Sara pe deal buciumul sună cu jale

Săptămîna trecută am fost la Craiova, scurt, pentru o discuție despre Titus Andronicus. Treizeci de ani de la premiera de la Tokyo. O întîlnire pregătită de mult pentru Festivalul Shakespeare, care, din cîte am înțeles ab initio, ar fi dorit să facă o mică sărbătoare pentru regizorul care a redefinit teatrul din Craiova, un tip de estetică și cîteva identități, remarcabile, în arta actorului. Nimic din ce este cu putință astăzi acolo nu s-ar povesti fără momentul Purcărete. Nu spun nimic necunoscut. Poate că și de asta am acceptat să merg și să mă implic. Uneori, din păcate, distanța între plan și realitate poate să fie gigantică. Într-o direcție sau alta. De data asta, pentru mine a fost o prăbușire în hău. Sau un parastas, cum mai oltenește a spus Silviu Purcărete. Memoria și istoria teatrului au nevoie de ceva efort, de un tip de cercetare și dedicație. Bifările unor acțiuni nu mai au cîrlig pentru mai nimeni. Nu știu. Mă voi gîndi mai atent la asta.

Dar… Memoria mea încă mai are spații largi pentru istoria teatrală a acestui loc. Pe drum, am încercat să număr a cîta suta oară merg acolo. Mi-am simțit un zîmbet larg, cald, foarte al meu, foarte intim. Un zîmbet al amintirilor puternice. Imagini, imagini, fragmente de repetiții, discursul și părți din poveștile lui Silviu, sarea și piperul repetițiilor, petrecerile ad-hoc, figuri, mirări, căutări, crize. Undeva într-o lume suspendată. În afara regulilor, a obișnuitului. În afara timpului. Mi-am dat seama că s-au împlinit, deja, patru ani de cînd Ilie Gheorghe nu mai e. Straniu. În capul meu, este peste tot. Încă. Totul este proaspăt și din punct de vedere vizual. Impactul imens pe care rolurile interpretate de Ilie Gheorghe în regia lui Silviu Purcărete l-a avut asupra oamenilor de teatru și a spectatorilor din țară și de afară, dacă aș numi doar Festivalul de la Edinburgh, mi-a repus în funcțiune un mecanism întreg legat de acest actor uriaș. Atipic. Neconvențional. Deși venea dintr-un sat, mai strict, cu prejudecăți, poate.

