Revoluția de la 1848 a împărțit jumătatea de secol a uimitoarei activități culturale și literare a lui Ion Heliade-Rădulescu în exact două perioade distincte. A doua parte – caracterizată prin profunde și rapide turnúri (ba chiar tulburări) în viziunea despre lume și în scris – a început cu exilul, care a durat timp de zece ani, deși permisiunea de a se reîntoarce în țară i s-a dat proscrisului mai devreme. Exilul a devenit pentru Heliade un modus vivendi, un scenariu inițiatic care trebuia să-i desăvârșească o condiție de profet aflat departe de țară. Până a deveni „om vechi în țară nouă“ (M. Anghelescu), el a fost, în Franța exilului său, om nou în țară veche. „Nu-i încă nimic francez în mine, afară de inima mea“ (I. Heliade-Rădulescu, Suvenire și impresii ale unui proscris, Ed. Dacia, 1975, p. 40) – declara memorialistul, ajuns la ceea ce aprecia a fi capătul „pelerinajiului“. Odată intrat în țara mult-visată, unde se considera marele căuzaș al patriei sale, el își vedea zădărnicită curând orice speranță de reușită și, stabilit la Paris, îi scria soției: „M-am săturat de lume și de oameni; m-am deziluzionat de europeni și de franțezi mai vârtos“ (Idem, Scrisori și acte, Ed. Minerva, 1972, p. 217).
Cioranizând avant la lettre, Heliade era parcă pe punctul de a spune că iubește istoria Franței cu o ură grea. „Încriminam amarnic și iubeam profund“ (Suvenire și impresii ale unui proscris, ed. cit., p. 57) – mărturisea el, oscilând între umoare neagră și accente patetice, între tăgadă și rugă deznădăjduită. În final, cumpăna va înclina spre prima parte a polarizărilor, iar încruntatul pribeag nu va mai măsura spațiile apusene cu stânjenul, ca prietenul Dinicu Golescu, ci prin scrutări severe. Nefiind în stare să vadă stânjenul din ochiul lui, Heliade se uita chiorâș doar la paiul din ochiul francezului și pot să afirm că, în cazul lui, nu se verifică o remarcă dintr-un articol al lui G. Călinescu: „Chinezul care stă prea mult la Paris, în ciuda ochilor mongolici, capătă fizionomie și gesticulație franceză“.
Dar, până să ajungă a gesticula pe malurile Senei, Heliade, nevrând să profaneze numele de „cetățean“ în țara revoluției-pilot, începea prin a scrie cu acreală despre „domnii“ de la vama franceză, pentru că altfel nu le putea spune. Voiajorul român deveni extrem de iritat când i se făcu controlul amănunțit a tot ceea ce avea asupra sa. „Unde e libertatea corporală, libertatea de-a avea micile tale provizii de drum?“ (Ibidem, p. 39) – se indignă el. Trăind în zilele noastre, autorul de proclamații către țară ar fi fost primul care ar fi scris reclamații împotriva reglementărilor de a se purta mască sanitară, întrucât el a fost mereu un fel de „Gică contra“ sau „Niță contra“ (după numele de acasă). Totuși, nu trebuie să uităm că o deviză a sa era „Respect la proprietate și la persoane“, care fusese înscrisă drept motto al Proclamației de la Islaz. Ajuns să se dispute, ca pe un autentic islaz de acasă, cu vameșii lipsiți de filoxenie față de un francofil ca el, Heliade a făcut ca, până la urmă, tot pe-a lui să fie: „Domnii vameși îmi făcură observații asupra țigărilor mele: îmi cerură să cumpăr încă o dată propriul meu avut. N-am vrut să dezonorez Franța plătindu-i libertatea gusturilor mele. Ar fi însemnat s-o trădez ca pe o târfă căreia-i cumperi plăcerile. Făcui, așadar, cadou țigările funcționarilor de la vamă“ (Ibidem, p. 41). Asta înseamnă a ști cum să ții echilibrul între antiteze.
