Țar și Dumnezeu

Cea mai teribilă carte a Annei Politkovskaia a apărut la Harvill Press, în Marea Britanie, pe la mijlocul lui 2004, la foarte scurt timp după strania realegere a lui Vladimit Putin pentru al doilea mandat de președinte (pe 14 martie, cu mai mult de 70% din votanți). După cum știm, lanțul stranietăților (și al „realegerilor“) din politica rusă a continuat cu asupra de măsură, culminând în 2014 cu anexarea ilegală a Crimeii și anul acesta, pe 24 februarie, cu mârșavul atac asupra Ucrainei. Revărsarea de rău absolut care a decurs din acestea încă plutește sumbru peste lume, parte concret, parte ca amenințare potențială. Radiografia severă din Putin’s Russia s-a confirmat, din păcate, probabil mult peste așteptările regretatei jurnaliste, mult peste verdictele ei doar aparent radicale. Ce e cu adevărat înfricoșător e că nici măcar nu știm cât va rămâne actuală această neașteptată apocalipsă de secol XXI.

Deși era deja o voce redutabilă în 2004, un jurnalist premiat și recunoscut internațional, Anna Politkovskaia s-a autointitulat „un om ca atâția alții“ din Rusia actuală, un trăitor în prezent care notează ceea ce vede și reacționează emoțional, un autor care încă nu a decis să stea deoparte și să tacă. Din această perspectivă, cartea ei nu se voia o analiză specializată a regimului lui Putin, o lucrare a unui istoric sau a unui profe ­sionist al scrisului despre politică. Ea trebuia să fie o reacție spontană la anomaliile criminale ale unui stat care atinsese, la sfârșitul primului mandat al obscurului ofițer KGB Vladimir Vladimirovici Putin, culmi orwelliene și kafkiene. Nivelul corupției, al terorismului etatist, al mafiei endemice și al injustițiilor sociale explodase dintr-odată, pro tejat îndeaproape de „țarul“ de la Kremlin, întronat prin concursul lui Boris Elțîn, al oligarhilor și al multiplelor aranjamente de culise. Indignată de toate acestea, inclusiv de complicea tăcere a liderilor marilor democrații europene, Anna Politkovskaia a operat câteva decupaje precise în lumea rusă a anilor 1991-2004, încercând să ofere, mai ales celor care încă mai erau fascinați de charisma noului lider, desenul ei cât mai exact. Cartea dezvăluie detaliat, cu nume, fapte, date și documente, subiecte arhicunoscute în Rusia și-n media internațională, dar și drame private, povești neștiute despre oameni și familii ale căror drame sunt la fel de relevante pentru regimul Putin ca și cele de anvergură. Ca-ntr-un volum de proză la firul ierbii, descoperim o grămadă de lucruri petrecute sub președinția noului (și simultan aceluiași) Vladimir: despre odioase violențe comise asupra civililor de militarii ruși în al doilea război cecen (mușamalizate oficial cu ordine de sus), despre victime ale brutalității înrădăcinate în armata rusă (soldați și ofițeri umiliți, uitați, părăsiți pe câmpuri de bătălie sau bătuți până în pragul morții), despre crimele și afacerile veroase ale unor funcționari de rang, ale unor magistrați, polițiști, generali, FSB-iști și potentați regionali, despre autoritatea tot mai extinsă a oligarhilor care au acaparat industria fostei URSS și despre complicitățile lor politice la nivel înalt, despre discriminările repetate cu privire la copiii și adulții ceceni integrați de mult în societatea rusă, despre eșecul gestionării atentatelor din teatrul Nord-Ost (Moscova, octombrie 2002), respectiv școala din Beslan (Osetia de Nord, septembrie 2004), despre destinele frânte ale unor cetățeni obișnuiți, confruntați cu un stat corupt, schizofrenic și belicos. Din toate se vede că în federația moscovită omul de rând nu a contat niciodată și toate au fost spoite grosolan de o propagandă tot mai delirantă, care a căutat să salveze aparențele unei așa-zise democrații, ivite subit pe ruinele fumegânde ale colosului comunist de odinioară.

