„Putin și Zelenski sau Achile și Hector“
„Fertila și scandaloasa“ asociere din titlu, după cum o numește un jurnalist în numărul de la începutul lui iunie al hebdomadarului francez L´Obs, aparține scriitorului și criticului de artă Jean-Yves Jouannais, autor al unei Encyclopedie des guerres (Enciclopedia războaielor), „o panoramă unică a modurilor de a scrie și descrie războaiele de după Homer“, în cuvintele lui însuși. „Oamenii fac războaie ca să povestească istorii“, afirmă din capul locului Jouannais. Afirmație doar aparent ludică. Jouannais nu neagă oroarea războaielor și, cu atât mai puțin pe acela purtat de Rusia contra Ucrainei („ceea ce se petrece în Ucraina este o invazie care nu poate fi scuzată, dorită de un tiran“). Ideea lui însă este că războiul lui Putin nu are nimic particular, ci face parte din lunga serie istorică a războaielor. Îl citează pe Heraclit: „Polemos (război) este tatăl tuturor lucrurilor și al tuturor lucrurilor rege.“ „Pe scurt, n-au existat mai multe războaie de la începutul umanității, ci un unic fenomen, pe care-l numim război, și a cărui reapariție, mai mult sau mai puțin regulată, continuă să ne umple de uimire.“ Interesante sunt exemplele oferite de Jouannais în sprijinul ideii sale. Logica ar fi cerut ca Iulius Cesar să-și conducă trupele în Dacia, care reprezenta cea mai mare amenințare pentru Roma. Ei bine, Cesar a ales Galia cea pașnică și un război care nu-i aducea nicio glorie. De ce Galia? „Pentru că romanii fantasmau pe seama codrilor uriași și a religiei druizilor, foarte impresionantă în epocă, ca și pe seama triburilor războinice de acolo. Cesar a ales Galia mai puțin pentru gloria unui război victorios și mai mult pentru că îi inspira o poveste plină de pitoresc. Comentariile asupra războiului galilor i-au adus adevărata glorie, nu războiul propriu-zis.“ Încă un exemplu, și mai frapant: toate traducerile Iliadei asociază numele lui Achile cu adjectivul impetuos, iar pe cel al lui Hector, cu temerar. Impetuozitatea este o caracteristică a fenomenelor naturale, temeritatea este umană. De la Iliada încoace, toată lumea caută să identifice în fiecare război un impetuos și un temerar. În războiul din Ucraina, este evident că impetuosul este Putin, „cel care a dat năvală ca o alunecare de teren, căreia cu greu i-ai putea descoperi o brumă de spirit, în timp ce Zelenski, cel care îi face față, măsoară natura agresiunii și își arată temeritatea.“ În mintea retardată a lui Putin, firul istoric se reînnoadă în 1941, anul încercuirii și nimicirii de către germani a Armatei Roșii la Kiev, de unde planul lui inițial de a elibera orașul de… naziști. Cum acest plan A nu i-a reușit, a ales ca plan B Mariupol. În definitiv, teza lui Jouannais nu e doar un simplu joc, cum să zicem mai bine, postfactual.
