Când Guzel Iahina a redat, în romanul său Trenul spre Samarkand, povestea copiilor orfani din patria sovietelor anului 1923, în care Stalin era tătucul aducător de moarte, sigur nu bănuia că, doar peste doi-trei ani, același subiect va căpăta, într-un context diferit și într-o altă țară, o dramatică actualitate. Atunci, după ce a semănat prăpădul uciderii a milioane de oameni și distrugerii a tot atâtor familii, satrapul sus-pomenit a fost cuprins de un tardiv imbold de salvator al viitoarelor generații care trebuiau să ducă mai departe flacăra vie a revoluției bolșevice. Astfel, din sutele de mii de copii orfani (sau poate milioane), ai căror părinți au fost uciși fără a li se stabili vreo vină, care vagabondau prin măreața patrie roșie în ruină, îngroșând tagma delincvenților și a muritorilor de foame, deopotrivă, au fost adunați, spre salvare, de pe străzi, de prin orfelinate și adăposturi, cinci sute de fetițe și băieți între doi și doispezece ani, „cei mai slabi și vlăguiți“ și urcați în „trenul sanitar“ cu destinația Samarkand, orașul din Turkestan, mai liniștit, cu o climă mai omenoasă. Astfel începe odiseea străbaterii de către acest tren al disperării, împreună cu însoțitorii lui, a drumului de „patru mii de verste“, dintr-un „tărâm pustiit și haotic“ al Povologiei sărăcite în însoritul Samarkand, atât de tulburător pusă în pagini de Guzel Iahina. Acest episod trist dintr-o istorie inumană, care prin măiestria narativă a autoarei capătă în romanul său proporții mitice, era menit să repare (într-o măsură , totuși, atât de mică), ceea ce un scelerat distrusese din mersul firesc al vieții. O istorie, speram noi, definitiv apusă.
Dar, nu! Oroarea de atunci revine în actualitate după aproape o sută de ani. În chiar aceste zile, aceeași dramă este trăită până la identificare de copiii din Ucraina ai căror părinți au fost uciși în absurdul război dus de Rusia lui Putin. Acești copii, ne-a informat președintele Zelenski, sunt luați cu forța și duși în Rusia. Este vorba, în realitate, de o deportare a unor copii care, după ce și-au pierdut părinții, își pierd, iată, și țara. Aceeași metodă kaghebistă, repusă în funcțiune în secolul XXI, cu ignorarea totală a Convenției Națiunilor Unite cu privire la Dreptul Copiilor, în care protecția specială pentru copiii afectați de război și conflicte armate este de cea mai mare importanță. Dar cum să-i ceri Rusiei justiție pentru copii, când crimele de război comise de militarii ruși sunt la ordinea zilei?
Din păcate, ceea ce se întâmplă acestor copii ne readuce în minte acea legendă a mancurtului, pusă în circulație de Cinghiz Aitmatov în romanul său, Halta vântoaselor, care a oripilat mulți ani o bună parte din omenire: mancurtizarea ca metodă de aneantizare a omului, de ștergere definitivă a memoriei. Socotim că această comparație nu este deloc exagerată, atâta timp cât propaganda rusă, regimul neo-nazist de la Moscova neagă cu vehemență, împotriva tuturor evidențelor, calitatea de stat a Ucrainei, dreptul la existență a națiunii ucrainene. Așadar, „denazificarea“ populației mature în Ucraina, „deucrainizarea“ copiilor ucraineni în Rusia. Haroșaia politika!