La 50 de ani de la prima publicare integrală a Eseurilor lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititoru-lui o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a Eseurilor. (Editura)
Diderot despre Montaigne
„Aceste eseuri vor fi citite cât timp vor exista oameni care iubesc adevărul, forța și simplitatea. Opera lui Montaigne este piatra de încercare a unui spirit ales. Celui căruia nu-i place s-o citească spuneți-i că suferă de un viciu al inimii sau înțelegerii; aproape că nu e problemă pe care el să n-o fi cercetat pe toate fețele, rămânând la fel de convingător întotdeauna. Contradicțiile operei sale sunt imaginea fidelă a contradicțiilor înțelegerii omenești. El își urmărește ideile fără nicio artă: puțin îi pasă de unde pornește, cum înaintează sau unde sfârșește. Spune lucrul care-l frământă aici și acum. Nu e nici mai închegat, nici mai dezlânat când scrie decât e când gândește sau visează… El ni se arată sub cele mai felurite chipuri: când bun, când desfrânat, când îngăduitor, când înfumurat, când bănuitor sau superstițios. Dar, orice-ar spune, interesează și instruiește“.
Din capitolul VIII: Despre afecțiunea taților pentru copii
De vreme ce Dumnezeu a găsit cu cale să dea o anumită putere rațiunii noastre, ca să nu ne supunem slugarnic, aidoma dobitoacelor, legilor de care ascultă toți, ci dimpotrivă, să le urmăm potrivit judecății și liberei noastre voințe, trebuie într-adevăr să dăm oarece ascultare simplei porunci a naturii, dar totodată să nu ne lăsăm despotic copleșiți de ea: numai rațiunea trebuie să ne călăuzească înclinațiile. În ce mă privește, întâmpin cu o ciudată răceală pornirile apărute în noi fără rânduiala și mijlocirea judecății. Astfel, în legătură cu subiectul despre care vorbesc, nu pot accepta focul cu care ne îmbrățișăm copiii abia născuți, al căror suflet și al căror trup sunt lipsite de simțire și de o formă limpede care să ni-i facă dragi; de aceea nici n-am suportat să fie crescuți în preajma mea. O dragoste adevărată și chibzuită ar trebui să se înfiripe și să crească pe măsură ce ne dau mărturii despre ei; iar atunci, dacă merită, pornirea firească mergând mână în mână cu rațiunea, să-i înconjurăm cu o dragoste cu-adevărat părintească; iar dacă nu, să-i judecăm la fel, bizuindu-ne întotdeauna pe rațiune, oricare ne-ar fi îndemnul firesc. Lucrurile se petrec însă de foarte multe ori pe dos, și cel mai adesea ne înduioșează mai tare țopăiala, jocurile și năzdrăvăniile lor copilărești, decât faptele împlinite de mai târziu, de parcă i-am îndrăgi spre desfătarea noastră, ca pe niște maimuțe, nicidecum ca pe oameni. Iar cine le oferă cu mărinimie jucării în copilărie devine dintr-odată strâns la pungă când vine vorba de cea mai măruntă cheltuială de care au nevoie când sunt mari. Ba s-ar părea că invidia ce ne cuprinde văzându-i că scot capul în lume și se bucură de ea, tocmai când noi suntem pe cale s-o părăsim, ne face mai socotiți și mai zgârciți față de ei: ne supără că ne suflă-n ceafă, de parcă ne-ar cere să plecăm. Dacă ne temem de așa ceva, de vreme ce pe drept cuvânt stă scris că ei nu pot trăi sau exista decât pe spinarea vieții și existenței noastre, nu trebuie să ne apucăm să facem copii. În ce mă privește, găsesc că e o cruzime și o nedreptate să nu-i primim și să nu-i facem părtași la împărțeala agoniselii noastre; să nu-i asociem la cunoașterea treburilor casei, când sunt în stare de așa