În nr. 3-4/2022 al revistei „Vatra“ de la Târgu Mureș, puteți citi o interesantă anchetă privitoare la Criza și redefinirile studiilor literare. Recunosc că titlul m-a pus pe gânduri. Mai întâi, nu știam să existe o criză a criticii literare în România. Îmi cad în mână, mai în fiecare zi, cărți din toate genurile, romane, poezii etc. N-aș zice că observ vreo criză a cărților de critică, al căror conținut este cât se poate de diversificat, ilustrând toate modurile critice și, mai ales, studiile cu caracter academic, la origine teze de doctorat. Și, dacă îmi arunc ochii pe publicațiile literare, constat că paginile de critică sunt preponderente în mai toate, ceea ce înseamnă că publicistica joacă și astăzi un rol important. Nu, nu există nicio criză a criticii literare, mai mult, la noi, ca și în alte țări, domeniile criticii par a fi devenit un soi de Domenii ale Coroanei, în raport cu domeniile ficțiunii.
Ancheta se deschide cu articolul lui Cristian Moraru, intitulat oarecum pompos Pentru refundamentarea culturii critice românești. Prima idee a autorului este că în România „cultura critică“ este grav defazată față de trendul din restul lumii, mai exact, din SUA. Scrie Cristian Moraru: „Pe life support, cum este ea, cultura critică majoritară în România de acum e bine înrădăcinată în istoria din spatele ei și în structura instituțională prezentă, ambele dând conținut hegemoniei pe care această critică o exercită anacronic și amuzant, dar fără a se abține de la măsuri administrative brutale.“ Nu cred că sunt nici anacronic, nici amuzant, dacă mărturisesc că sensul ultimei părți a frazei îmi scapă. Dar să trecem. Ce soluții ne propune autorul ca să fim și noi pe fază? Una ar fi „accelerarea procesului centrifugal de descentralizare și dezintegrare chiar a formelor și spațiilor critice actuale, în sensul desfacerii pseudo-monolitului critic românesc în segmente mai independente unele de altele, așa încât fiecare să opereze la un nivel mai înalt și modernizat de profesionalitate specifică“. Perspectiva mea asupra lucrurilor e diferită, probabil pentru că este, oricum aș răsuci-o, ceva mai apropiată decât aceea hăt! din SUA, unde Cristian Moraru predă literatura la Universitatea Bloomsbury. Nu pretind că perspectiva mea e neapărat cea corectă. Spun doar că eu văd lucrurile altfel. „Formele și spațiile critice“, cum le numește Cristian Moraru, sunt la noi cât se poate de descentralizate, ba chiar dezintegrate, în funcție de generație, în primul rând, dar și de alte criterii. Publicațiile, care apar în Capitală sau în Provincie, au culoarea locului, diferite sunt și concepțiile critice, unele hăis, altele cea, ca și manierele de a trata literatura. E adevărat, pe de altă parte, că publicațiile care i se par lui Cristian Moraru aflate pe drumul cel bun („cele lunare [care] au făcut deja eforturi remarcabile de defoiletonizare“: „Vatra“, „Transilvania“, „Euresis“, „Metacritic“, „Caiete critice“, „Scena 9“) nu mai apar sau nu se află în prima linie. Ca să nu mai spun că defoiletonizarea periodicelor culturale ne-ar conduce, inevitabil, la transformarea tuturor în reviste de nișă, științifice sau de pură specialitate. Cristian Moraru evocă, el, această posibilitate drept necesară în procesul de „refundamentare a culturii critice românești“, după cum sună chiar titlul articolului său. Ideea figurează la pachet cu alte câteva: „…Decuplarea definitivă a «vieții literare» de critică; separarea mai explicită a criticii de jurnalism sau, în alți termeni, a criticii-ca-scholarship (singurul înțeles adevărat și profesional al criticii) de foileton și de recenzie; […] o distincție mai netă între critica academică așa-zis tradițională […] și critica vie de azi.“