Cînd am început să-l cunosc mai bine pe Ilie Gheorghe, să-l observ și să-i stau în preajmă, să-l descos, foarte multe întrebări au început să mă agite. Era începutul anilor nouăzeci. De atunci și pînă cînd s-a stins în 2018, Ilie Gheorghe a fost Actorul lui Silviu Purcărete. Legătura între ei mi s-a părut, dintotdeauna, intimă, profundă și tainică. Am privit-o cu multă discreție și am respectat-o. Pentru că ei înșiși au cultivat o atitudine simplă și nobilă. Din această perspectivă, Ilie Gheorghe mi s-a părut suma paradoxurilor, o alcătuire aproape ireală între ființa lui pămînteană, legată de ciclul firesc al celor lumești, lăsate într-o ordine clară de Dumnezeu și personajele fantasticului din lumea lui Purcărete. Omul care trage o brazdă sănătoasă, plantează vița de vie după regula bătrînilor, pune sămînță aleasă în pămînt ca să scoată rod bun, împlinit, omul care urmărește natura și legile ei, care pare că-și trage energia doar din elementele concrete, din ciclurile vieții, omul acela în aparență simplu, fără ego-uri și metafizică, devine cel mai ireal pe scenă, în orice poveste a lui Purcărete. Cuvintele în care regizorul își creionează personajele, descrierile lui, cerințele lui nu sînt simplu de atins, de înțeles, de asumat. Ilie Gheorghe, omul cel mai puțin spectaculos, la prima vedere, a fost, mereu și mereu, un fel de Ariel al lui Purcărete-Prospero. Pur și simplu. Ochii lui mari și albaștri, limpezi, deschiși enorm pentru a vedea lumea lui Purcărete, tăcerea lui, neparticiparea la „ dezbateri“ estetice și alte feluri de comentarii mă impresionau pînă la lacrimi. Departe de zgomot, de bruiaj, de agitația nefertilă. Un tip de concentrare care îi dădea forța deslușirii cu sine însuși, a unei autopurificări ca să pregătească locul din el pentru „ celălalt“. Pentru personajul pe care, ritualic, Silviu Purcărete i-l dăruia. Am avut senzația, de cîteva ori bune, că se ridică de la pămînt, cîțiva centimentri, și zboară. Că levitează. El mergea și mai departe în povestea fantastică în care îl conducea Regizorul său. Nu numai cu nebunie și cu încredere totală, dar cu o devoțiune rară! Totul îi venea mănușă, era liber, imponderal, orice personaj era născut natural, indiferent pe ce tărîm halucinant trăia într-un spectacol sau altul. Da, m-am întrebat ceva vreme cum se poate ca un om al ciclurilor pămîntești să devină un abur, o iluzie, un dirijor al duhurilor și al fantasmelor, un iluzionist necurat, un demon, un înger? Un vizitator al Iadului și un călător în Paradis? Ilie Gheorghe și-a luat energia pură din pămînt, din fruct, din sămînță aleasă de neghină, din fruct, din rod, din floare, din Soare și din Lună, din iubire, din cuvînt. Le-a dus pe toate în pîlniile alchimiei, le-a metamorfozat în fiecare personaj în parte, ne-a lăsat cu gura căscată în aventurile ficțiunii. De acolo, și-a luat puterea să revină pe pămînt, cu cel mai firesc aer cu putință. Veghe și vis. Înălțare. Mereu și mereu. Pentru Ilie Gheorghe, toate astea au fost la îndemînă. Iar Silviu Purcărete a înmulțit harul lui, l-a provocat să vadă în sine și să cultive, de fiecare dată, miracolul pe care Actorul său l-a purtat spre sinele personajelor sale. În doze perfect cîntărite, Purcărete făcea apel la fabulosul lumii primare, adevărate din Ilie Gheorghe. Domnul Ubu și puterea absolută… Renașterea Teatrului Național din Craiova și începutul unui drum incredibil al teatrului românesc. Aaron, Maurul din Titus Andronicus, o vietate ciudată, telurică, amenințătoare, duhul pămîntului. Amenințător de pretutindeni, nu din cușcă, ci dintr-un fel de plasă de pescari de unde rostește abominabilul din jur. În Decameron 645, o adaptare după Bocaccio pusă în scenă de Purcărete la Rîmnicu-Vîlcea, Povestitorul lui Ilie Gheorghe a fost un mare Dirijor, o ființă care iese dintr-o cutie de lemn ca să stîrnească spiritul ludic al vieții și al morții, al senzualității care îneacă limitele corpului și pe cele ale minții, plastica trupului său, diabolicul din privire, ispita cuvintelor și a cîntecului salvator, despovărarea de inhibiție și prejudecăți, jocul vieții și al morții în biserica Santa Maria Novella, triumful vieții și hora din final, ca o odă a Bucuriei. La Nottingham, în Furtuna, Caliban-ul lui Ilie Gheorghe a adus pe Insula de sidef a lui Prospero o ființă pură, inocentă, deloc înfricoșătoare. Caliban stă douăzeci de minute sub patul Mirandei. De acolo iese, de acolo se naște ca un copil mare, pur, cu o legătură în jurul bazinului, cu corpul puternic la vedere. Caliban cară scheletul imens al Mamei, îl cară în spate, ca pe o cruce, ca pe propriul destin. Se autoflagelează, își provoacă durere agățîndu-și cîte un cîrlig de rufe de lobul urechii, de sîn, de pulpă… În cabină, le-a rostit actorilor englezi din Iona lui Sorescu. Cobora în abisuri, se înalța în ceruri, cu ei, cu tot, se prăbușea peste Stefano și Trincullo de sus, biruitor. Omagiul absolut adus de el limbii române. Vocația rostirii.