ceva; precum și să nu ne restrângem și să renunțăm la înlesnirile noastre ca să li le asigurăm lor, de vreme ce i-am adus pe lume în acest scop. E o nedreptate să vezi cum un tată bătrân, beteag și pe jumătate mort se bucură singur, la gura sobei, de bunuri ce-ar sluji cu vârf și îndesat la prosperitatea și întreținerea mai multor odrasle, lăsându-i totodată să-și piardă cei mai frumoși ani din lipsă de mijloace și din neputința de-a se impune în treburile publice și în stima oamenilor. Îi aruncăm în brațele deznădejdii, silindu-i să caute o cale, fie și nelegiuită, de a-și satisface trebuințele. Cum am întâlnit în vremea mea mai mulți tineri de neam dedați furtișagurilor până într-atât, că nici o pedeapsă nu-i putea face să se lepede de acest nărav. Cunosc pe unul dintr-o familie de vază, căruia i-am vorbit într-o zi despre asta, la rugămintea unui frate al său, prea-cinstit și vrednic gentilom. Mi-a răspuns mărturisindu-mi verde-n față c-o apucase pe această cale păcătoasă din pricina asprimii și zgârceniei tatălui; dar că se obișnuise în așa măsură cu ea, că nu se mai putea abține. Și numai ce fusese prins furând inelele unei doamne, pe când asista la ceremonia deșteptării ei împreună cu mulți alții. Mi-am amintit atunci de povestea auzită despre un alt gentilom, așa dedat și deprins încă din vremea tinereții cu această îndeletnicire de pomină, încât, devenit stăpân pe bunurile sale și hotărât să se dezbare de acest obicei, tot nu se putea abține, trecând prin fața unei dughene și văzând un lucru de care avea nevoie, să-l șterpelească, fie și urmând să-l plătească apoi printr-un trimis. Ba am văzut chiar câțiva inși nărăviți și dedați furtului până într-atât, încât și de la prieteni șterpeleau regulat câte ceva, pe care voiau pe urmă să-l înapoieze. Deși sunt gascon, nu-i viciu spre care să mă simt înclinat mai puțin. Îl urăsc din fire mai mult decât îl condamn cu argumente: nu-mi însușesc de la nimeni nimic, nici măcar îmboldit de dorință. Ținutul nostru este pe drept cuvânt mai ponegrit pentru asta decât altele din Franța, deși am văzut adesea în vremea noastră oameni de neam de pe aiurea încăpuți pe mâna justiției și condamnați pentru hoții cumplite. Mă tem că pentru acest dezmăț vina cade întru câtva și pe pomenitul nărav al taților. Și totuși mi se răspunde cum o făcu deunăzi un gentilom cu scaun la cap: anume că-și ține strânse baierele pungii nu pentru a dobândi alte roade și foloase, ci pentru a fi cinstit și căutat de ai săi, fiindcă vârsta îl văduvise de toate celelalte pârghii, și nu-i rămăsese alt leac pentru a-și menține autoritatea în familie și a nu deveni ținta disprețului și bătaia de joc a tuturor. (De fapt, nu numai bătrânețea, ci orice slăbiciune îndeamnă la zgârcenie, potrivit lui Aristotel.) Așa o fi, dar ăsta-i leacul pentru un rău ce trebuia împiedicat să se nască. Nefericit tată e acela pentru care afecțiunea copiilor atârnă doar de nevoia lor de ajutor, dacă asta se mai poate numi afecțiune: vrednic de respect trebuie să te faci prin virtutea și însușirile tale, iar iubit, prin bunătatea și blândețea felului de-a fi. Chiar și cenușa unei substanțe pline de calități își are prețul ei, iar osemintele și rămășițele unor oameni vrednici de cinste sunt îndeobște privite cu respect și venerație. Nu există bătrânețe șubredă și râncedă până într-atât, încât un ins care a trăit în cinste întreaga viață să n-aibă parte de respect, cel al