Este titlul „ediției integrale“ a corespondenței dintre Ion Negoițescu și Radu Stanca, alcătuită de Ioan Cristescu și Ion Vartic, cu note și postfață de cel de al doilea, la Editura Muzeul Literaturii Române, 2021. Un roman epistolar se intitula și ediția din 1978, îngrijită de Horia Stanca pentru Editura Albatros, cuprinzând 300 de scrisori, multe cenzurate cu severitate, la care editorii actuali adaugă alte 23, regăsite între timp, restabilind, totodată, textul celor publicate anterior. Lipsesc aproximativ 20 de scrisori ale lui Radu Stanca, pe care părinții lui Negoițescu le-au ars, la arestarea fiului lor în februarie 1961. Corespondența este excepțională. Cum intenția mea nu este să-i răpesc lui Răzvan Voncu plăcerea de a o comenta în cronica lui literară, mă voi referi succint la ea, nu înainte de a reface contextul în care a avut loc schimbul epistolar dintre cei doi, pe urmele foarte cuprinzătoarei postfețe a lui Ion Vartic.
Corespondența începe în anul 1943, când Ion Negoițescu îi adresează lui Eugen Lovinescu, în numele Cercului Literar de la Sibiu, unde Universitatea clujeană se afla în refugiu, celebra scrisoare de solidaritate cu ideile lui, cunoscută ca Manifestul Cercului Literar, și reprodusă în Adenda (de ce Adenda?) ediției de față. Acest pe bună dreptate numit manifest conține o primă versiune a ideologiei cerchiste. Ideea de bază este primatul esteticului în literatură, revenirea, adică, la Titu Maiorescu, pe care Lovinescu însuși îl readusese în actualitate în 1940 prin monografia lui, urmată de alte studii referitoare la consecințele maiorescianismului în literatura și critica românească. Manifestul a fost vehement contestat în epocă de către partida națională ardelenească, cea care promova o perspectivă îmbâcsită asupra valorilor, amestecate cu un tel premaiorescian. Acuzația principală privea estetismul cerchiștilor, confundat până târziu cu autonomia esteticului. Dovada cea mai bună că era vorba de o interpretare greșită o constituie cea de a doua versiune a tezei, odată cu dispariția „Revistei Cercului Literar“, după numai opt numere în 1945, ultimul triplu, când cer chiștii definesc un nou concept ideologic, mult mai complex, și anume euphorio nis mul. De la „diferențiere estetică“ la euphorionism este o cale lungă străbătută de viziunea cerchiștilor asupra valorilor, pe care Ion Vartic o descrie impecabil, scutindu-mă de a intra în detalii.
Îmi rămâne încercarea de a explica de ce euphorionismul n-a fost îmbrățișat de la început de critica generației 60, când, în 1969, Nicolae Balotă l-a readus în discuție în prima lui carte, care îl purta în titlu. Voi relua pe scurt ce spuneam în Istoria critică. Euphorion se deosebea de toate cărțile de debut în critică ale generației noastre. Se remarca, înainte de toate, prin cultura filosofică, de unde și luarea în considerare a „temeiurilor filosofice ale literaturii“. Erau apoi considerentele morale și religioase, care apăreau în ochii noștri ca o revenire la eterogeneitatea esteticului. Balotă se întreba chiar dacă nu cumva, „trece, în epoca noastră, esteticul printr-o criză“, din cauza unui „impresionism vag sofisticat“. Pe când generația 60 făcea din estetic un crez și, la urma urmelor, un meterez capabil s-o apere de marxism și de politic, Balotă milita imprudent, cel puțin așa ni se părea nouă, pentru o „critică filosofic întemeiată“. Desigur, filosofia lui era aceea a adevăraților filosofi germani, nu a lui Marx, dar părea greu de crezut pe atunci că se putea întemeia critica literară pe idealiștii germani. În fond, problema noastră era alta, și anume să susținem urbi et orbi autonomia esteticului, să lepădăm orice filosofie sau morală, în fond, orice ideologie, din judecata literară. Concepția dintâi a Cercului Literar ne-ar fi fost mai apropiată, dacă am fi cunoscut-o, chiar dacă, așa cum spuneam, nu autonomia, ci primatul estetic o caracteriza. Noi am fost obligați să simplificăm lucrurile spre a izbândi în lupta contra dogmatismului și confuziei valorilor. Cerchiștii, odată reintrați în scenă, după ani de închisoare și de interzicere de semnătură, nu mai erau, nici ei, aceia care îi adresau lui Lovinescu scrisoarea din 1943, cu excepția lui Negoițescu, poate, unicul estet cu adevărat, și asta, prin firea lui, mai degrabă decât prin ideologie. Despre noua concepție a lui Balotă am vorbit. Radu Stanca mu rise înainte de a publica vreo carte. Cor nel Regman nu era un teoretician, ci un critic pragmatic. Doinaș conta ca poet. Și așa mai departe. (Reticența se manifestă până azi. De exemplu, într-o teză de doctorat a regretatei Gabriela Omăt.) De aceea a întârziat re cuperarea importantei moșteniri a cer chiștilor. Mai trebuie spus un lucru: osti litatea unora din criticii generației 60 s-a conjugat, din nefericire, cu aceea a ofi cialității culturale, care avea motivele ei, po litice, desigur, să nu permită foștilor cer chiști să revină în prim-planul vieții literare.
Scrisorile se citesc astăzi dintr-un dublu interes: ca unul din ultimele documente de acest fel din istoria noastră literară și to todată pentru extraordinara lor valoare umană și literară. Că astăzi nu mai comunicăm epistolar, se știe foarte bine. Se știe mai puțin că literatura română nu duce lipsă de capodopere în materie, de-ar fi să amintim doar de Scrisorile către Vasile Alecsandri ale lui Ion Ghica, de corespondența lui Alecsandri însuși, de acelea ale lui Odobescu, Hasdeu, Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, atâtea mai ales din secolul XIX, în care epistola era o specie de seamă a romantis mului. Telefonul a fost primul inamic al corespondenței, iar internetul, cel de pe urmă, și, se pare, fatal. De aceea bucuria noastră, a celor din vechile generații, îndeosebi, et pour cause, este enormă, când ni se oferă o corespondență atât de bogată, de savuroasă uman și intelectual, precum aceea dintre Ion Negoițescu și Radu Stanca. Nu putem să nu le mulțumim editorilor.