În 2000, cînd Praga a fost Capitală Culturală Europeană, „… de Sade“, spectacolul lui Silviu Purcărete de la Limoges, a fost invitat să fie jucat într-unul dintre cele mai minunate teatre din lume, acolo unde Mozart avusese premiera cu Don Giovanni. Marchizul de Sade este expus într-o vitrină, bătrîn, straniu, cu un baston în mînă. Laura slavae!… de aici începe povestea. De azi spre ieri. Un cutremur provoacă întoarcerea în timp, în Pompei, la poalele Vezuviului. Lava se curăță de pe pereți și picturi murale uluitoare ies la lumină. De Sade este masiv, deformat, gras, lacom, pofticios. O duce în spate pe iubita lui din închisoare. Acest diform se roagă. Spune o rugăciune. Aud și nu-mi vine să cred… „Sara pe deal, buciumul sună cu jale…“… „Doamne, îți mulțumesc!“, mi-am auzit șoaptele în gînd…

Pe urmă vine nebunul de Sir Toby și întinde, în zorii zilei, pîine în oul ochi prăjit sub nasul meu. Cum vă place sau Noaptea de la spartul tîrgului, un spectacol ca o vrajă, ca un hohot de rîs al nopții, al vinului și al omenescului cel mai concret. Pe urmă, bătrînul Faust, decrepit, devitalizat, prizonier al propriei minții, al cărților și al științei, face pactul cu Mefisto! Întinerirea lui Ilie Gheorghe, transformarea neputinciosului Faust în cel mai seducător și pervers bărbat este, pentru mine, cea mai ireală metamorfoză de pe vreo scenă. Este un miracol tot ce se întîmplă în noaptea walpurgică, ispitele care îi trezesc lui Faust simțuri și gusturi pe care nu le știa, nu le cunoscuse, mintea lui Purcărete care naște în fluviu provocări pentru Faust pentru ca, în final, căderea să fie foarte de sus. Să aibă miza păcatului desăvîrșit!

Într-o după-amiază, cînd Silviu repeta la Craiova Orestia, îmi spune că „domnul Ilie“ a organizat o deplasare la Bechet. Ne-am suit în mașini, disciplinați. Tot satul ne aștepta. Ilie Gheorghe era Maestrul de ceremonii. Am stat în bănci, mai greu Silviu, am ascultat poezii scrise de elevi, ne-au cîntat… o serbare, ce mai! Eram morți de foame, dar, repet, disciplinați, pe placul celui ce ne invitase. La un moment dat, cînd eram în pragul leșinului, am fost poftiți la casa de cultură. Cred. A urmat, pînă mult în noapte, cel mai halucinant spectacol!… Ca la o nuntă dintr-un film al lui Fellini. Bucate alese, care se topeau în gură, erau stropite de țuici și vinuri pe sprînceană… și a sosit un lăutar. Cînta cu vioara ceva de pe altă lume. Se încolăcea în jurul ei, o azvîrlea deasupra capului, o rostogolea printre picioare, jelea cu ea, cînta și suspina, povestea de înghețul Dunării, de războaie, de Primul Război Mondial, de fete care fugeau desculțe și în cămăși de noapte pe Dunărea înghețată… Noi învîrteam hore sub Lună, zburam în ceruri și coboram pe pămînt, după cum doreau lăutarul și vioara lui. La un moment dat, m-am uitat la Ilie Gheorghe. Lumina Lunii pline era coborîtă, toată, pe fața lui. Avea o aură perfectă a Bucuriei și a Iubirii. „Vă place, domnu’ Silviu?“…

Paradis și Infern laolaltă. Ca în teatru. Ca în Faust-ul lor de la Sibiu. Ca în viață…