Stupoare
„Maestrul“ (cum e gratulat la unele televiziuni) Ion Cristoiu ne anunța săptămâna trecută că ne paște un al treilea război mondial. Prevenindu-ne totodată: „Spusele mele au provocat și altă dată stupoare.“ E bine de știut. Jurnalistul a ajuns la această tragică concluzie, probabil în urma unor lecturi îndelungate la Biblioteca Academiei Române, constatând că, din timp în timp, tensiuni de tot felul formează o masă critică în Europa, iar războiul reprezintă „soluția“ inevitabilă pentru rezolvarea lor. Dovada? Primul Război Mondial a izbucnit după „30 de ani, aa!, poate 40“ după acela din anii 1870 (sic! care n-a fost mondial, cum n-a fost nici acela din 1877, nici măcar războiele napoleoniene), iar al doilea, după alți 30 (în realitate, doar 25). Fatalitate curată! Numele celui pe cale să-l provoace e pomenit o singură dată, în următorul context: vor cu adevărat liderii europeni și americani să încheie pacea? Atunci, nu mai trimiteți arme în Ucraina și „cereți ajutorul lui Putin“. Cunoscându-i intervențiile obișnuite, mă așteptam oarecum ca Ion Cristoiu să ne sugereze să cerem încuviințarea liderului de la Kremlin pentru a obține pacea. Chestia cu „ajutorul“ mă face praf. Îmi depășește toate așteptările. Și îmi provoacă, vorba „maestrului“ în toate cele, stupoare. (N.M.)
O lege care creează confuzie
Parlamentul României a votat vinerea trecută o lege care incriminează defăimarea și pe care președintele Iohannis a promulgat-o, cu o grabă neobișnuită, sâmbătă dimineață. Legea spune că se pedepsește cu închisoarea de la șase luni la trei ani orice defăimare a unei persoane fizice sau a unei instituții pe criteriul rasei, naționalității, religiei, orientării sexuale, handicapului, și aici intervine ciudățenia, pe criteriul opiniei sau apartenenței politice. Mai întâi: a defăima (din lat. diffamiare) este sinonim cu a calomnia (din fr. calomnier). Or, calomnia a fost dezincriminată printr-o lege cu ani în urmă. Ne putem întreba, pe bună dreptate, ce i-a determinat pe parlamentari să revină, înlocuind un cuvânt cu altul. Deosebirea este una de nuanță: calomnia adaugă la sensul comun principal, a vorbi pe cineva de rău, precizarea pe nedrept. Ca și cum cel care aplică legea ar putea distinge între îndreptățire și neîndreptățire în cazul unei aprecieri negative. Apoi: cum poate fi defăimată (calomniată) o opinie (atenție: politică)? Sau apartenența politică? Cine decide, bunăoară, dacă expresia Ciuma roșie, aplicată cândva unui anumit partid, cade sau nu sub incidența noii legi? Unii o vor considera îndreptățită, alții, defăimătoare, în funcție de apartenența politică a fiecăruia. Primii comentatori s-au arătat alarmați de posibilitatea interzicerii prin lege a oricărei forme de opinie, jurnalistică, de pildă. I-aș liniști, remarcând faptul că legea nu se referă la opinie în general, ci doar la opinia politică. (Cred că „datorăm“ legea derapajelor de limbaj ale lui George Simion et. comp.) Oricum ar sta lucrurile, incriminarea opiniei este apanajul regimurilor autoritare, à la russe. Desigur, defăimarea sau calomnierea pe criterii cum ar fi rasa sau orientarea sexuală, naționalitatea sau religia sunt condamnabile, deși nu sunt convins că era necesară o lege specială. O astfel de prevedere există în alte legi. Confuzia pe care o astfel de lege o creează este mai gravă decât tolerarea unor derapaje verbale sau scrise. Cât despre pedeapsa cu închisoarea, ea ne duce cu gândul la Navalnîi și la ceilalți disidenți ruși. (N.M.)