Considerându-i țigările drept simplu dar, iar nu o formă de mituire, cum se întâmplă îndeobște, vameșii l-au căutat pe pribeag până și în pălăria avută într-o cutie, numai cizmele fiindu-i respectate. Din moment ce i s-a pus doar întrebarea „– Cămășile dumneavoastră sunt noi?“ (Ibidem, p. 40), înseamnă că nu a trebuit să fie declarată vreo manta albă. Știm că rivalii săi vor avea în continuare subiect de discuție și că îl vor ridiculiza mereu pe tema purtării ei și în Parisul deja încercat prin scandalul romantic cu jiletca roșie a lui Théophile Gautier. N. Bălcescu așternea următoarele rânduri într-o epistolă către A.G. Golescu: „Într-ade-văr, auzii că Eliad se plimbă pe bulevarduri, cu vestita manta albă, și a făcut feliuri de pozne prin Paris“ (Opere, II, Acad. Română, 2017, p. 727). Iar concluzia cade sub forma unui diagnostic dur, într-o scrisoare adresată Alexandrinei Ghica: „À propos d’Eliade, savez-vous qu’il est aliené, comme Lamartine, sa copie a suivi la destinée de l’original“ (Ibidem, p. 842).
Dacă acceptăm o asemenea versiune, este posibil ca exilatul să-și fi cumpărat o manta, însă fără tragere de inimă, de pe Champs-Élysées („ce nume, ce etichetă falsă!“ – Suvenire și impresii ale unui proscris, ed. cit., p. 44). În orice caz, ministrul Afacerilor Străine ar fi meritat o lecție, deoarece l-a primit pe solul român în audiență având scufie de noapte pe cap. Mi-l imaginez pe demnitarul francez ce figură ar fi făcut, văzându-l pe Heliade intrând la el cu pompa cuvenită, în manta-i albă, cu care tribunul voise și odinioară „să facă onoare popolului“. Dar și fostul prim-ministru Lamartine ar fi trebuit tratat într-o manieră asemănătoare, deoarece pe Heliade l-au dezamăgit eticheta mult prea aristocratică și adunarea mult prea frivolă de la o „soarea“ la care fusese invitat: „un lacheu la scară, altul la ușă, un fecior în tindă ce lua mantalele (oare lui i s-a luat vreo manta albă? – n. m., V. S.) și altul ce întreba numele. […] Eu gândeam că voi afla cel mult zece-douăzeci de inși, ca Béranger, ca Lamennais, ca Kinet, actori, artiști, oameni de litere, adunați împrejurul căminului familiar, citind ceva, spuind ceva. Unde? Ce cu gândul n-au gândit. O curte de rege într-o mansardă și mansarda cu lachei – o comedie!“ (Scrisori și acte, ed. cit., p. 220). Este surprinzător că fostul discipol lamartinian nu și-a adus aminte versul „Un seul être vous manque et tout est dépeuplé“.
Scurgerea timpului nu va șterge amintirea unei asemenea primiri, pe care memorialistul o va mai evoca, plin de năduf. Și câte nu făcuse el pentru Lamartine! „O, temps, suspends ton vol!“ Făcuse gestul de pionierat de a-i traduce Meditațiile poetice, dar nu știu dacă și-a pus vreodată problema posibilei supărări cauzate de pocirea numelui (A. de la Martin). Cel tradus nu avea cum să înțeleagă că, la cât de fluctuantă fusese limba română literară la 1830 (iar meritele lui Heliade în statornicirea ei sunt fundamentale), nici măcar numele proprii străine nu-și păstrau grafia. Dacă până și „Șecspir“ ori „Șatobrian“…, ce să spunem de „Kinet“, citat mai sus și care va face încurcături, în privința scrierii lui, în procesele-verbale ale milițienilor bucureșteni de mai târziu?