Corespondență Doinaș – Radu Stanca
După volumul pe care l-a editat, mult comentat și pe drept cuvânt, cuprinzând corespondența dintre Ion Negoițescu și Radu Stanca, Ion Vartic întregește tabloul relațiilor dintre membrii Cercului Literar de la Sibiu cu patru scrisori adresate de Șt. Aug. Doinaș lui Radu Stanca, două în 1947 și câte una în 1955 și 1956, publicate în numărul pe mai 2022 al revistei clujene „Apostrof“. (O prezentare a întregului număr poate fi citită în pag. 7.) Într-un Cuvânt înainte, Ion Vartic înfățișează contextul dramatic în care Doinaș i-a scris prietenului său. Ca să obțină de la noile autorități aprobarea pentru apariția unei publicații în continuarea „Revistei Cercului Literar“, aproape toți membrii importanți ai Cercului se înscriseseră în 1946, la inițiativa lui Negoițescu, în PCR: Doinaș, Regman, Todoran, Enescu, Negoițescu însuși. Nu și Radu Stanca, cel care a considerat că „superbul act“, cum l-a botezat el ironic, este „compromițător“ și nu va avea urmarea dorită. Lucrurile chiar așa au stat, așa că Negoițescu și Doinaș s-au autoexclus din PCR, iar Regman și Enescu au fost excluși. Primele două scrisori ale lui Doinaș „arată criza sufletească profundă în care a intrat de pe urma acestui compromis“, notează Ion Vartic. Scrisorile, excepționale, într-adevăr, dezvăluie însă cu mult mai mult decât frământările legate de criza de moment prin care trece poetul. Doinaș îi întoarce, într-un fel, lui Stanca reproșul, afirmând că, dacă „e absolut firesc ca să revin asupra greșelii“, „nu evidența acestei greșeli a luminat în mine o serie de lucruri, ci, pur și simplu, această greșală a fost luminată ca atare de o radicală transformare interioară“. Iată și ce spune el mai departe: „Până azi, valorile morale alimentau, pigmentau preocupările și, să zicem, realizările noastre, dându-le o semnificație de ordinul al doilea pe plan de umanitate. Acum însă la mine e vorba de o cu totul altă ierarhie lăuntrică. M-am trezit brusc că valorile pe care le știam în subsidiarul celor estetice, eliberându-se de vasalitate, au devenit suverane.“ Constatăm că nu e aici doar abandonarea liniei cerchiste, ci o răsucire cu 180° a atitudinii lui Doinaș față de sensul creației proprii, dar față de acela poeziei și al artei în general. Astfel de schimbări sunt frecvente la un artist și nu pot fi incriminate ca atare. Ceea ce ne alarmează în cazul de față este motivația schimbării: aderarea la PCR fusese, după cum cerchiștii o spuneau chiar ei, un act de oportunism, nu unul din convingere. Întrebare supărătoare: cu o asemenea motivație conjuncturală, cum a fost posibil ca Doinaș să prezinte schimbarea concepției lui literare drept una de natură existențială. Invocarea moralei în acest context e, în fond, imorală. „Superbul act“ nu mai poate fi considerat doar o simplă „greșeală“, ci un temei serios de reevaluare a convingerilor lui cele mai intime. Stanca îi comunicase lui Doinaș că, după părerea lui, „starea“, criza, adică, prin care acesta din urmă trece, înseamnă „o revenire la bunul-simț“. „Dezamăgit“, Doinaș îi oferă lui Stanca explicațiile pe care le-ați putut citi mai sus. Când te gândești că totul a pornit de la un gest de pur oportunism politic, nu poți să primești aceste explicații decât cu o imensă rezervă de ordin moral. (N.M.)
Xi, demonul miasmelor de primăvară
În același număr al revistei franceze, cunoscutul romancier chinez, Ma Jian, autor al romanului China Dream (Visul chinez), aflat în exil la Londra, publică o extraordinară analiză a situației actuale din țara lui, în care Xi Jinping a impus o dictatură comparabilă cu aceea maoistă. Scrie Ma Jian: „China întreagă este o mare închisoare din care au fost excluse orice informație și orice gândire.“ Evocând modalitatea specifică în care chinezii se raportează la catastrofele naturale, romancierul face câteva observații absolut uimitoare, mai cu seamă pentru noi, europenii: „M-am gândit nu o dată la cele cinci zeități ale epidemiilor care sunt venerate în China de milenii. La origine, cinci demoni ai anotimpurilor și ai terifiantelor lor grozăvii. Conform legendei, oamenii din vechime au îmblânzit aceste spirite ale răului, le-au transformat în divinități ale miasmelor și le-au plasat în temple, unde le aduceau ofrande, ca să obțină protecție contra bolilor. Demonul care controla relele primăverii se numea Zhang Yuanbo. Deoarece pandemia de Covid a fost declarată primăvara, la Wuhan ca și la Shanghai, zeitatea miasmelor de primăvară este numită astăzi Xi Jinping. Xi a devenit un demon malefic care, la fel ca Zhang Yuanbo, va trebui să fie îmblânzit.“ Ma Jian ne lasă să înțelegem că soluția chinezească menită a-l îmblânzi pe demonul Xi constă în a-i consacra un templu și a-i oferi tradiționalele ofrande. Referindu-se la carantina deosebit de brutală impusă de Xi locuitorilor din Shanghai și din alte mari orașe, odată cu răspândirea Omicron, romancierul chinez scrie: „Dacă comandantul-șef Xi Jinping va vrea să aplice metoda «zero Covid», China întreagă va fi pusă sub lacăt. La fel ca în 1958, în timpul Marelui Salt înainte, când Mao Zedong a ordonat chinezilor să extermine vrăbiile, vinovate de a ciuguli semințele de pe câmpuri. Strategia «zero vrăbii» a fost încununată de succes, dar cu ce preț: insectele s-au înmulțit peste măsură antrenând o catastrofă ecologică. Pe modelul instituțional al Partidului Comunist Chinez, Xi Jinping a înlocuit vrăbiile cu Covidul.“ De data asta, adăugăm noi, catastrofa a fost una socială și economică.
