Era ziua de 24 noiembrie, luna de vîrf a pandemiei de Covid-19: peste 10.000 de cazuri pe zi, paturi insuficiente la ATI peste tot în țară, decese, peste 100 pe zi. Acum e mai rău să te îmbolnăvești; nu numai de COVID 19, ci de orice boală. Dar dacă se întîmplă, cum procedezi, ce faci mai întîi? De cînd a fost descoperită prezența virusului la noi, trecuseră cîteva luni bune. Eram într-un fel bucuros că nu am fost contaminat. Trecusem de starea de urgență. Eram în cea de alertă, mereu prelungită. Evitam întîlnirile, le evitam cît puteam. Dar la magazine trebuia să merg din cînd în cînd, la piață la fel. Contaminarea devenise comunitară. În mască nu aveam încredere, așa cum am început să nu mai cred atît de mult nici în restricțiile care mă scoteau din sărite. Relaxările de peste vară, cu scoaterea declarației pe proprie răspundere, mi-au dat speranța că voi trece nevătămat, că țara va scăpa de măsurile severe ce se practicau în alte țări ale lumii. O dată pe săptămînă, joia, mergeam la cenaclul pe care-l țineam la sediul Reprezentanței Botoșani a Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România; veneau puțini, din ce în ce mai puțini – doar cînd ne-am aniversat zilele de naștere, eu împreună cu prietenul Dumitru N., au venit mai mulți, poate peste cincisprezece persoane. Era ziua de 17 octombrie. Nici un semn de contaminare. Cîteva strănuturi pe ici și colo. Nimic grav. De asemenea, o dată pe săptămînă sau de două ori, cu cîțiva prieteni, ne vedeam în sala restaurant a Hotelului Rareș, unde, înainte de a-mi pierde mirosul, am auzit că jucătorii de șah de la masa vecină, care erau permanent acolo, s-au îmbolnăvit. N-a mai durat mult și prietenul Ștefan D. mi-a dat telefon într-o dimineață că s-a internat la Pneumologie, fiind depistat pozitiv. După el, alt prieten de întîlniri, Mihai B., s-a internat acolo. Între timp, am simțit că nu mai am, pe lîngă miros, nici gust. Prietenii internați m-au sfătuit să-mi fac testul. Nu eram atît de disperat, dînd vina pe o răceală, așa cum făceam de regulă în această perioadă, protejat fiind totuși de vaccinul antigripal, pe care dădeam vina pentru stările mele de amețeală, de pierdere a energiei. Cu o noapte înainte, am leșinat în baie; nu mai leșinasem pînă atunci decît o singură dată într-o baie de aburi publică, cînd am alunecat pe un săpun și m-am lovit la cap. În acea dimneață, cînd prietenul Mihai B. m-a îndemnat să merg să-mi fac testul, m-am trezit foarte slăbit, cu tuse agresivă, schimbat la față, că am speriat-o pe Mariana. La îndemnul lui Ștefan D., care-mi spunea că în spitalul în care este internat sunt condiții de pensiune, bune, iar medicii sunt foarte atenți, am plecat pe la ora 11 să-mi fac testul la UPU. Erau acolo douăzeci și opt de persoane, printre care și pictorul Liviu Ș. cu Cristina, soția lui, de care știam că este infestată. Era frig, un rece sec de sfîrșit de noiembrie, iar corturile nu țineau de cald, ci dimpotrivă accentuau frigul, îl strecurau cu niște ace de gheață în oase. Trecuseră mai bine de două ore și din cele patru asistente și cele patru doctorițe care erau de serviciu nici una nu s-a apropiat de mine să mă întrebe de ce sunt acolo; încercările mele disperate de a le atenționa nu însemnau nimic pentru ele. Nu eram sigur dacă sunt pozitiv, ci poate doar gripat, și am început să-mi fie teamă că abia atunci, acolo, voi fi contaminat: lume de peste tot din județ, oameni necăjiți, cu bagaje după ei, nemulțumiri, vînzoleană, un mereu du-te-vino al acelor persoane îmbrăcate în combinizoane, cu măști pe față și ochelari de scafandru. Eram gata să renunț și să plec acasă, să încerc a doua zi. Dar mă simțeam din ce în ce mai rău, iar fața mi se schimba