copiilor săi îndeosebi, al căror suflet trebuia îndrumat către îndatoriri prin rațiune, nu prin nevoi și trebuințe, și nici prin asprime și cu forța, Și se înșală-amarnic, măcar așa cred eu, Oricine socotește mai sigură, mai bună O silnică purtare decât purtarea blândă. [TERENȚIU] Condamn orice violență în educarea unui suflet fraged, menit să fie crescut întru cinste și libertate. Există un ce josnic în asprime și constrângere, și socot că ceea ce nu se poate obține prin rațiune, prin chibzuință și pricepere nu se obține cu nici un chip prin forță. Așa am fost crescut: se spune că în prima copilărie n-am simțit pe pielea mea nuiaua decât de două ori, și nu prea tare. Aidoma am procedat și eu cu copiii pe care i-am avut: mi-au murit toți în leagăn, dar Léonor, singura fiică scăpată de această năpastă, a împlinit și depășit vârsta de șase ani fără să fi folosit în creșterea ei și pentru a-i pedepsi greșelile copilărești altceva decât vorbe (indulgența mamei sale potrivindu-se de minune aici), ba încă foarte blânde; și chiar dacă așteptările mi-ar fi înșelate, există destule alte pricini de care să ne legăm, fără s-ajungem la imputări privind felul în care o cresc, pe care-l socotesc firesc și îndreptățit. Aș fi fost și mai habotnic în această privință cu băieții, născuți mai puțin să slujească, cât să fie liberi: mi-ar fi plăcut să le sădesc în suflet noblețea și sinceritatea. N-am văzut ca bătaia să aibă altă urmare decât aceea că împinge sufletul spre moleșire sau răuvoitoare îndărătnicie. Vrem, dar, să fim iubiți de copiii noștri? Vrem să le curmăm prilejul de a ne dori moartea (deși pentru o dorință atât de cumplită nici un prilej nu poate fi îndreptățit sau vrednic de iertare, fărădelegea nu are nici o justificare [TITUS LIVIUS])? Atunci să le rânduim chibzuit viața, pe cât ne stă în puteri. Pentru asta n-ar trebui să ne însurăm așa de tineri, încât vârsta noastră s-ajungă aproape să se confunde cu a lor. E un neajuns care pricinuiește nemăsurate greutăți. Spun asta mai cu seamă pentru nobilime, care potrivit condiției sale nu muncește, trăind numai din rente, cum se spune; de cealaltă parte însă, acolo unde traiul se câștigă cu sudoarea frunții, o liotă de copii e bună la casa omului, reprezentând tot atâtea unelte și instrumente de înavuțire. Eu m-am însurat la treizeci și trei de ani, și susțin vârsta de treizeci și cinci, care e și părea lui Aristotel, se spune. Platon nu ne vrea însurați înainte de treizeci, dar își bate joc pe drept cuvânt de cei care-și pun pirostriile după cincizeci și cinci, socotindu-le progenitura nevrednică de-a fi hrănită și a trăi. Thales a dat aici limitele cele mai nimerite: tânăr fiind, i-a răspuns mamei sale, care-l zorea să se însoare, că încă nu-i venise vremea; iar când a îmbătrânit, că îi trecuse vremea. Nu trebuie să ne potrivim nici unei acțiuni nepotrivite.
Vechii gali socoteau de ocară faptul de-a fi cunoscut femeia înainte de douăzeci de ani, prescriind îndeosebi bărbaților ce voiau să se deprindă cu războiul să-și păstreze fecioria până mult mai târziu, căci vitejia se moleșește și se pierde prin împreunarea cu femeile.
Soață frumușică
Îi moaie azi curajul, nu-l răscoală…
Soț bun, aflându-și bucuria-n prunci,
Uita ale-ndrăznelii vechi porunci. [TASSO] care-l zorea să se însoare, că încă nu-i venise vremea; iar când a îmbătrânit, că îi trecuse vremea. Nu trebuie să ne potrivim nici unei acțiuni nepotrivite.