Trei au fost etapele marilor schimbări din Rusia, după 1991, în opinia autoarei. Prima s-a ivit imediat după prăbușirea URSS și venirea la conducere a lui Boris Elțîn: au dispărut dintr-odată ideologia sovietică, mâncarea ieftină, banii și siguranța că un Tătuc are grijă de toate acolo sus, la Kremlin. A doua – odată cu criza financiară din 1998, când proaspăta clasă mijlocie rusă și palida economie de piață au fost lovite din plin, cu slabe speranțe de refacere. În sfârșit, a treia etapă începe în vremea lui Putin, cu o nouă fază a „capitalismului neosovietic“, când economia a devenit „un ciudat hibrid de piață liberă, dogmă ideologică și fel de fel de resturi“, când oamenii săraci s-au înmulțit, elita conducătoare s-a îmbogățit exponențial, iar fostele figuri din nomenklatura au fost readuse în foruri decizionale. Schroeder, Bush, Chirac, Blair și multe alte VIP-uri s-au tot perindat pe la Moscova, tratându-l pe Putin ca pe unul dintre egalii lor, fascinați de pretinsa lui decență liberală, dar imuni la drojdia periculoasă a monologurilor sale „în stil militar“. Vrând-nevrând, ei au adormit treptat vigilența democrațiilor europene cu aparența unor relații normale, cu o neînțeleasă bunăvoință și mai ales cu dependența tot mai mare de petrolul și gazele rusești.

Între multele afirmații memorabile ale Annei Politkovkaia, reproduc selectiv aici numai una, aș zice profetică, mai degrabă decât elocventă: „De ce îmi displace atât de mult Putin? […] Îmi displace pentru lipsa lui de emoțiii, mai rea decât crima, pentru cinismul lui, pentru rasismul lui, pentru minciunile lui […], pentru masacrul inocenților care a continuat pe parcursul întregului său mandat de președinte. […] Soarta i-a oferit lui Putin șansa imensă de a deține puterea, pe care a folosit-o cu rezultate catastrofale. Îmi displace acest om pentru că nu-i plac oamenii. Ne disprețuiește. Ne percepe ca pe un mijloc de a-și atinge propriile scopuri, de a obține și a păstra puterea personală, atât și nimic mai mult. Așadar, consideră că poate să facă tot ce vrea cu noi, să se joace cu noi după bunul plac, să ne distrugă după cum crede de cuviință. Suntem nimeni, în timp ce el, pe care șansa l-a ridicat în vârf, este astăzi țar și Dumnezeu. […] De aceea îmi displace acest cekist sovietic tipic, care pășește țanțoș pe covorul roșu din Kremlin către tronul Rusiei.“

La doi ani după apariția cărții, pe 7 octombrie 2006, Anna Politkovskaia a fost împușcată cu un pistol Makarov de un asasin plătit , în fața liftului din blocul unde locuia. O voce ca a ei nu putea rămâne în viață în Rusia lui Putin, ea a plătit veșnicul preț al rostirii adevărului sub dictatură, un preț de sânge pe care mereu l-au cerut țarul și – totuna – Dumnezeul de la Kremlin. L-au plătit atâția alți intelectuali ruși de prin 1924 încoace, de la Osip Mandelștam și Nikolai Gumiliov la Boris Nemțov. Din nefericire, sub Putin, la optsprezece ani distanță de la analizele și verdictele Annei Politkovskaia, Rusia e aceeași – exact așa cum a prezis-o ea. În Rusia, țarul e Dumnezeu, el decide cine se supune, cine suferă, cine moare și cine scapă, restul nu contează câtuși de puțin. Ucraina încă o probează pe pielea ei.