Spiru Haret și epigonii
Este titlul unui articol din revista târgovișteană LITERE, semnat de Mihai Stan, redactor-șef, care îi evocă pe Spiru Haret, cel mai faimos ministru al școlii românești, numit în funcție la sugestia Regelui Carol I, și pe epigonii săi, cum îi numește, nu chiar corect, autorul articolului (a se vedea, de asemenea, nota din pag. 7). Corect ar fi să ne referim nu la toți, ci doar la aceia care au ocupat postul după 1989 și n-au fost la înălțimea lui. Ceea ce este frapant în articolul lui Mihai Stan este numărul miniștrilor din treizeci și doi de ani și jumătate: 26. Iar dacă îi punem la socoteală pe cei care au ocupat postul de mai multe ori, numărul de schimbări urcă la 31. Media duratei unui mandat este, așadar, cam de 1 an. Recordul îl deține Ecaterina Andronescu, de patru ori ministru. Cei 26 provin din 6 partide, 2 de la FSN, 10 de la PDSR-PSD, 3 de la PDL, 3 de la PNL, 2 de la PNȚCD, 2 de la PD și 4 independenți. Deoarece unul dintre independenți a fost ministru din partea PSD la cea de a doua numire, iar miniștrii PD proveneneau, ca și cei din PDSR, din FSN, remarcăm faptul că 16 din 26 miniștri au făcut, în materie de școală, politica partidului cu cea mai lungă guvernare din epoca postdecembristă. Acestuia îi revine, așadar, 61% din responsabilitate pentru spoiala repetată de reformă care a împins învățământul românesc până la marginea prăpastiei. În definitiv, schimbarea, de 5 ori, a titulaturii ministerului, fără să se schimbe nimic esențial, în afară doar de dorința guvernanților de a înființa, desființa, unifica sau separa diferite ministere sau secretariate de stat în funcție de interese de partid și de persoane: Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Tineretului și Sportului, Ministerul Educației Cercetării, Tineretului și Sportului, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Educației, Cercetării, Inovării și Digitalizării. Care este în prezent titulatura ministerului, nu știu: de un lucru sunt însă sigur, și anume că, nici de data asta, nu i se spune Ministerul Învățământului. A bon entendeur salut! Pe românește: cine are urechi de auzit să audă!