Iată-ne ajunși la ideea centrală a articolului. Cristian Moraru n-o formulează prima oară în publicistica românească: a mai susținut și altădată că singura critică profesională (profesionistă, aș prefera eu, et pour cause) ar fi aceea pe care o regăsim în studiile „graduate“, academice, „în special de nivel doctoral“. Foiletonistica, ea, ar ține de jurnalism. „Adevărata critică“ ar implica „o bază curriculară solidă, un set de cursuri, în principal de teorie, care rămâne indiscutabil motorul gândirii critice“. N-o să neg tocmai eu că acesta trebuie să fie motorul gândirii critice, baza ei profesională. Ceea ce mă deranjează este accentul exclusiv pe critica de tip academic. Una-i una, alta-i alta. Nu văd niciun câștig, din contra, o sărăcire a criticii, în reducerea ei la o singură formă. Partea bună din propunerea lui Cristian Moraru este că el îi consideră pe criticii români de astăzi, „atât cei ajunși la deplină maturitate, cât și cei care vin după ei“, capabili să practice acea „critical theory văzută istoric drept proiect occidental în urgentă nevoie de revizuire și nuanțare prin dialog cu culturile critice din afara Vestului“. Mulțumim frumos pentru încurajare. Puțini dintre cei care ne-au tocat la cap cu structuralismul francez, pe vremuri, sau cu multiculturalismul american, mai de curând, ne-au dat atâta speranță că ne vom alinia și noi la trendul occidental, în fond, american. Partea proastă este, cum spuneam, că asta înseamnă să reducem exercițiul critic la o unică formă și, încă, la una care joacă cel mai mic rol în promovarea literaturii (și artei, în general) în societate. Tezele de doctorat sunt citite de obicei de cei care le scriu și de membrii comisiilor de doctorat. Dacă ar fi avut, în afara unor prejudecăți legate de starea criticii românești, și oarece curiozitate, autorul propunerii ar fi aflat că, de ceva vreme, editurile noastre sunt asaltate de teze de doctorat, mai mult sau mai puțin originale. Deși, după părerea mea, care nu se bate deloc cu aceea a lui Cristian Moraru, critica nu poate fi de un singur fel, și cu atât mai puțin exclusiv de tip schoralship, ci de tot atâtea feluri de câte are nevoie literatura ca produs individual și ca obiect de consum social, ea însăși de o imensă diversitate. Renunțarea la publicistica propriu-zisă ar duce la ruperea principalei punți de comunicare între cărți și cititori, în măsura în care cititorii ar citi la întâmplare ceea ce editurile le oferă, succesul ar lua locul valorii și adevărata literatură ar dispărea. Nu e neapărat nevoie să precizez că adevărata literatură e o creație a unei elite, nu un produs de serie mare, lucrul cel mai util pe care critica îl poate face fiind acela de a despărți constant apele, separând industria de meșteșug. Dacă toată critica ar consta în lucrări academice, majoritatea, prin natura lor, austere și fără savoare (je suis payé pour le savoir, dacă ținem cont câte astfel de lucrări am citit din obligație profesională) și de puțini citite, n-ar dispărea doar literatura de azi, ci și cea de ieri, și nu numai de la noi, ci și de pretutindeni, de la contemporani la Homer și Shakespeare. Mă îndoiesc că autorul articolului din „Vatra“ nu știe, el, că tezele de doctorat și celelalte forme de studii academice n-au cum să salveze literatura lumii de la uitare. Mai degrabă, cred că nu s-a gândit la consecințele absolutizării pe care o comite.
În ce mă privește, rămân încredințat că numele critică este un nume de familie, cu numeroase ramuri, legate între ele și totuși distincte, ca niște rubedenii. Nu văd de ce n-am recunoaște rostul fiecăreia. Ar fi îngrozitor dacă ar exista o singură critică.