Muley-Hassan, regele Tunisului, cel pe care împăratul Carol V l-a repus domn, veștejea memoria tatălui său, Mahomed, care se aținea după femei, numindu-l dezmățat, muieratic și pus pe zămislit copii. Istoria Greciei îi pomenește pe Iccos din Tarent, Crison, Astylos, Diopomp și alții, care, spre a-și păstra vigoarea trupului în vederea alergărilor la jocurile olimpice, a întrecerilor din palestră și a altor asemenea exerciții, s-au înfrânat pe timpul antrenamentelor de la orice act închinat Venerei. Într-un ținut din Indiile Spaniole, bărbaților nu le era îngăduit să se însoare decât după patruzeci de ani, dar fetelor li se îngăduia încă de la zece.
Unui gentilom de treizeci și cinci de ani nu i-a sosit vremea să lase locul fiului său de douăzeci, căci încă mai merge la război și se înfățișează la Curtea suveranului său; are așadar nevoie de averea lui, pe care trebuie desigur s-o împartă, dar în așa fel încât să nu uite de sine pentru altul. El poate da pe drept cuvânt răspunsul pe care tații îl au de obicei pe buze: „Nu vreau să mă despoi înainte să mă duc la culcare.“ Însă un tată împovărat de ani și beteșuguri, pe care nevolnicia și sănătatea șubredă îl îndepărtează de traiul obișnuit, își face rău și lui, și alor săi când ține sub obroc avuții cu grămada. El a ajuns în starea în care, dacă are capul pe umeri, dorește să se despoaie ca să meargă la culcare, nerămânând doar cu izmana de pe el, ci păstrând și un veșmânt călduros pentru noapte; restul gătelilor însă, care nu-i mai sunt de trebuință, se cuvine să le dăruiască de bunăvoie celor îndrituiți a le primi după fireasca rânduială. Și e lucru chibzuit să le lase lor spre folosință, de vreme ce chiar natura îl împiedică să se bucure de ele; altminteri, ar da negreșit dovadă de neomenie și de pizmă. Cel mai nobil gest al împăratului Carol V a fost acela de-a fi priceput – potrivit pildei câtorva bărbați din vechime de aceeași statură cu el – că rațiunea ne cere să ne despuiem când veșmintele ne atârnă greu pe umeri și ne stânjenesc, precum și să ne culcăm când picioarele nu ne mai ascultă. Simțind, dar, că forța și tăria în cârmuire îl părăsesc, el îi trecu averea, mărirea și puterea fiului său, dimpreună cu gloria dobândită.
Calul, când îmbătrânește, înțelept la timp să-l las,
Ca să nu se poticnească și de râs să aibă parte.
[HORAȚIU]
Acest cusur de a nu-ți da seama din vreme și a nu simți neputința și cumplita vătămare pe care vârsta le aduce în chip firesc și trupului, și sufletului – deopotrivă după părerea mea, de nu cumva sufletului mai mult de jumătate – a năruit reputația celor mai mulți bărbați de seamă ai acestei lumi. Am întâlnit pe vremea mea, ba am și cunoscut, bărbați sus-puși care, se vedea cu ochiul liber, își pierduseră izbitor trecuta semeție pe care le-o cunoșteam din faima dobândită în anii lor mai buni. Le-aș fi dorit, firește, spre cinstea lor, să stea retrași la casa lor în tihnă, eliberați de îndatoriri publice și militare, care nu mai erau pentru umerii lor. Am fost cândva un apropiat al familiei unui gentilom văduv și foarte bătrân, dar încă verde. Avea mai multe fete de măritat și un fiu ajuns la vârsta de-a se arăta în lume, care-i împovărau casa cu nesfârșite cheltuieli și ospeții; dar se bucura prea puțin de toate astea, nu doar fiindcă îl apăsa grija economisirii, ci mai cu seamă fiindcă, din pricina anilor, începuse să ducă o viață foarte diferită de a noastră. I-am spus într-o zi pe șleau, așa cum obișnuiam, că i-ar ședea mai bine să ne lase nouă locul, cedându-i fiului său casa cea mare (singura bine rânduită și așezată) și retrăgându-se la o moșie ce avea în apropiere, unde nimeni n-avea să-i stânjenească tihna, căci altminteri n-avea cum scăpa de neajunsurile pe care i le pricinuiau felul de trai al odraslelor. Îmi dădu ascultare de atunci, și i-a prins bine.
