Am citit: Povești de dragoste fără happy-end. Note

Puțină lume știe că Iacob Negruzzi, senin cronicar al Junimii, cuceritor printr-o desuetudine intenționată, de bun-gust și printr-o ironie elegantă, a scris și un roman patetic, teatral-tragic, asemănător cu telenovelele de azi. În acest roman, Mihai Vereanu, 1873, regăsim elemente din biografia autorului. Personajul principal, tânărul Mihai Vereanu, studiază timp de zece ani științele juridice în Germania și Franța. La sfârșit, în loc să se întoarcă acasă – unde este așteptat de tatăl său, generalul Vasile Vereanu, mama sa, Sevastița, și frumoasa lui soră, Luțica, o fată de șaptesprezece ani –, își anunță familia că va mai întârzia două luni în Italia, ca să cunoască și această țară.

Aflat în Veneția, împreună cu un prieten francez, pictorul Henri Beaudieu, cunoaște o fată, Lucreția, care locuiește în apropiere, cu mama ei. Cei doi tineri se îndrăgostesc, dar mama fetei, observând ce se întâmplă și necrezând în viitorul relației, se mută imediat cu fiica în altă localitate.

Nemaiputând să-și vadă iubita, Mihai se întoarce în țară cu o lună mai devreme, spre bucuria părinților și a unchiului său (care îi este și naș), Săndulachi Dospin. Cel din urmă, neavând copii, intenționează să-i lase lui Mihai averea ca moștenire.

În tinerețea lui, generalul Vereanu o iubise pe soția unui mic moșier, Manoli Sîrbu, Sultana, mama unei fetițe. A determinat-o să divorțeze și apoi a ajutat-o să plece în Germania cu fiica ei, asigurându-i întreținerea. Manoli Sîrbu a vrut cu îndârjire să se răzbune și a încercat de mai multe ori, fără succes, să-l ucidă pe ademenitorul soției sale. Acum, ajuns la o vârstă matură, pleacă să-și aducă soția și fata acasă, renunțând la răzbunare. Mihai află întâmplător, cu surprindere, de aventurile tatălui său din tinerețe.

După ce stă un timp la moșia Vereni, apoi la altă moșie a tatălui său, Ridicata, aflată în munți, când vremea se răcește, pleacă împreună cu familia la oraș, unde au reședința de iarnă. Această parte din roman – care prezintă pentru noi, cei de azi, și o valoare documentară – s-ar putea intitula, ca nuvela lui Gogol, Moșieri de altădată.

Mihai intră în magistratură, ca judecător la un tribunal. Serviciul îi ocupă însă prea puțin timp și el se lansează în petreceri și aventuri amoroase. Sora sa are o guvernantă englezoaică, miss Mary, căreia Mihai îi face mărturisiri în legătură cu dragostea lui nefericită pentru Lucreția. Englezoaica, deși rezervată, se îndrăgostește, prin contaminare, de frumosul tânăr, suferind în taină.

Între timp, Mihai frecventează casa lui Costache Balur, un boier scăpătat care are o fată, Adela, și o nepoată, Ana. Amândouă sunt frumoase și tații lor speră să le poată mărita fără zestre. Ana se îndrăgostește sincer de Mihai, dar el este atras de Adela. Părinții acesteia o mărită însă cu un bătrân bogat, Soloiu. Ana pleacă la o mătușă bolnavă, astfel încât Mihai rămâne singur.

Ana suferă că Mihai nu răspunde iubirii ei. Devenind bogată după moartea mătușii, rămâne să trăiască în continuare la țară, dedicându-se unor opere de binefacere.

Prietenul lui Mihai, Henri Beaudieu, vine în țară. La puțin timp de la sosirea lui, moare pe neașteptate Luțica, căzând din barca în care se afla pentru o plimbare pe lac și înecându-se. Părinții, dezolați, incapabili să-și revină după această pierdere, renunță la viața de mireni și se retrag la o mânăstire.

Francezul, atras de guvernanta englezoaică, îi propune să se mărite și să plece cu el, deși miss Mary îi mărturisește că l-a iubit pe Mihai.

La rândul lui, Mihai încearcă să-și găsească liniștea la moșia Ridicata. Acolo, în mod surprinzător o întâlnește pe Lucreția, tânăra cunoscută la Veneția. Ea venise în România împreună cu mama ei, fosta soție a lui Manoli Sîrbu și apoi iubita tatălui său. Se înțeleg să plece împreună, dar îi surprinde tatăl fetei, venit să-l ucidă pe tânăr, însă este el omorât de Mihai.

În scurtă vreme, lovitură de teatru: tânărul află de la o țigancă, Neacșa, că de fapt Lucreția este… sora lui (adevărata fată a lui Sîrbu murise), având și el, și ea același tată, pe generalul Vasile Vereanu. Zguduită de această descoperire, Lucreția înnebunește. Mihai, prăbușit sufletește pentru că a ucis un om și a ratat o mare iubire, urmează aceeași cale ca Ana, trăind retras și ocupându-se de acte filantropice.

Trec patru ani. Mihai și cu Ana se întâlnesc la o mânăstire unde participă la înmormântarea Adelei. Aceasta își părăsise bărbatul și trăise cu un amant, Denescu, care la rândul lui o abandonase, cu doi copii. La nașterea celui de-al treilea, a murit în brațele verișoarei ei, iertată de Mihai.

După ce stau de vorbă ca doi prieteni, Mihai și Ana, resemnați și îmbătrâniți prematur, rămân statornici în hotărârea de a-și trăi restul zilelor iubindu-i pe semeni și practicând generozitatea.

Grav și naiv când reconstituie povești de dragoste, Iacob Negruzzi își recapătă umorul evocând viața literară a epocii. Iată-l pe Mihai Vereanu pronunțându-se asupra unui cenaclu la care îl invită la un moment dat unul dintre membri, Victor Melini:

Ce fel de societate literară este asta, zise Vereanu cătră Victor Melini cu care ieșise împreună, am auzit vorbind de paragrafele statutelor toată sara, afară de momentul când zburau injuriile în toate părțile, numai de literatură nu a fost vorba.

De când există societatea literară «Ulpia-Traiană», ea nu s-a ocupat niciodată de literatură, răspunse Melini. În patru ședințe s-a discutat numele societății, douăzeci și patru au fost ocupate cu discuțiunea statutelor și alegerea biuroului, și de atunci incoace nu se tratează decât despre modificarea parțială a statutelor. Așa cred că se va urma și de-acum inainte, deși membrii plătesc regulat contribuțiuni pentru lățirea gustului științific, literar și artistic, pentru tipărirea de cărți didactice și alte publicațiuni folositoare.

Și cu aceasta își pierd vremea o mulțime de oameni serioși?“

P.S. Citatul a fost extras din volumul Iacob Negruzzi, Scrieri, I, text ales și stabilit, note, glosar de Andrei Nestorescu și Nicolae Mecu, prefață de Nicolae Mecu, București, Ed. Minerva, col. „Restitutio“, 1980.