aduc aminte că vara aceasta, citind o nouă biografie a lui Goethe, cea a lui Friedenthal11, din nou se amintea această obsesie a lui Goethe de a fi cu orice preț un om de știință: în mineralogie, a făcut ceva în teoria culorilor, în botanistică și ținea foarte mult la ele, poate chiar mai mult decât la creațiile lui care i-au supraviețuit.
Dar să vorbim acum puțin de această operă de romancier a lui Mircea Eliade, de la Romanul adolescentului miop, pe care-l evocam la începutul acestei discuții – roman care n-a apărut niciodată în volum și care nu era un adevărat roman, ci mai mult un itinerar spiritual al adolescentului de atunci care era Mircea Eliade –, și până la Noaptea de Sânziene, care a apărut în franțuzește prin 1954 sub titlul de Forêt interdite. Horia Stamatu, aveți ceva de spus în această privință?
Horia Stamatu: Da. Mircea Eliade a început cu un cuvânt, un bogat cuvânt românesc, eminescian: noroc. Era vorba de un noroc personal. Eu cred că nu e numai atât. Acest noroc a fost și pentru mine, și pentru mulți alții. În sensul că niște oameni abia câțiva ani mai în vârstă decât noi, niște adolescenți, ne-au deschis orizonturi, ne-au dat posibilitatea să îndrăznim și noi ceva în viață, să cugetăm și să nu mai fim atât de… de pesimiști în ceea ce privea atmosfera generală a literaturii noastre în proză, cam locală, descriptivă, în care subiectul nu exista… Și așa s-a făcut că, într-o bună zi, Mircea Vulcănescu (alt om nu mult mai bătrân decât noi atunci) mi-a dat o carte, un roman – tocmai vorbisem despre romanul nostru, ce jalnic este, nu știu ce, revoltat și eu și alții –, Isabel și apele diavolului. Și-atunci am constatat că nu e nevoie să plec neapărat din România ca să mai facem, să mai fac și eu și alții, să facem altă literatură, că s-a schimbat ceva.
Acesta era un fapt în ordinea literaturii. În ordinea gândirii înseși, deși, cum am spus, era maestru mai apropiat Mircea Vulcănescu, era Nae Ionescu, formația noastră cam uscată –așa, noi eram cu literatura franceză, și cu gândirea ei, și cu tot – ne ținea foarte departe de Orient. N-aveam o imagine a Orientului, era cel mult un pitoresc, ceva fără profunzime ni se părea. Noi credeam că aici e toată logica, aici se rezolvă toate lucrurile. Și, într-o bună zi, la Fundație, l-am auzit pe Mircea Eliade vorbind despre India. Mi-este imposibil să reconstitui schematic ce a spus atunci, dar iarăși mi s-a întâmplat, ca și în cazul lui Tuliu Romparlui [!?!], parcă o ieșire dintr-o surzenie. Mi-am dat seama că lumea are cu totul alte dimensiuni decât o vedeam înainte și că Orientul într-adevăr există. Nu am adâncit pentru că, fiind poet și nu cercetător științific, nu aveam ce adânci, dar la acea vârstă, de douăzeci de ani sau nouăsprezece ani, am încetat de a fi un infirm. Pur și simplu. Infirm eram, odată, și eu și alții, prin lipsa de nădejde în ceea ce privea literatura română de povestire și orizontul… în ceea ce privea orizontul gândirii. Și de aceea am rămas convins că, deși preocupările mele și ale altora nu aveau nimic de-a face cu știința și poate nici cu filosofia, ci eram pur și simplu poeți, ne-au ajutat enorm niște oameni abia cu câțiva ani mai mari. Și cred că e o mare glorie dacă astăzi profesorul Eliade este un nume mondial. Sigur că da, a fost o dezvoltare a unor posibilități. Dar ceea ce s-a întâmplat atunci mi s-a părut mai miraculos decât succesul mondial. Și anume, ceea ce am spus mai înainte, câțiva oameni tineri care unora, nu mult mai tineri, le deschideau orizonturi și le dădeau posibilitatea să fie ei înșiși în lume. Cred că așa se poate extinde plicarea [sic!] cuvântului noroc despre care a vorbit la început Mircea Eliade. Sunt părtaș la acest noroc și eu și alții.