Asta nu înseamnă să le oferim totul printr-un legământ de care să nu ne mai putem dezice apoi. Eu, care sunt pe cale să joc același rol, i-aș lăsa să se bucure de casa și de bunurile mele, păstrându-mi însă libertatea de-a mă răzgândi, dacă mi-ar da prilejul; le-aș îngădui să le folosească, nemai fiindu-mi mie la îndemână, iar din puterea asupra trebilor întregii case, mi-aș păstra atâta cât mi-ar fi pe plac. Căci am crezut întotdeauna că mare mulțumire trebuie să fie pentru un tată bătrân să-și călăuzească singur odraslele în chivernisirea trebilor, să poată încă din timpul vieții să le vegheze felul de-a se purta, oferindu-le îndrumarea și sfatul potrivit experienței sale, și să treacă el însuși vechea cinste și rânduiala casei în mâna urmașilor săi, încredințându-se astfel de nădejdile ce-și poate pune în purtarea lor viitoare. De aceea n-aș vrea să fug de tovărășia lor, aș dori să-i luminez de aproape și să mă bucur, potrivit vârstei mele, de voioșia și prăznuirile lor. Dacă n-aș trăi în mijlocul lor (și nici n-aș putea-o face fără să-i stingheresc prin amărăciunea vârstei și nevoința beteșugurilor mele, și totodată fără să mă silesc și să încalc regulile felului meu de trai de atunci), aș vrea măcar să trăiesc în preajma lor, într-o aripă a casei, nu cea mai arătoasă, ci cea mai tihnită. Nu cum l-am văzut acum câțiva ani pe decanul bisericii St. Hilaire din Poitiers, pe care mâhnirea pricinuită de melancolie îl împinsese la o asemenea singurătate, încât atunci când am intrat eu în odaia lui se făceau douăzeci și doi de ani de când n-o mai părăsise, deși se mișca în voie și fără greutate, nesuferind decât de o răceală ce i se lăsase pe piept. Abia îngăduia să fie vizitat o dată pe săptămână; stătea întruna în odaia lui încuiat pe dinăuntru, și nu vedea pe nimeni, afară de un servitor ce-i aducea de mâncare o dată pe zi, dar nu făcea decât să intre și să iasă. Îndeletnicirile îi erau preumblarea și, din când în când, cititul (căci era în felul lui cunoscător al literelor), în rest fiind ferm hotărât să moară ducând-o tot așa, ceea ce s-a și întâmplat la scurtă vreme.
Eu aș încerca cu duhul blândeții să le sădesc copiilor o vie afecțiune și o neprefăcută bunăvoință față de mine, lucru lesne de dobândit din partea celor buni din fire; căci dacă sunt fiare turbate, așa cum în veacul nostru s-au ivit legiune, trebuie să-i urâm și să fugim de ei cum se cuvine a face. Nu mă împac defel cu obiceiul de-a le interzice copiilor să ne spună „tată“, îndemnându-i să folosească alte nume, sub cuvânt că ar fi mai respectuoase, iar natura ne-ar fi dăruit cu prea puțină autoritate. Vasăzică îi spunem tată Dumnezeului atotputernic, dar strâmbăm din nas când copiii ne numesc așa! E o greșeală pe care am îndreptat-o în familia mea. Totodată, e o nebunie și o nedreptate a-i lipsi pe copiii ajunși în floarea vârstei de apropierea față de tații lor, ca și a vrea să păstrăm în fața lor o mutră severă și trufașă, nădăjduind astfel să-i ținem supuși și temători. Căci e o mascaradă inutilă, ce-i face pe tați să le apară copiilor nesuferiți, ba chiar mai rău, ridicoli. Ei au de partea lor tinerețea și forța, deci înclinația și ocrotirea lumii, și se uită batjocoritor la mutrele fioroase și despotice ale unui om căruia sângele nu-i mai clocotește nici în inimă și nici în vine: sperietori de ciori sadea! Chiar de m-aș putea face temut, mi-ar plăcea totuși să mă fac iubit.
