Poezia lui Sebastian Reichmann e impregnată de o aventură geografică tensionată, insațiabilă. Totul se vrea împărțit pe porțiuni localizate, într-o strădanie de precizie în atmosfera suverană a imprecisului: „Telefonul mamei unui băiat de șase ani/ sună în timpul vizitei grotei/ din Lascaux“ (Vise cu mănuși). Sau: „Azi am prins la țanc tramvaiul numărul 5/ la Gara principală din Praga/ spre Zlichov“ (Dus-întors cu tramvaiul lui Martin). Sau: „nu aș mai scrie decât scrisori în care povestesc/ ce am văzut în Columbia sau India/ sau pe alte tărâmuri suferinde“ (Nu suntem muște). Pesemne dintr-o intenție de-a ordona imaterialul, de-a înfățișa într-o imagistică oscilantă spațiul dintre un realism asumat și suprarealismul emanat de harul propriu. Precum într-o clepsidră răsturnată periodic, realul și irealul își alternează pozițiile: „Nu am avut de-a face cu îngeri rebeli// însă refuzau să se alinieze/ ca într-o sală de clasă/ rânduiți după dezordinea alfabetului/ soseau de pretutindeni/ cu miile/ intrând pe uși și pe ferestre/ și chiar prin crăpăturile aproape invizibile ale pereților“ (Café des Anges). Nimic nu e stabil, devenirea posedă propriul său mister, adesea unul al dezarmantei simplități percepționale. Dar și o mișcare circulară, divinatorie: „nu este niciodată despre a te învârti în cerc/ ci despre a te roti în jurul propriei ființe./ ignorând dialogul diametrul/ și scurtăturile// cercuri recompuse pe neașteptate/ de cineva care nu le-a știrbit niciodată/ și prin care se poate întrezări/ sfera plină de viață ce va să vină“ (Scenă cu cercuri ivite în timpul unei derive). Avem a face cu un joc continuu între palpabil și fantastic, cu un senzațional domptat de conștiința prestidigitației verbale, ca și cum ne-am afla mereu pe o scenă devenită un soi de confesional. Nu întâmplător referințele la „gol“ și „plin“ intervin ca o aluzie a revelației. Cuviința lirică o omagiază fără a încerca s-o incorporeze. Semnificativ e aici un melanj între solitudine și generalizare. Din perspectiva celei dintâi umanitatea e o priveliște ce se îndepărtează, echivalând cu prolificitatea materiei: „Toți acești ciorchini umani/ cu păsăreasca lor și în special cu râsul lor alb/ cu cântecele-nnegrite/ sunt semințe minuscule/ dintre care doar câteva sunt îngropate-n pământ“ (Păsăreasca dragostea mea). Din perspectiva celei de-a doua se impune excitarea exoticului, senzaționalismul informațional, ficțiunea colectivă. Un soi de paradis artificial al relației eului cu lumea prin intermediul factorilor ostentativ obiectivi: „și totul reîncepe/ și Inkku se sinucide din nou/ într-o pădure finlandeză/ după câteva cadavres exquis/ pe plaja de la 2 Mai (…) în timp ce eu am nevoie de «Café égyptien»/ și de 4 fete nordice fumând/ narghileaua pe un trotuar la miezul nopții/ pentru a regăsi legătura“ (Legătura uitată). Spre a sublinia impresia de spectacol nonstop al discursului d-sale, Sebastian Reichmann îl plusează indicându-i elementele componente aflate într-o implozie descriptivă: „lupoaica și mistrețul mănâncă pizza/ puii lor seamănă cu puii de oameni/ în vreme ce nașii mafiei/ întorc spatele animalelor sălbatice/ deghizați în clienți duminicali/ pentru a se uita la meciul de fotbal de la televizor/ în cafenele pentru pitici sau uriași surdo-muți/ unde o explozie face ca ecranul să dispară/ și alungă muzica orașelor-pubelă“ (Noutăți din Bruxelles). Incontestabil o parte a ființei lirice e cedată publicului. Subiectul se rostește nu doar nemijlocit, ci și identificându-se cu spectatorii, asumându-și replica latentă a acestora. De unde o ficțiune înfrigurată prin amestecul gramatical al singularului cu pluralul, o lărgire a cadrului scenic spre a filma forfota actualei civilizații. Nu fără a cuprinde în acolada sa și mioritica amintire: „Voi mândri asasini palizi supraviețuitori/ stați liniștiți doar aveți/ ziare online și internet/ gânditori care gândesc/ pentru voi/ paradisul din cușca de oțel// nici un universal nu/ vă poate ajuta să intrați/ în Edenul ăsta atât de politicos/ Edenul tăcerii rele/ de ieri și de azi/ dragi ascultători/ Amirareșalul vă ordonă/ prindeți miorița și aduceți-o înapoi/ locul ei e aici printre oi“ (Edenul tăcerii rele). Totuși această vrie modernă impune o atenție care să împiedice dispersarea impresiilor, excesul de impromptuuri. De la notificarea încă înfiorată de beția ineditului până la necesara disciplină a textului ce-o mărturisește: „Cele patru femei veneau/ fiecare dintr-o altă țară/ patru din ele apoi trei/ și la urmă două/ erau ceea ce numim străine (…) inteligența (cea mai ascuțită în special)/ trebuia să ia atunci în stăpânire un obiect precis/ pentru a evita rătăcirea fără sens a descrierilor/ și dorința de a se sinucide/ deghizată în crimă“ (Patru femei străine). De unde o filosofie a prezentului care e gratuit în intimitatea condiției sale scriptice, aflându-se în raport cu obiectul său în rolul unei lumi paralele, a unui real ireal cum ar zice Roland Barthes: „Așa se naște poemul de ceva timp/ dintr-un lucru ajuns inutil/ dar care este încă și va fi mereu/ în căutarea acelui loc căruia îi e sortit“ (Atunci când poemul se naște…). În fond textul poetic apare conectat la un absolut temporal putând „depune mărturie“ aidoma valizei „plină până la refuz lăsată pe trotuar/ în apropierea stației Churchill“, care „depune mărturie după miezul nopții“, nu mai puțin decât „pentru ceea ce nu poate avea nici început/ nici sfârșit“ (ibidem). Istoria e acum sugrumată, după cum afirma același critic: „femei tinere și enervate/ își beau cafeaua pe terasă/ se gândesc că trăiesc în secolul optsprezece/ probabil pentru că nu li se dă voie să fumeze/ așa cum și-ar dori“ (Vremea bulgărilor de zăpadă). Constatăm astfel cum suprarealismul își continuă viața, mlădiindu-se, supunându-se vântului aidoma frunzarelor unui arbust, conform unui sud-american. Sebastian Reichmann e un poet de înaltă clasă, din păcate nu o dată trecut cu vederea de critica noastră actuală.
Un suprarealist actual
Gheorghe Grigurcu
România literară nr. 25-26/2022
România literară nr. 25-26/2022
- Sebastian Reichmann, Edenul tăcerilor rele, noeme, Casa de editură Max Blecher, 2021, 94 pag.