Scriitori uitați

Aș așeza sumarele mele însemnări sub acest motto: Ești mort atunci când ești uitat. Nu este o vorbă desprinsă din opera vreunui mare înțelept, ci e o replică dintr-un serial de televiziune, o producție maghiară a cărei acțiune se petrece în perioada comunismului târziu din țara vecină și care se difuzează pe Netflix. Ce vrea să spună fraza cu pricina? Desigur, că abia când ești uitat mori cu adevărat. Iar în cazul scriitorilor, al creatorilor în general, mi se pare că afirmația permite o interpretare în plus: aceștia au acces la ne-moarte/ la viață și după dispariția fizică, dacă opera lor îi face să nu fie dați uitării, cu alte cuvinte, dacă sunt citiți de urmași.

Accesul la perenitate este o șansă considerabilă care le este dată creatorilor, dar, în vremurile noastre, este oare o șansă reală sau doar ipotetică? Aș relua ceea ce am susținut nu o dată: în condițiile de astăzi, codurile literare au o durată de viabilitate din ce în ce mai restrânsă, erodarea este accelerată, interesul pentru genurile consacrate de literatură (poezie, critică și eseu, chiar proza) s-a diminuat sub asaltul comunicării virtuale (internet, rețele de socializare, imagine transmisă live, global etc.) care tinde să cuprindă/ să ocupe/ să cucerească tot, ceea ce, evident, afectează formele consacrate de informare și de expresivitate verbală. Așa încât, scriitorii de astăzi adeseori nu au nici prezent, darămite viitor, posteritate. Audiența scrierilor literare e scăzută în fața unui public care stă cu privirea ațintită în cu totul alte părți, iar nu spre pagina tipărită, a unui public care se adâncește parcă fascinat într-o vârstă a „infantilității“ culturale (vezi, procentul stupefiant de mare, 42%, de analfabeți funcțional de la noi!). Lipsa de apetență intelectuală a prezumtivilor cititori, nepriceperea lor (sau, mai direct zis: ignoranța lor crasă) dau o combinație care nu e deloc benefică literaturii. E mic numărul celor care sunt în stare să discearnă, să evalueze la adevărata sa dimensiune o performanță subtilă din domeniul beletristic. Neputința publicului larg de a cântări însușirile unei scrieri literare, reducerea până la un nivel de alarmă a acelei științe/plăceri a lecturii creează un haos cu care autorii nu se pot lupta: când nu se face diferența dintre diamante și cioburile de sticlă ordinară, orice confuzie valorică, orice rău sunt posibile. În concluzie, pe lângă scriitorii din trecut care sunt uitați în prezent, a apărut o nouă categorie: scriitori de astăzi care sunt „uitați“, adică nu sunt luați în seamă, nu sunt omologați, nu au impact asupra publicului. Și aici nu ne referim la autorii a căror înzestrare modestă îi condamnă la anonimat, ci la unii de vocație! Se cade, de asemenea, să nu pierdem din vedere un anume aspect: să distingem între notorietate și valoare, între recunoaștere din partea cunoscătorilor și recunoaștere din partea publicului.

Alte întrebări legate de această temă pe care s-ar cuveni să ni le punem: un scriitor nedescoperit/ subestimat este un scriitor uitat? Și: ce înseamnă să fii scriitor uitat?

Sau, formulat invers, ce înseamnă să nu fii scriitor uitat? O revistă, cum e a noastră, să-ți consacre uneori, la date rotunde din calendar, articole omagiale? Să figurezi în istoriile literare? Să ți se reediteze opera? Sau, mai ales, să figurezi în manualele școlare? Probabil, toate aceste tipuri de prezență contează și contribuie la menținerea în atenție a unui autor. Sunt lăudabile, desigur, demersuri de felul celor amintite aici datorate istoricilor literari, profesorilor de literatură, în general inițiaților în cultura scrisă.

Dar, neîndoielnic, alta e modalitatea cu adevărat valabilă prin care un autor literar nu cade în uitare. Calea prin care o operă (deci un scriitor) poate să învingă uitarea e asigurată de calitatea operei înseși: dacă scrierea literară nu se deteriorează în timp, dacă își păstrează atracția prin temele înalte și prin stilistică. Altfel zis, caracterul excepțional al acelei scrieri, strălucirea ei nepieritoare, genialitatea. Iar privilegiul acestei salvări îl au extrem de puțini dintre cei care, de bună voie, devin robi ai cuvintelor. Homer, Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Kafka. Sau Eminescu, Arghezi, Blaga, Creangă, Caragiale. Cine nu este de statura lor literară nu are o soartă prea blândă, oricâte eforturi ar depune, oricâtă bunăvoință ar arăta împătimiții cultului literar în încercarea de a-i păstra în atenție.

Dar, oricum, toți cei dinlăuntrul literaturii au datoria să caute cu osârdie orice fărâmă de metal prețios și, indiferent în opera cui o găsesc, să n-o lase să se piardă, ci s-o aducă în lumină, arătându-i aprecierea meritată.