Radu Gorun: Vă mulțumesc Horia Stamatu, dar pentru ca să rămânem la roman, cred, Virgil Ierunca, că te preocupă îndeosebi activitatea de romancier a lui Mircea Eliade. Cred că ești un adevărat exeget sau ai deveni un adevărat exeget al acestei opere de romancier a domnului Eliade.
Virgil Ierunca: Un exeget scandalizat. Pentru că, numai cu câteva minute înainte, făcând elogiul omului de știință Mircea Eliade, dumneata, citând în paranteză sau într-un fel de paranteză pe Goethe, lăsai impresia că romancierul Eliade sau că opera de romancier a lui Eliade ar fi numai un… ceva subsidiar, ceva care ar completa oarecum sau care ar ilustra oarecum omul de știință, deci ar fi neimportant și nesemnificativ. Asta este de altfel una din realitățile paradoxale ca, atunci când un om de știință face literatură, oamenii de știință sunt ispitiți să vadă în omul de știință un literator și în literator un om de știință. Cazul lui Mircea Eliade este un caz pe cât de paradoxal, pe atât de autentic. Romancierul Eliade nu ilustrează în opera lui literară, în niciun moment, ci numai completează într-un fel de tot, într-un fel de privire generală asupra lumii, romancierul și omul de știință. Nu se poate vorbi de o colaborare decât neconcomitentă, decât periodică vreau să spun. Mircea Eliade nu scrie în același timp roman și nu face în același timp operă de știință. Raporturile sale cu personajele nu sunt critice, ca la omul de știință, ci imaginare. El nu este în același timp și scriitor și om de știință. Despre omul de știință e foarte mult de vorbit. Eu nu sunt un specialist al problemelor de istoria religiilor și a miturilor, dar despre literatură se poate vorbi mult și se poate vorbi în mod paradoxal. Mircea Eliade este important, cred eu, pentru că pune în chestiune însăși esența literaturii, făcând literatură depășind conceptul banal de literatură. Pentru aceasta sunt de făcut câteva observații. Mai întâi toată critica noastră dintre cele două războaie a făcut o greșeală de a vedea în Mircea Eliade un fel de transplantare locală a unui univers, a unui mod de întrebare gidean. E un reflex pe care îl găsim și la alți scriitori. Atunci când se vorbește despre Hortensia Papadat-Bengescu sau când se vorbește despre Camil Petrescu, se pomenește imediat de nu știu ce dimensiune proustiană. În definitiv…
Ionel Jianu: Pardon. Generația noastră nu l-a considerat pe Mircea Eliade nici ca André Gide, nici ca Proust.
Virgil Ierunca: N-am vorbit de generația dumneavoastră.
Ionel Jianu: Dar și noi am făcut critică literară.
Virgil Ierunca: Da, dar vorbesc…
Ionel Jianu: Și atunci când a apărut Maitreyi, de pildă, Maitreyi a fost considerat ca cel mai frumos roman de dragoste din literatura română, un roman în care trăirea adâncă, adevărată era transfigurată și ridicată la un alt plan decât planul creației literare. Așa încât nu puteți să generalizați. Pentru că un domn Călinescu sau ceilalți critici literari de pe vremea aceea nu reprezentau toată critica românească.
Virgil Ierunca: Nu reprezentau toată critica românească, dar nu-i mai puțin adevărat că, atunci când spui critică literară dintre cele două războaie, trebuie să citezi pe Călinescu, să citezi pe Lovinescu, să citezi pe un Pompiliu Constantinescu, să citezi pe Vladimir Streinu, pe Cioculescu și aproape… Asta nu însemnează că nu există critici care nu sunt așa-ziși de meserie, nu fac critică literară profesională, și nu sunt mai profunzi sau, în sfârșit, nu văd altminteri lucrurile…
Ionel Jianu: A scris și un Mihail Sebastian.