Fostul locotenent domnesc ar fi trebuit să înțeleagă că funcția îl schimbă pe om, așa cum i se întâmplase și lui, potrivit propriului aforism: „Tot românul se naște și s-a născut boieribil“. Abia trecuse ceva timp de la cele trei luni de guvernare provizorie, când și el purtase pantofi asortați cu ciorapi de mătase și cu celebra manta albă, ajunsă până și de râsul neperdeluit al vulgatei. Tribunul nu avusese încotro: a făcut în așa fel, încât să fie deasupra unui „fanariot înțolat cu mantă și nume de român“. Cum știa însă că românul s-a născut și poet, conștiința rolului pe care îl juca pe scena istoriei noastre și a puterii la care avea acces i-a dat serioase vertijuri. Din mărturiile contemporanilor aflăm că, izolându-se într-un turn de fildeș, locotenentul domnesc îl trimitea pe aghiotant să-i anunțe pe cei veniți în audiență că nu îi poate primi, din pricina treburilor urgente ale statului. Iar atunci când cobora din turn, ținea în fața mulțimii discursuri prăpăstioase și vizionare, pline de furii oraculare.
În anii exilului, Heliade a reamintit în nenumărate rânduri cele petrecute la 1848, pu nând în prim-plan contri buția sa în stoparea recurgerii la violență. Astfel, într-o scri soare din 1851, constata cu satisfacție că „în cele trei luni ale regenței române, nicio picătură de sânge nu s-a vărsat, nicio bonetă de cucoană nu s-a pierdut (nici măcar șapca popei cu același nume – n. m., V. S.), niciun fel de barbă fanariotă nu s-a rătăcit“ (apud P. Cornea; D. Păcurariu, Curs de istoria literaturii române moderne, E.D.P., 1962, p. 237). Considerându-se un mare exilat cu rol de profet, de martir și chiar de Messia al unei țări ingrate față de ceea ce făcuse pentru ea, Heliade ajunsese să își asemuiască destinul cu al Mântuitorului. Înveșmântat în iluzorie haină evanghelică, el era încercat de posibile pulsiuni christofore, similare acelora manifestate de personajul călinescian Simion Tulea (păstrând toate proporțiile, desigur). Dacă Bălcescu a sesizat simptome de alienare la dușmanul său, atunci și l-ar fi putut închipui brodând (sau cârpind?) în fața Palatului Tuileries mantaua albă. Adică prin locul pe unde istoricul smulsese la 1848, în momentele asaltului asupra Palatului, o bucată din catifeaua tronului lui Louis Philippe (așa se mândrea el).
Deși se lăuda în exil că luptase de unul singur împotriva dușmanilor patriei și că numai el, țarul și dracul cunoașteau politica rusească, Heliade va fi caracterizat de Gr. Alexandrescu drept „farmazon“ și „renegat“. „Ingratul“ îl va denunța că, înainte de a intra slugă la turci, ca ofițer, primise în dar de la Kiseleff un ceasornic. Trebuie să recunoaștem că a fost un gest de o înaltă noblețe sufletească, deoarece mai rar s-a întâmplat așa ceva în cadrul relațiilor monolaterale româno-ruse: un rus în haină ivanghelică să-i ofere unui român în ținută evanghelică un ceas! Vorba cadorisitului: „Il y a des hommes qui savent supporter le malheur et que le bonheur écrase“. Fie numai și pentru aceasta, generalul Rusiei țariste, devenite – după aprecierea lui Marx și Engels – „jandarmul Europei“, merita din plin să lase numele său unei mari artere bucureștene.
Heliade nu credea să învețe a muri vreodată, înfășurat în manta-i, la Porțile Orientului, unde interesul poartă fesul. Înțelegând istoria sub latura ei spectaculară, teatrală chiar, era normal ca el să se vadă mereu pe sine în scenă, unde și juca un rol important. Dar povestea cu ceasornicul trecut într-un alt fus orar și cu fesul intră într-un alt scenariu heliadesc.