Spicuiri
În DILEMA VECHE din 26 mai – 1 iunie, Andrei Pleșu citează o, multă vreme necunoscută la noi, caracterizare a Rusiei țariste de către Marx, reprodusă în antologia coordonată de Andrei Oțetea, Karl Marx despre români, în 1962. Iată cum începe textul, care pare scris în zilele noastre: „Influența covârșitoare a Rusiei a luat prin surprindere Europa în diferite epoci și a speriat popoarele din Occident, care au acceptat-o ca pe o fatalitate și n-au reacționat decât sporadic.“ La fel de actuale par frazele marchizului De Custine: „Despotismul rus nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, dar reface și faptele, luptă împotriva evidenței și învinge întotdeauna. Căci evidența însăși nu are apărător la ruși, la fel ca și justiția, atunci când stânjenesc puterea.“ Și: „Imperiul rus are disciplină de lagăr în loc de un sistem statal, este o stare de asediu, redusă la rangul de stare normală a societății.“ Și încă: „În Rusia, conversația înseamnă conspirație, gândul este răzvrătire.“ În fine: „Pentru ruși, cuvintele sunt mai importante decât realitatea.“
Numărul Dilemei vechi ne rezervă și alte câteva surprize mai puțin plăcute. O eroare literară, un dezacord și un nonsens conține Nota traducătorului (în fond, o prefață din cale afară de pretențioasă) a lui Cristian Fulaș la propria traducere a romanului lui Proust de la Editura Cartier: „Seria romanelor (sic!) În căutarea timpului pierdut vor apărea (sic!), începând din acest an, la Editura Cartier, în noua (sic! noua ar însemna că traducătorul a mai comis una) traducere a lui Cristian Fulaș.“ La rândul lui, de ceva vreme absent de la datorie, fostul (?) cronicar al revistei recidivează cu o cronică la o carte proprie, o ediție 2022 a unei culegeri de proze scurte, intitulată Antologia KIWI, pe care o coordonează. Cronica e de fapt prefața cărții, jumătate înșirând autorii prezenți, jumătate înșirând generalități, unele, cum să spunem, tautologice. De pildă: „O proză scurtă se citește mai ușor (decât un roman – n.n.), dar se lasă citită mai greu.“ Chestiune de interpretare!
Cititorul revistei își regăsește norocul cu articolul Rodicăi Zafiu despre noroc chior/noroc orb sau cu foarte inteligenta cronică a Stelei Giurgeanu la premiera Pescărușului lui Cehov de la TNB, „actualizat“ de regia lui Eugen Jebeleanu. (N.M.)
Criza hârtiei
Când a crescut la noi, la sfârșitul anului trecut, prețul hârtiei de ziar și cărți, n-am bănuit că în alte țări europene, printre care Franța, se anunța o gravă criză a principalului nostru suport grafic. Ei bine, aflăm cu întârziere că fabricile producătoare de hârtie obișnuită pentru periodice de orice tip și pentru industria cărții se închid una după alta din lipsă de comenzi. Pandemia a deplasat interesul către internet și a condus la o scădere a tirajelor publicațiilor încă mai drastică decât se prevedea după intrarea lui în cotidianul fiecăruia dintre noi. Totodată, ieșirea din pandemie, a sporit considerabil comerțul de bunuri de consum și, inevitabil, volumul ambalajelor și calitatea lor, ceea ce a făcut ca banalei hârtii să-i fie preferate tipuri speciale de hârtie și mai ales cartonul. Presa scrisă, editurile sunt, în ultima vreme, în căutare de hârtie, devenită nu numai o raritate, dar foarte scumpă. S-a adăugat la toate acestea, prețul combustibilului necesar procesului de fabricație, ca o ultimă măciucă la carul de oale sparte. Fără a pune la socoteală transportul hârtiei de pe alte continente, cum ar fi America de Sud sau Asia. Nu numai tirajele au scăzut, în aceste condiții, dar și onorarea la timp a comenzilor. Editorii trebuie să-și planifice cu luni bune înainte apariția cărților sau tirajele lor, dacă nu vor să nu le poată face în termenele convenite. Ca să nu mai spunem ce se întâmplă dacă o carte sau alta primește un premiu important neprevăzut și al cărei tiraj trebuie crescut în consecință. (N.M.)
„Rusia e pe cale să piardă tot“
Un cunoscut reporter francez, Cédric Gras, care a petrecut mult timp în Rusia și în Ucraina, a întreprins o călătorie la Odessa, la câteva zile după invazie. Ceea ce constatase mai demult și i se confirma cu această ocazie l-a determinat să facă un pronostic absolut neașteptat. Iată chiar cuvintele lui dintr-un reportaj senzațional publicat în „L´Obs“ din 12-18 mai: „[Când războiul se va termina] Rusia va fi pierdut tot, dezvoltarea, mii de soldați, reputația, onoarea armatei sale și chiar sfera ei lingvistică și culturală. La Kiev, stația de metrou Lev Tolstoi e pe punctul de a fi redenumită. La Ternopil, primăria tocmai a demolat statuia lui Pușkin, abia salvată de la hecatomba monumentelor sovietice după Maidan.“ Și ca o încoronare a înfrângerii Rusiei pe toate planurile: „S-a sfârșit cu limba rusă în Ucraina. Se va stinge acest idiom încă dominant la căderea URSS. Utilizarea lui va dispărea pe durata unei generații. Indiferent de moștenirea de familie. Indiferent de originea etnică. Oamenii vor transmite de aici înainte copiilor lor cuvintele lui Taras Șevcenko (1814-1861), marele poet ucrainean, mai degrabă decât pe cele ale lui Pușkin. […] «Lumea rusă», al cărei dascăl și mare lider nădăjduia Putin să fie, își dă duhul treizeci de ani după URSS. Se întâmplă să moară astăzi într-un Babel de limbi. Bielorusa se erijează ca o opoziție la rusă. Kazahstanul a trecut de la chirilice la alfabetul latin. Uzbekistanul, țară în care rusa nu se mai vorbește aproape deloc, condamnă ferm războiul, iar despre Georgia, ce să mai vorbim…“ (N.M.)