de la o clipă la alta, învinețită acum de frig. Mi s-a luat, în sfîrșit, cartea de identitate, am fost trecut pe o fișă, cu numărul meu de telefon, și mi s-a spus să aștept pînă voi fi strigat. Au mai trecut două ore pînă am fost chemat într-un container, în care era aprins un radiator, simțind căldura pe care mi-o doream pătrunsă pînă în măduva oaselor, sleită de frig. Mi s-au laut cu un bețișor alungit și cu vată la un capăt, cu miros înțepător (parcă dintr-odată îmi revenise mirosul!), probe din gît și din nas. Apoi mi s-a făcut o electrocardiogramă, mi s-a luat sînge și mi s-a spus, din nou, să aștept pînă cînd voi fi chemat să fac o radiografie pulmonară. Alte ore de așteptat. Abia atunci am fost, cei din acel cort militar, împărțiți în cei contaminați, confirmați, și cei presupuși a fi pozitivi. Am nimerit într-un container cu radiator. Un aer acru, iute, de clor îmbibat cu praf, îmi înțepa gîtul. Am renunțat și am ieșit afară, să aștept chemarea pentru radiografie. A venit prin jurul orei 19,30. Am fost dus cu alte zece persoane într-un corp al Policlinicii: doi intrau în holul de așteptare, iar ceilalți așteptam afară pe scări. Frigul devenise agresiv, impulsionat de un vînt nervos ce anunța sosirea iernii. Am făcut radiografia. Trecuse de ora 20. Aveam deja peste opt ore de cînd mă aflam în acel lagăr în care domina un cort mare, militar, și patru containere, tremurînd așteptînd un rezultat. După ce ni s-a mai luat pulsul o dată, apoi saturația de oxigen, ni s-au restituit cartea de identitate și carnetul de sănătate, ni s-a spus să plecăm acasă, că ni se va comunica mîine dimineață rezultatul și ce avem de făcut.
Am stat acolo peste zece ore să fac un test, un simplu test de Covid-19. I-am blestemat pe toți cei care administrau acel spațiu, imaginîndu-mi că așa arată toate spitalele din țară și le dădeam dreptate oamenilor care erau speriați de gîndul că vor ajunge acolo, în acel haos, în care numai de controlul sănătății nu putea fi vorba, ci de îmbolnăvire garantată. Orice scenariu al răului făcut nouă de cei puși să ne ocrotească sănătatea în această pandemie mai rea decît un război mi se părea posibil. Nu mai aveam nicio încredere în nimeni, ci doar credința că Dumnezeu mă va salva.
Am plecat spre casă. În drum mi-a ieșit înainte Mariana, speriată de lunga mea întîrziere. Eram total schimbat și tremuram de frig, de furie, de neîncredre, slăbit și mort de sete. Noaptea, la baie, am leșinat din nou. Dimineața, la opt fix, am primit un telefon de la DSP, prin care eram informat să sunt pozitiv și să nu ies din casă, iar dacă o fac să fie doar pentru încă un control și o înregistare a mea la Secția de Infecțioase a spitalului. Am urcat în mașină și am ajuns acolo, la marginea orașului, lîngă Biserica Popăuți. Am așteptat și acolo două ore. Mi s-a spus să mă internez. Însă am ales, pe proprie răspundere, dezamăgit de tot ce văzusem pînă atunci, să mă izolez și să mă tratez acasă. Acasă am simțit că mă duc, că, gata, pînă aici mi-a fost. L-am sunat pe prietenul Mihai B., internat la Pneumologie și pe Ștefan D., tot acolo de mai bine de zece zile, să intervină cumva și să-mi găsească un pat acolo. Prin fiica lui Mihai B., Andreea, am reușit abia a doua zi să fiu internat, după ce am așteptat salvarea mai bine de trei ore după ce am sunat la 112. Eram slăbit și pregătit să renunț la luptă, fie ce-o fi. Să mi se întîmple tocmai mie să fiu contaminat cu Sars-Cov 2? Nu-mi venea să cred. Dar adevărul era acesta – eram burdușit de virușii nenorociți, împrăștiați peste tot în lume, eram unul din cei aproape cinci sute de români depistați pozitiv, dintre care cei mai mulți s-au vindecat, cîțiva au murit – exact ca pe front.
