Filmul lui Sian Heder, Coda (acronimul de la Child of Deaf Adults), care a primit Oscarul pentru cel mai bun film, datorează „ideea“ lui Eric Lartigau și filmului său La Famille Bélier (2014). Scenariul este realizat tot de Sian Heder și o listă lungă de colaboratori la care se adaugă corect și regizorul francez. Adolescenta Ruby Rossi (Emilia Jones) este singura „normală“ dintr-o familie de surdo-muți, Jackie, mama (Marlee Matlin), Frank (Troy Kotsur), tatăl și fratele ei, fratele mai mare, Leo (Daniel Durant). Mama, fostă miss al unei competiții obscure și tatăl un tip hirsut, dar prietenos, îmbrăcat în blugii săi răpănoși, par să descindă dintr-o epocă hippie, cu dezinvoltura și dezinhibarea unei generații care nu s-a abținut de la nimic. Nu există nimic care să nu poată fi comunicat, cuplul face sex zgomotos, este drept că într-o lume fără sunete aceasta nu reprezintă mare lucru, se exprimă fără menajamente în toate chestiunile vieții. În fond, noi suntem de partea zgomotoasă a lumii alături de Ruby și nu în microuniversul antifonat al celor trei membri ai familiei. Ruby servește drept interpret, le traduce celorlalți limbajul semnelor pe care îl stăpânește la perfecție. Într-un fel, reprezintă familia în momente delicate precum cel în care trebuie să explice medicului o serie de probleme intime ale cuplului Jackie-Frank exprimate în cel mai frust, dar și plastic mod cu putință. De fapt, Ruby trebuie să traducă pantomima care la rândul ei transferă în vizual metaforele și comparațiile riscante ale lui Frank, precum cea cu homarul din pantoloni agățat cu cleștii de testicolele sale. Spectacolul este de un comic evidențiat, un comic de gag ca la Stan și Bran și în față avem un fel de familie Bundy lipsită însă de cinismul supralicitat al acelora, dar dotată cu directețea lor dezarmantă. Întreaga familie trăiește din pescuit, iar dificultățile legate de o astfel de viață sunt subliniate în numeroase rânduri. Nonconformismul familiei plus deficiențele auditive o plasează însă pe Ruby într-o poziție de retractilitate și vulnerabilitate la școală. Din fericire, prietena sa este total dezinhibată, inclusiv sexual, iar Ruby își urmează calea inimii când se înscrie la un curs de muzică doar pentru a fi alături de tânărul pe care îl iubește în secret, Miles ( Ferdia Walsh-Peelo). Aproape că filmul întinde un pseudopod în numeroasele pelicule de acest gen, precum American Pie cu adolescenți frustrați și pofticioși care-și caută perechea sau cu fete emo sau dimpotrivă mici amazoane hărțuite care își găsesc tovarășii printre alți destituiți. Ruby dă peste un profesor entuziast, Bernardo Villalobos (Eugenio Derbez), care-i descoperă urechea muzicală și vocea remarcabilă. În micul său univers gay populat cu plușuri, dar și cu un pian la care Ruby îl aude odată cântând, profesorul lasă să intre această fată talentată încurajând-o și motivând-o, pentru că vocea, așa cum ne lasă să înțelegem profesorul este parte a personalității pe care Ruby învață să o exprime. În rest, lovestory-ul adolescentin este copie la indigo după atâtea altele din filmul american cu episodul aruncatului de pe stânci în apă, cu cadre frumoase în rama unui tablou de natură etc.
desigur, filmul are nevoie de dramatism, iar el este fabricat după rețetă, cea simplă și la îndemână este o ceartă între îndrăgostiți generată de scurgerea unei informații confidențiale prin intermediul unui terț nereliabil, cea complicată o reprezintă suprapunerea a două momente apogetice cea a dificultăților familiei și relansării ei cu ajutorul mezinei și cea a unei șanse unice, aceea ca Ruby să obțină o bursă la un colegiu fapt pentru care trebuie să dea o probă în fața unui juriu extrem de exigent. Ce va alege Ruby? Familia sau cariera? Pam-pam. Regizorul va găsi o rezolvare pentru situația dificilă făcând din familia Rossi centrul micii comunități pescărești într-o inițiativă curajoasă de a se emancipa economic, pentru ca totul să fie bine ca să nu fie rău la final unde ultimul pui părăsește cuibul către alte zări. Pentru această competiție de canto, pe Ruby o pregătește nimeni altul decât Bernardo care și salvează situația la final servind drept pianist pentru o interpretare însoțită de pantomima limbajului surdo-muților în fața unui juriu uluit, în timp ce la balcon se hlizește voios și tandru întreaga familie Rossi. Dacă dorim să găsim un film asemănător nu trebuie să ne îndreptăm spre filmul lui Eric Lartigau, ci spre cel al Jonathan Dayton și Valerie Faris, Little Miss Sunshine (2006) cu o familie aparent nefuncțională, unde fiecare membru al ei are câte o curiozitate, câte un hobby, câte o raznă, unde toți sunt aparent inofensivi, surâzători, ce mai, niște simpatici freaks sau pur și simplu niște aiuriți, inadaptați salingerieni, și care se reunesc într-o solidaritate indestructibilă în jurul micii vedete a familiei, Miss Sunshine, care în final performează un dans lasciv, numărul învățat de la bunicul senil al familiei. Oarecum ingenios episodul în care ne aflăm transpuși în lumea surdo-muților, melodia pe care o interpretează Ruby și Miles fiind dată pe mut în timp ce aceștia se mișcă pe scenă. Membrii familiei Rossi mimează admirația și încearcă să se sincronizeze la aplauze cu ceilalți, dar cu toate că emoția lor e sinceră, în mod evident nu înțeleg sunetul muzicii pentru că nu-l pot percepe. Tatăl încearcă să prindă ceva din vocea fiicei sale punându-i mâna pe gât pentru a simți vibrația coardelor vocale într-un episod care nu se mai scaldă în clișeul larmoyant. În fond, părinții fac poate pentru prima oară efortul de a intra în universul lui Ruby, în acel miraculos univers unde sunetul există precum și vocile, acolo unde fiica lor se exprimă pe deplin cu ceea ce are mai profund. Și dacă urechea nu le permite, dragostea în schimb reușește să-i facă să înțeleagă melodia vieții fiicei lor, a surorii în cazul lui Leo, melodie care nu are nevoie de sunete.