Mutația valorilor estetice fără Lovinescu
Citim în revista EUPHORION (nr. 1/2022) de la Sibiu o anchetă despre critica literară cu tema mutației valorilor estetice, la care răspund mai mulți scriitori și mai puțini critici. Ideea în sine e foarte bună și actuală. O dovadă este că și alte reviste de cultură au avut-o în vedere, între care România literar\, nu de mult, sau Vatra, la ancheta căreia ne-am referit într-un editorial, mai de curând. Patru din cele șapte întrebări pe care ancheta le adresează colaboratorilor se referă la valoarea estetică, la primatul ei (confundat de unii dintre respondenți cu autonomia esteticului, confuzie destul de răspândită, pe care și criticii generației 60 au făcut-o, oarecum obligați de împrejurări) și la perenitatea sau, respectiv, la mutația valorilor estetice. Formula din urmă îi aparține lui E. Lovinescu și reprezintă coronarul teoretic al Istoriei literaturii române contemporane, ediția în patru volume din anii 1924-1927. De aceea e curios că numele lui Lovinescu nu e menționat în preambulul anchetei, nici de vreunul dintre respondenți, cu singura excepție a lui Dumitru Chioaru, foarte probabil autorul preambulului, dar, cum remarcam, nu în acesta, ci în propria intervenție din anchetă. Răspunsurile sunt variate și interesante, majoritatea pledând în favoarea ideii primatului estetic. Cât despre mutație, ea reține într-o măsură mult mai mică atenția, deși părea să fie Regina Balului. Ancheta se încheie cu un dialog fără nicio legătură cu subiectul între Mihai Iovănel și Cristian Moraru, ultimul, prezent de fiecare dată când vine vorba despre critica literară. Ce opinii are în această privință, știm deja din paginile revistei Vatra, deși, dacă e să ne luăm după data apariției celor două publicații ardelene, primatul (!) îl are „Euphorion“. Întovărășirea cu Mihai Iovănel, a cărui Istorie a literaturii române contemporane (paradoxal, ce mai titlu lovinescian!) este făcută țăndări, și n-aș zice că pe nedrept, chiar de unul din respondenții la ancheta din „Euphorion“, confirmă, o dată mai mult, vorba cunoscută: spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești. Despre ideile lui Cristian Moraru am scris în editorialul amintit. Nu simt câtuși de puțin nevoia să reiau discuția. Dar à propos de „însoțirile“ criticului, nu pot să nu spun câteva cuvinte. Luând cuvântul dintre ghilimele în sens figurat, e vorba de criticii literari de astăzi pe care Cristian Moraru își sprijină concepția despre noua cultură critică pe care ține cu tot dinadinsul să o impună generațiilor vechi. Iată-i: „Un nou sistem, mai puțin hegemonic, e pe cale de a se naște în critica românească, cu actanți mai puțin autoritari (!), dar mai autorizați profesional și deontologic (!). Acest sistem e obligat să se reconstruiască după 2000, când structura homosocial-masculinistă (!) a criticii românești se destramă în sfârșit odată ce Adriana Stan, Andreea Mironescu, Teodora Dumitru, Mihaela Ursa, Daiana Gârdan și alte femei (!) încep să intervină în conversația critică și să o redefinească.“ Gusturile, mai ales în materie de femei, nu se discută. Nu-mi rămâne de spus decât că, dacă aceste tinere doamne și domnișoare reprezintă critica românească de mâine, căci pe cea de azi n-o reprezintă cu siguranță, avem mari motive de îngrijorare. Și, fiindcă la o anumită vârstă îngrijorarea poate să ne îmbolnăvească mintea, mă leg să nu-l mai citesc pe fostul meu student cât mi-o fi dat să trăiesc. (N.M.)
Români în vacanță
Cronicarul a fost în vacanță la mare. Nu la Marea Neagră, ci la Marea Egee, într-una din țările apropiate de noi care, în timpul verii, tinde să se românizeze. Acolo, firește, a dat peste o sumedenie de compatrioți. Și i-a privit atent, cu oarece detașare, ca la teatru, când urmărești reprezentația de pe scenă. Cum i-au apărut? Cei mai mulți dintre ei erau, cum altfel?, posesori de mașini scumpe sau, cum ar spune cei în cauză, de mașini „ambițioase“. Dimineața, devreme, se remarcau prin ceea ce s-ar numi vânătoarea de șezlonguri: vreunul din „gașcă“ se grăbea să meargă pe plajă și să ocupe, cu prosoape, cu alte obiecte personale, șezlonguri, cât mai multe, pentru el și ceilalți, doar așa, ca să se asigure, de dragul posesiei, fără ca de fapt „cuceritorii“ locurilor să le și folosească. Altfel, românii noștri, destul de tineri în general, atrăgeau atenția prin trupurile neîngrijite (adică, erau supraponderali, cu pântece revărsate), fie bărbați, fie femei. Frunțile le erau înguste (e de presupus că niciodată nu le-a fost stăpânită mintea de fiorul vreunui gând mai adânc). Exprimarea lor era săracă, iar vorbele – bolovănoase (când îi auzeai, ți se părea că tocmai se descarcă pietrele de pavaj dintr-o remorcă de camion). Toți erau campioni la consumul de bere și de orice alt fel de băuturi. Și toți erau deciși să se simtă bine, oricât i-ar fi deranjat pe cei din jur. Mai erau și foarte încântați de ei înșiși, de poziția lor în univers. Din păcate, îți dădeau sentimentul că ai de-a face cu niște oameni neterminați sau, pe șleau, cu neamuri proaste. Iar progeniturile lor, evident, le călcau pe urme: copii la indigo ale părinților, și trupește, și la vorbire, și la comportare, și la dorințe. Gălăgioși și fără pic de sfială, convinși că n-au nicio obligație, dar au toate drepturile din lume, inclusiv pe acela de a-i exaspera pe cei din jur cu urletele lor sălbatice. În concluzie: cu asemenea exponenți ai nației în acțiune, e greu de crezut că le putem face străinilor o impresie bună. Din ce cauză arătăm atât de dezolant? Din aceeași, cea știută: școala slabă, lipsa de educație, codul de valori eronat promovat în societatea românească de astăzi.