În salvare, mi s-a spus că nu pot fi dus direct la Pneumologie, că mai întîi trebuie să merg la Urgențe, la UPU, să fiu repartizat unde sunt locuri, să mi se stabilească gravitatea și apoi să fiu dus unde sunt locuri și condiții pentru starea în care mă aflam. Am sunat-o pe Andreea, care, la rîndul ei, a sunat la DSP, unde eram înregistrat deja ca internat la Pneumologie, și așa am ajuns acolo, la acel spital, unde se află acum secția TBC, unde a fost pe vremuri Maternitatea orașului, maternitate în care s-au născut cei doi copii ai mei cu peste patruzeci de ani în urmă. Aici, m-am trezit spunîndu-mi în gînd, urma să-mi iasă din trup sufletul. Altceva nu puteam gîndi atunci, cînd am coborît din salvare, așteptat de doctorița L., o ființă firavă, ascunsă în combinizonul de cosmonaut, protejată astfel de virușii celor aduși în spital.
Am fost instalat în salonul 5, cu trei paturi. Mai era acolo un ins tuciuriu, destul de vioi. Pe hol am fost întîmpinat de prietenii Mihai și Ștefan. Am simțit în prezența lor și în modul cum arătau o siguranță a zilelor pe care urma să le petrec acolo – cel puțin 14 zile. Ștefan a plecat a treia zi după ce am fost internat – încă pozitiv, dar optimist că va fi bine. Mihai, a doua zi, a cerut să vină în salon cu mine. Și astfel atmosfera din cameră, unde aveam chiar și un televizor, a devenit una plină de optimism. Am fost consultat imediat: aveam, pe lîngă afurisitul de Sars-Cov 2, și o pneumonie acută, contractată în frigul de cu două zile în urmă. Mi s-a stabilit un tratament complex, cu perfuzii cu antibiotice dure, pe o perioadă de 14 zile. Seara, aflînd că sunt internat cu Covid 19, prietena Silvia T., avocată, soția poetului Vasile T., și el tot avocat, ambii din Grupul de la Durău, cum ne numeam de peste douăzeci și cinci de ani, venind de la București, a făcut un ocol și a ajuns la spital pe la ora 22, aducîndu-mi un medicament greu de găsit, cu care s-au tratat și ei cu două luni în urmă de Covid 19. La care s-a adăugat un pachet cu de toate, de la apă și hîrtie igienică, la fructe, mîncare. Îi mulțumesc. Și astfel speranța mea s-a așezat peste boala care se oploșise în mine, creînd panica pe care mai toți contaminații cu Sars-Cov 2 o au. Și această stare de bine, acest optimism m-a ajutat să trec mai ușor peste boală.
Spitalul era curat. Erau numai 32 de locuri pentru bărbați și femei. Grupele de asistente și infirmiere, de medici se schimbau la cîteva zile. Am nimerit prima grupă formată din oameni de calitate, profesioniști: nu am simțit branula, nu am simțit injecțiile în burtă, iar vizitele doctoriței L. le așteptam ca pe prezența unor rude apropiate. Apoi a fost o grupă mai slabă, cu femei mai în vîrstă, care nu au respectat orele de tratament, încît ni s-a creat, celor din salon, o stare de nesiguranță. Apoi frigul de peste noapte, pentru că se oprea centrala, ne trezea din somn, cu pijamalele ude și reci, încît starea de nervozitate strica tot ce se reparase pînă atunci.
În toată această perioadă și alți prieteni, Vasile I. și Ala S., Nicolae C., rude ale șoției, sora Didina, Cristi M., Carmen B., Monica B. și soțul ei, dar și externatul Ștefan D., au venit cu de toate, de la medicamente și mîncare, pachete pe care le primeam de la personalul spitalului pe o fereastră, clădirea spitalului avînd numai parter.