Virgil Ierunca: Da. În orice caz, problema nu se pune dintre… Această asociere între Gide și Eliade este o asociație fortuită. Demersul interogativ, definit, sau, în sfârșit, demersul acesta care este în toată opera lui Gide se poate rezuma la răspunsul acestui pourquoi pas? gidean. Niciun pourquoi pas? nu există în universul de romancier al lui Mircea Eliade. Personajele lui Eliade au o nostalgie activă a unui fel de paradis pierdut. În această nostalgie activă, două direcții: o direcție îndreptată spre realitatea, să zicem, istorică, ceea ce duce la nașterea întregului ciclu Întoarcerea din rai – Huliganii, și o privire spre un alt fel de realitate, o realitate poate mai reală, aceea în care apare literatura fantastică a lui Mircea Eliade – Șarpele, Domnișoara Christina – , pentru ca totul să ajungă într-o sinteză, această sinteză făcută în afară, care este Forêt interdite, unde toate aspectele, și cele fantastice, și cele de privire imediată asupra unui fals social… Pentru că voi reveni imediat și voi spune că nu există în Huliganii – ca să luăm unul din romanele cele mai reprezentative și unul din romanele care ar presupune cel mai imediat că e vorba de o revoltă socială – … în Huliganii nu există, nu e vorba de o revoltă socială. Eroii lui Mircea Eliade nu vor să modifice neapărat lumea. Ei vor să modifice… să se modifice pe ei. Deci, există un fel de huliganism spiritual care apare și care este evident până și în romanele a căror acțiune, al căror miez pun în joc realitățile imediate. Dar nu… Astea sunt probleme oarecum provinciale. Mircea Eliade este un mare romancier pentru mine pentru că, punând în chestiune datele literaturii, ajunge să facă literatură peste literatură. Așa cum Proust face literatură dincolo de literatură, așa cum Malraux face literatură dincolo de literatură și, în sfârșit, am putea cita pe alții. Câteva teme, școlărește vorbind, ar putea să ne demonstreze în ce constă originalitatea scriitorului Mircea Eliade. În afară de Proust și de Faulkner, nimeni cred eu, nu numai în literatura română, dar nimeni nici în literatura mondială, nu a privit sau nu s-a lăsat macerat într-un fel atât de original de problema timpului. Există un fel de luptă permanentă împotriva Cronosului la Mircea Eliade, o luptă care definește și conturează până la urmă un fel de cunoaștere, o foame ontologică de a cunoaște. Această foame de a cunoaște ontologic… În această viziune absolut spirituală de a defini trecerea omului prin lume, timpul este de fapt personajul principal din toată opera literară a lui Mircea Eliade. Misterul rupturii provocate de apariția timpului și căderea în istorie, care urmează în mod necesar acestei căderi, susține viața și opera scriitorului Mircea Eliade. Ruptura ne duce imediat la istorie. Există un fel de cădere în istorie cu care nu numai savantul Mircea Eliade nu poate fi niciodată de acord. Există un fel de luptă permanentă împotriva asalturilor agresive ale istoriei. E vorba de asalturi și de agresivități spirituale ale condiției omenești și nu numai de asalturile agresive ale politicului, ale socialului.
Radu Gorun: Îți mulțumesc, Virgil Ierunca, pentru această savantă și pertinentă analiză a operei romanești a lui Mircea Eliade. Îți mărturisesc sincer că aș avea anumite rezerve de făcut. Din nefericire suntem limitați, cum se întâmplă întotdeauna la un post de radio. Sper că vom avea prilejul să reluăm această temă a lui Mircea Eliade romancier cu prilejul unei alte discuții. Pentru moment, țin în încheiere să dau din nou cuvântul lui Mircea Eliade, punându-i o întrebare banală, dar care totuși cred că e necesară, asupra planurilor de viitor.
