„Limba veche și-nțeleaptă”

Mi-ar fi plăcut, desigur, și mie să „evoc”, răspunzând anchetei R.L., câteva dintre acele cuvinte pe care vorbitorii de astăzi nu le mai folosesc și uneori nici nu le mai cunosc. Nu fiindcă n-aș ști că viața cuvintelor, ca și viața omului, stă sub vremi, dar pentru că găsesc, de pildă, pluralul din letopisețul lui Miron Costin din veacul al XVII-lea mai plin de farmec decât actualul vremuri, la fel cum letopiseț mi se pare mai potrivit alături de veac, ceea ce mă face să las cronica pe seama secolului XXI. Vă rog să mă credeți că mi-au venit absolut întâmplător pe limbă aceste vechi cuvinte, cine știe de ce, poate pentru că geniul limbii române a vrut să-mi răsplătească sacrificiul de a scrie o prefață la anchetă, altminteri (alt cuvânt aproape uitat) necesară, în loc de a scoate la aerisit, precum ceilalți respondenți, măcar o parte din vechiturile lingvistice care au făcut în veacurile trecute minunăția limbii române și deliciul câtorva dintre noi, cei de azi.

Marele lexicograf francez Littré spunea, în prefața Dicționarului limbii franceze din 1872, în care, pentru prima oară, figurau cuvinte din vocabularul curent și cuvinte ieșite din uz: „Trecutul unei limbi ne călăuzește imediat spiritul către viitorul ei.” Într-o ediție contemporană, în 22 de volume, ultimul din 2007, Littré „readuce la viață”, cu expresia noilor editori, toate „cuvintele, expresiile și proverbele limbii de ieri”, precum și sensul lor în cele dintâi atestări. Lingviștii români s-au arătat preocupați mai puțin de ieșirea din uz a unor cuvinte decât de intrarea în vocabular a unora noi-nouțe, pe care Florica Dimitrescu le numește, în dicționarul ei apărut în două ediții, cuvinte recente. Motivul e simplu: acestea din urmă nu sunt totdeauna necesare, altfel spus, nu îmbogățesc cu adevărat limba și nu-i cresc expresivitatea, ci, din contra, o uniformizează și o simplifică oarecum în același fel ca SMS-urile de pe telefonul mobil, transformând-o în telegrafia fără fir a Telegramelor lui Caragiale. Așa încât fenomenul care reține atenția, pe bună dreptate, a lexicografilor români este starea actuală a limbii, împrumuturile haotice, ezitările ortografiei și altele asemenea. Nostalgie după trecutul limbii române manifestă de obicei scriitorii, de la Eminescu citire, care idealiza memorabil „limba veche și-nțeleaptă”. Așa se explică de ce am invitat scriitori, și nu lingviști să răspundă la ancheta noastră. (În paranteză fie zis, de aici mi s-a tras și obligația de a încerca să-mi împrospătez cunoștințele lingvistice dobândite în facultate, care ar trebui să fie grozave, mă rog, dacă mă gândesc că am avut dascăli precum Al. Rosetti, Iorgu Iordan, J. ck, Al. Graur, Matilda Caragiu, Alexandru Niculescu, Florica Dimitrescu, Grigore Brîncuș, Ion Coteanu, Valeria Guțu-Romalo și Theodor Hristea. În facultate, eu am urmat calea literaturii, nu a limbii, dar nu i-am uitat nicio clipă pe acești excepționali profesori de lingvistică. Tot ce am știut vreodată și tot ce mai știu astăzi, de la ei am învățat.) Revin la idee și spun că sensibilitatea scriitorilor față de limbă este firească, de vreme ce ea reprezintă materia lor primă. Am mărturisit și altădată că, obligat să citesc literatura română din cinci sute de ani, m-am îndrăgostit nu doar de bogăția ei, dar și de limba operelor care o compun. O limbă care, în mare parte, nu se mai vorbește. Și nici nu se mai scrie. Dar care este tezaurul nostru național cel mai prețios, despre care tot mai puțini vorbitori au cunoștință. Asta explică, în parte, și limba stricată pe care o vorbim astăzi. E adevărat că stricători de limbă au existat și în secolul primei noastre modernități, al XIX-lea. Deosebirea dintre cei de azi și cei de ieri este una care ține de bună-credința celor de ieri, care visau fie la o limbă română apropiată de originile ei latine, fie la una apropiată de suratele ei latine, și de lipsa oricărui considerent de ordin istoric sau cultural al multora din vorbitorii de azi, în fond, de lipsa lor de respect față de cel mai mare bun național care este limba. Pentru ei, cuvinte uitate este o exprimare fără sens. Literatura clasicilor n-o citesc, în școală nu li se mai vorbește nici de Al. Odobescu și de încântătoarea limbă din Pseudokinegetikos, nici de aceea uluitoare a lui Ion Ghica din Scrisori către Vasile Alecsandri. Și cum să-și dea seama de cuvintele de neuitat, din păcate, nu și pentru ei, din dulcea moldovenească a lui Neculce, pe care o va țese pe un gherghef imens, peste două veacuri, Sadoveanu?

N-aș vrea să ne credeți atât de naivi, încât să ne închipuim că ancheta noastră va avea o urmare practică și imediată și că, începând cu dascălii și terminând cu lingviștii, toată suflarea românească va deveni preocupată de sărăcirea limbii române prin uitarea unora din cele mai frumoase cuvinte, expresii și ziceri (iată!) din veacurile trecute. Nici că vorbitorul actual va deveni conștient cu adevărat de eventualitatea ca, într-o bună zi, limba română să fie pusă pe lista UNESCO a limbilor în pericol de dispariție. (Nu exagerez decât în măsura în care n-am precizat că o limbă poate dispărea nu numai dacă nu mai este vorbită, ci și dacă este vorbită atât de prost, încât își periclitează identitatea, care stă în rădăcinile ei.) Nu din naivitate, așadar, am solicitat părerea atâtor colegi ai noștri, ci din încredințarea că niciun rău, oricât de mic, nu poate fi îndreptat dacă este ignorat. Cineva trebuie, mai devreme sau mai târziu, să folosească semnalul de alarmă. În caz contrar, locomotiva limbii ar trage după ea vagoanele doldora de cuvinte, într-o goană fără oprire, printr-un tunel nesfârșit ca acela din povestirea lui Dürrenmatt.