Cine sunt cititorii de literatură
Aflat, cum tocmai a mărturisit, în vacanță, în afara țării, cronicarul a ascultat uneori un post de radio românesc. (Beneficiile internetului!) Într-o zi, a avut plăcerea să-l audă vorbind într-o emisiune, invitat al lui Cătălin Striblea, pe Horia-Roman Patapievici. Strălucitul eseist deplângea faptul că la noi se citește din ce în ce mai puțină literatură. Și observa că interesul și așa redus al publicului este îndreptat spre autorii străini (adeseori, nu de prima mână), spre deosebire de anii 90, când situația era inversată, cititorii fiind atrași atunci de cărțile scriitorilor români. Este ceea ce am constatat și noi și am semnalat nu o dată.
Repede, cu un soi de jubilație, românii s-au eliberat de „robia“ cărților, au renunțat la citit. Avem telefoane mobile, nu mai avem nevoie de cărți!, par să fie ei convinși și se străduiesc să trăiască după această deviză, eliminând cărțile de literatură din viețile lor, fără să observe că, dacă vor alege seninătatea aceasta a ignoranței, îi paște un pericol cât toate zilele de mare, deznodământul e starea de imbecilitate.
Ne întrebăm cine sunt totuși acei foarte puțini cititori/ cumpărători de literatură română? Sunt cumva profesorii de limba română, absolvenți ai Facultăților de Litere, așa cum ar fi firesc? Nu credem. Dintre ei, cititorii reprezintă excepția. În general, categoria dascălilor a dat numeroase semne de plafonare, profesorii nu mai au aptitudinea și pasiunea cititului, iar ca dovadă stau „produsele“ lor, adică seriile de elevi cu totul dezamăgitori ca nivel de pregătire intelectuală. Nici elevii ori studenții nu se numără printre cititorii fervenți, și, dintre ei, cei împătimiți de literatură constituie doar excepția, nu regula. Atunci, cititori de literatură sunt, poate, oamenii care scriu, cenacliști literari? Părerea noastră este că, din nefericire, nici aceștia nu excelează la capitolul lecturi. Ei sunt auto-centrați, preocupați de producțiile lor, nicidecum de ceea ce reprezintă adevărata literatură. Atenți exclusiv la ce iese din condeiele proprii, ignoră cu nepăsare fudulă scrierile de valoare. Li se pare că sunt victimele unei conspirații, că nu li se recunosc meritele (evidente pentru ei, însă inexistente după judecata criticii!…). Aceștia citesc doar ceea ce scriu ei înșiși, se laudă unii pe alții, închiși într-un univers mic, suferind, paralel cu adevărata literatură.
Mai că suntem înclinați să credem că cititorii de vocație (pentru citit îți trebuie talent ca și pentru scris!) sunt mai greu de găsit decât pepitele de aur printre pietricelele din albia unui pârâu de munte. Și suntem tentați să spunem că singurii cititori autentici, pe care putem miza, sunt cei patruzeci-cincizeci de cititori profesioniști, critici literari, cei care scriu cronici de întâmpinare și ne dau iluzia că literatura noastră e citită și apreciată. (Cronicar)