Ființa cuvintelor

Cuvintele au ființă, au, negreșit, o viață a lor. Iar în cazul celor mai multe, durata existenței este una vremelnică, mai lungă sau mai scurtă. Ele intră în vorbire, cresc și apoi descresc, înfloresc și apoi se vestejesc, se nasc și apoi se sting, pier. Cad în uitare, stau rătăcite în vreun ungher al limbii, cu înțelesurile îngropate în ele, ne(mai)știute. Sunt ca și moarte. Uneori, mor de moarte bună, atunci când nu mai e nevoie de ele, când a dispărut lucrul, funcția sau acțiunea care le-a generat, pe care erau puse să le numească. Exemple? Ispravnic, pârcălab, paharnic, staroste, cârmuitor și altele ca acestea, legate de Evul Mediu românesc. Tot din vremea aceea, datează și alte vorbe, de un farmec aparte, încărcate cu miresme tari ca ale unor flori de câmp, cum ar fi pafta, cingătoare, surtuc, ițari, laibăr, traistă, sau milog-milogeală, găinar, drumeț, sau, din greacă, paraxenie (totuna cu capriciu, ciudățenie, toană) și fandacsie (adică fantazie, închipuire, dar și fanfaronadă, fală, fudulie), ce trece în fantaxie (cu înțelesul de închipuire, bănuială). Ori țâțână, adică balama, șarnieră (și acest din urmă substantiv e pe cale de a fi uitat prin nefolosire!). Să observăm că în vorbirea vie țâțână este întâlnit îndeosebi într-o expresie care are în ea și expresivitate, și forță: a scoate din țâțâni. Adică, a supăra rău, a înfuria pe cineva, a scoate din sărite. (Și sărite e un cuvânt interesant, e adjectivul sărit, sărită transformat în substantiv…). Un verb care merită să fie amintit aici este a târnosi. Să subliniem plurisemantismul său/ polisemia sa, o însușire absolut remarcabilă. Bogăția sa de sensuri se cuvine să fie consemnată aici: a sfinți o biserică, dar și a tăvăli, dar și a lovi, dar și a părui, dar și a omorî, dar și a lucra de mântuială, dar și a (se) murdări, dar și a (se) șifona, dar și a sta degeaba, dar și a se îmbăta, dar și a se învechi din cauza desei întrebuințări ori, folosit într-o expresie, a târnosi mangalul, care înseamnă a pierde vremea degeaba.

Un cuvânt doar de dicționar (vreau să zic: mult prea rar întâlnit în limba vie), cuvânt de care eu am fost foarte atras într-o vreme (într-atât încât l-am pus titlu al unei cărți de poeme) este lamura. Partea cea mai bună, cea mai curată, cea mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea unui lucru, partea foarte prețioasă a unei entități. Etimologia sa cea mai convingătoare precizează că provine din latină, lamina, care este bară de metal prețios. Din ea derivă a lămuri – totuna cu a purifica, a depura materialele; dar verbul are și alte semnificații: a explica, a desluși, a elucida, a netezi. Din aceeași familie de cuvinte sunt desigur și lămuritor, nelămurit.

Verbul a împărtăși este tot un cuvânt ce stă ațipit undeva într-o firidă a limbii, căci e neîntrebuințat. (Din ce motive? Din aceleași motive ca și lamura: căci nu mai este considerat cool, în trend!…). Sensurile sale sunt multiple. Amintim aici câteva: a cumineca; a fi de acord cu cineva sau ceva; a împărți cu cineva ceva; a se face părtaș la ceva; a primi din ceva, a se înfrunta din; a comunica, a destăinui cuiva un gând.

Cuvintele nu sunt imuabile și nu stau locului. Aidoma unor făpturi vii, ele se deplasează de colo-colo în vorbirea oamenilor, trecând peste epoci, în interiorul aceleiași limbi, dintr-o regiune în alta, dar și trecând în afară, dintr-o limbă în alta. E un nomadism benefic, care schimbă lumea și-l schimbă pe om, în averea sa lăuntrică, în gândirea sa și în puterea sa de exprimare. Alexandru Graur chiar a publicat (în anul 1978) o lucrare foarte cunoscută, un mic Dicționar de cuvinte călătoare, în care stabilește etimologia (adeseori o etimologie multiplă!) mai multor cuvinte din limba română. În fond, ca să pricepi adevărata încărcătură de înțeles a unui cuvânt, trebuie să mergi la originea acelui cuvânt, să faci arheologie lingvistică. Metoda aceasta, a coborî pe verticala unui cuvânt, până în punctul originar dacă se poate, este benefică și este frecvent utilizată de gânditori. O întâlnim, cu impresionante deschideri de orizont, la Constantin Noica, la Anton Dumitriu, dar și la alți filosofi români. Să menționăm aici doar interpretarea admirabilă pe care Noica, în eseul Trei introduceri la devenirea întru ființă, o dă cuvântului cumințenie, când scrie despre opera lui Brâncuși, Cumințenia pământului. Redăm, pentru frumusețea demonstrației, un pasaj din exercițiul hermeneutic al lui Noica: „Este momentul să amintim că titlul românesc pe care l-a dat Brâncuși nu vrea să spună «înțelepciune»; cel puțin nu dintr-o dată. Ionel Jianu a precizat în monografia sa (…) despre cuvântul folosit de artist că are «mai multe accepții în limba română: în afară celei de înțelepciune, el semnifică și un caracter pașnic, calm, lent și reflectat, care nu este supus niciunei mânii». În acest sens cuvântul românesc corespunde mai mult lui sophrosyne (temperanță, prudență) din limba greacă, decât lui sophia (înțelepciune, iscusință). Ca adjectiv are exact forma latină «cum mente», cu minte. Atâta tot spune cumințenia. A fi cu minte, cu stăpânire de sine, cu bună așezare.”

La fel, sunt neapărat de pomenit aici analizele fascinante privind orthótes onomáton (corectitudinea cuvintelor), făcute de Anton Dumitriu în Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, folosindu-se de limba greacă și de dialogurile lui Platon. Amintim aici doar acea observație – reliefată de filosoful român – a lui Socrate din Cratylos, care vorbește despre nomothétes (nomotet), cel îndreptățit să dea nume, care este un adevărat legiuitor și, deopotrivă, despre onomatourgós (creatorul de nume).

Universul cuvintelor este infinit și aducător de incomparabile desfătări. Păcat că astăzi din ce în ce mai puțini dintre noi sunt pregătiți/capa­bili să pătrundă în enigmaticele, mirabilele sale ținuturi și să respire aerul tare de acolo.