Bătrânețea are atâtea metehne, e atât de nevolnică și devine ținta disprețului atât de lesne, încât cel mai mare câștig pe care-l poate avea e dragostea și afecțiunea celor din jur: porunca și frica nu mai sunt arme pentru ea. Am cunoscut pe unul, poruncitor nevoie-mare în tinerețe, care, ajuns bătrân, cât se poate de sănătos încă, tună și fulgeră, înjură ca cel mai turbat jupân din Franța, e bântuit de griji și stă mereu la pândă. Dar totul e doar o mascaradă, la care uneltește chiar familia: din tot ce are în pivniță, în pod, ba chiar și-n pungă, alții trag marile foloase, în timp ce el își ține cheile în chimir, păzindu-le ca pe ochii din cap. Și-n vreme ce el se mulțumește să fie hapsân și zgârcit la mâncare, în alte colțuri ale casei totul e desfrâu: mese de joc, risipă, râs pe la spate de furia și veghea lui zadarnică. Toți sunt cu ochii pe el. Dacă din întâmplare i se lipește de suflet un biet slujitor, i se strecoară îndată bănuieli, din care bătrânii mușcă de bunăvoie, chiar și fără îndemn. De câte ori nu mi s-a lăudat cum îi ține în frâu pe-ai săi și câtă ascultare și respect primește din partea lor în schimb, precum și cât de bine își știe socotelile!
Singur el, de fapt, nu știe. TER. [84] IV, II, 548
Nu știu om care să fi pus în joc mai multe însușiri, înnăscute și dobândite, pentru a-și păstra puterea, și totuși a pierdut-o de parcă ar fi fost copil. De aceea, din atâtea cazuri asemănătoare cunoscute mie, l-am ales pe el drept cel mai pilduitor. Ar fi un subiect de dezbatere școlărească dacă pentru el e mai bine așa sau altfel. În față, toate i se pleacă, iar puterea îi e lăsată să stăpânească în gol, căci nu i se împotrivește nimeni niciodată: e crezut, temut și respectat cât poftește. Dă afară un slujitor? Omul își strânge catrafusele și se face nevăzut, dar doar dinaintea ochilor săi: umbletul bătrânilor e atât de greoi, iar simțurile atât de tulburi, că omul va locui și sluji în aceeași casă un an întreg, fără a fi descoperit. Iar când sosește vremea, apar scrisori venite chipurile de departe, cerșind iertare, implorând și făgăduind îndreptare, care-l repun la loc de cinste. Încheie măritul Domn un târg sau trimite o misivă care nu-s pe plac? Pe dată îi sunt anulate, născocindu-se pricini fără număr pentru a face iertat faptul că poruncile nu i-au fost îndeplinite sau n-a primit răspuns. Cum nici o scrisoare sosită nu-i este dată mai întâi lui, nu le vede decât pe cele socotite bune a-i fi aduse la cunoștință. Iar dacă din întâmplare îi pică în mână vreuna, cum obișnuiește să se bizuie pe cineva ca să i le citească, prepusul găsește numaidecât în ele tot ce vrea, arătându-i-se de fiecare dată că cine îl înjură îi cere-n fapt iertare. Până la urmă, nu-și cunoaște trebile decât în felul ăsta măsluit, menit pe cât se poate să-l mulțumească, ca să nu-l mâhnească și să nu-i stârnească furia. Am văzut sub diferite înfățișări nu puține gospodării cârmuite statornic și mult timp exact în acest fel.
Mointagne – Eseuri. Cartea a doua urmează să apară la Editura Humanitas. Traducere din franceză, cronologie şi note de Vlad Russo