Mircea Eliade: Aș vrea să încep cu ce-am făcut în ultimii zece ani, pentru că nu fac decât să prelungesc acești zece ani. Am avut… am fost invitat în America, profesor de istoria religiilor, am ezitat să rămân, dar după câțiva ani numai mi-am dat seama că aș putea face ceva. Istoria religiilor, care era o disciplină oarecum ignorată, acuma este una din disciplinele la modă, aș spune, în America. Deja zece studenți de-ai mei, doctori în filosofie, în istoria religiilor, sunt zece profesori la zece universități, în istoria religiilor. Am impresia că lumea se deschide, cultura americană ia foarte în serios istoria religiilor. Jianu amintea cartea lui Altizer, dar sunt deja trei sau patru teze de doctorat despre interpretarea mea a istoriei religiilor. Deci, ceea ce fac acuma și ceea ce sper să termin înainte de zece ani și să încununez ce am început cu patruzeci de ani în urmă, ar fi: Continui să public o revistă, History of Religions, publicată într-o ediție internațională, dar în limba engleză, la Chicago. Continui să public Antaios, la Stuttgart, cu Ernst Jünger. Regret că nu pot continua Zalmoxis, pe care am început-o la București și care este altceva sau a fost altceva decât ce este astăzi History of Religions. Sper să termin în câțiva ani o operă care va fi marea mea operă, o istorie a religiilor din preistorie până la Nietzsche, până la moartea lui Dumnezeu proclamată filosofic. O istorie care să nu treacă totuși de cinci sute de pagini și asta e marea greutate. E ușor de scris zece volume, patru volume, poți cita mult, poți stărui, intra în digresiuni. Vreau să mă concentrez la cinci sute de pagini. Sper să termin cartea aceasta în trei ani. A doua carte importantă este o carte despre religiile dacice. Se numește De la Zalmoxis la Genghis-Han. Am scris deja câteva capitole importante, nu încă capitolul central despre Zalmoxis. Cartea trebuie să apară însă în trei ani. Și a treia carte care, iarăși, sper să încununeze cercetări de etnologie în ultimii cincisprezece ani, este o carte despre religiile primitive. Ăsta ar fi planul de viitor în cinci ani. Evident, am terminat o parte din autobiografie și sper să pot lucra curând la un roman. Cam asta ar fi. În afară de nuvelele care au apărut și altele care vor apare curând, astea ar fi planurile de viitor ale unui scriitor pe vremuri prolix, astăzi mai puțin… nu mai leneș, dar mai sfârtecat de treburi și de călătorii. Și astea ar fi planurile.
Radu Gorun: Vă mulțumesc Mircea Eliade și, deși cuvântul noroc nu prea este la locul lui când vorbim despre noi, vă doresc mult noroc și în activitatea de viitor.
Radio Europa Liberă: Am transmis o masă rotundă cu Mircea Eliade, care a împlinit anul acesta vârsta de șaizeci de ani. Acest program a fost realizat la Roma de redactorul nostru Radu Gorun. Aici Radio Europa Liberă.
____________________
1 Însemnare din 23 decembrie 1950, Mircea Eliade Papers (M.E.P.), 15.4, f. 677, Special Collections Research Center, University of Chicago Library.
2 Însemnare din 31 decembrie 1952, M.E.P., 15.5, f. 875.
3 Însemnare din 27 iulie 1965, M.E.P., 16.7, f. 2867. Ar putea însă fi vorba de Radio France?
4 Însemnări din 26 și 28 septembrie 1967, M.E.P., 16.10, ff. 3324, 3325.
5 Înregistrarea se păstrează în fondul Radio Free Europe / Radio Liberty Broadcast Records, la Hoover Institution Archives, Stanford University, Stanford, CA. Mulțumiri dlui director adjunct Martins Zvaners pentru permisiunea de a publica transcrierea ei.
6 Însemnare din 12 octombrie 1967, M.E.P., 16.10, ff. 3336-3337.
7 M. Eliade, „Papini, eu și lumea (Fragment din Romanul adolescentului miop)”, Viața literară (București), nr. 65, 10 decembrie 1927, pp. 1-2.
8 Giovanni Papini, Un om sfârșit, în românește de Gh. Călinescu, cu o prefață a autorului pentru ediția românească și o introducere de Alex. Marcu, Cultura Națională, București, 1923 (dar apărut în ianuarie sau februarie 1924).
9 M. Eliade, Amintiri, I. Mansarda, Destin, Madrid, 1966.
10 Thomas J.J. Altizer, Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred, The Westminster Press, Philadelphia, 1963.
11 Richard Friedenthal, Goethe. Sein Leben und seine Zeit, Piper, Munchen, 1963, cu numeroase reeditări și traduceri.
Transcriere și prezentare de Liviu Bordaș