Menționam în articolul trecut că Taiwanul și Statele Unite nu sunt legate prin vreun tratat militar sau de apărare. Ceea ce e uimitor, având în vedere că în trecut America a fost suficient de inteligentă pentru a semna astfel de documente inclusiv cu foști dușmani precum Germania și Japonia. După Al Doilea Război Mondial, supremația Americii a fost obținută și prin stabilirea de alianțe solide în toate regiunile sensibile ale planetei. În 1954, Statele Unite au venit în ajutorul Taiwanului, când China comunistă părea decisă să invadeze insula. E momentul celebrei „Formosa Resolution“, prin care președintele Eisenhower obținea dreptul din partea Congresului de a intra în confruntare armată cu Republica Populară Chineză.
Cu puțin timp înainte, Statele Unite conveniseră cu Taiwanul (numele oficial e Republica China) un document referitor la apărarea reciprocă, prin care se angajau ca, în caz de pericol, să se ajute din punct de vedere logistic și militar – o formulă care amintește de Articolul 5 al Cartei NATO. Tensiunile de atunci au fost înlăturate, dar, patru ani mai târziu, ele s-au acutizat, iar America a trimis în Strâmtoarea Taiwan Flota a Șaptea. Acest gen de politică, în care au alternat perioadele de acalmie și cele în care pericolul războiului era vizibil, a durat până în 1980. Atunci s-a pus capăt, oficial, și alianței militare cu Taiwanul, prin „normalizarea“ relațiilor Chinei cu Statele Unite. Prin noua politică, ideea unei „Singure Chine“ era recunoscută de americani, care luau act de pretențiile acesteia asupra Taiwanului, deși, oficial, nu le aprobau. Politica ageamiilor (vizibilă abia acum, din perspectivă istorică) Nixon și Kissinger poate fi descrisă doar prin faimoasa sintagmă „Houston, avem o problemă!“
Congresul american s-a dovedit mai inspirat decât cei doi politicieni menționați și, într-o formă subtilă, a încercat să păstreze legăturile privilegiate cu Taiwanul printr-un tratat comercial. El includea nu doar legăturile comerciale obișnuite, ci și vânzarea de echipament militar. Cu binecunoscuta lui clarviziune politică – devenită, evident, motiv de batjocură până în ziua de azi pentru stânga intelectuală americană –, Ronald Reagan a contraatacat, diminuând o parte din avantajele acordate Chinei de către administrația Nixon. El a oferit Taiwanului „șase asigurări“ că politica americană va avea drept scop întărirea relațiilor comerciale (inclusiv în domeniul militar), indiferent de evoluția politicii Statelor Unite vizavi de China.
Bruce D. Jones afirmă că, în ultimele decenii, tocmai acel tratat comercial i-a îngăduit Taiwanului să devină o veritabilă putere militară în zonă. E vorba, în primul rând, de importul de arme de apărare care, deocamdată, i-au ținut la distanță pe chinezi. Lista acestora („fregate, avioane sofisticate, între care, recent, și F-16, sisteme de rachete sol-aer, rachete anti-tanc, rachete Patriot, căutătoare de mine, avioane de supraveghere și submarine diesel, precum și tehnologie radar“) nu cuprinde însă și tehnologie de ultima oră, respectiv, submarinele nucleare și sistemul radar Aegis. În lumina recentelor evenimente din Ucraina, posibil însă ca livrările de arme ale Americii către Taiwan să includă și armament ultra-sofisticat. Toate acestea se adaugă eforturilor tot mai susținute ale SUA de a consolida identitatea Taiwanului, invitându-l să devină parte din diverse organisme internaționale, în ciuda eforturilor Chinei de a bloca astfel de acțiuni.
E de observat că setul de înțelegeri menționate nu au condus la anularea conceptului la care americanii au consimțit, cel al existenței unei „Singure Chine“. Cu tot aerul lor vetust (Bruce D. Jones le aseamănă cu diplomația Marii Britanii în Asia în secolul al XIX-lea), acordurile de acest fel au asigurat, vreme de aproape opt decenii, pacea în zonă. Ca un trist paradox, ele sunt amenințate azi de o realitate care, în mod normal, ar trebui să constituie un argument și mai puternic pentru menținerea păcii: globalizarea. Deși, în principiu, un asemenea fenomen ar trebui să fie în favoarea tuturor, unele țări au câștigat mai mult, altele mai puțin și altele deloc. În mod cert, marele învingător (cel puțin în etapa actuală) este China. Dintr-o entitate economică precară, marea țară de la Răsărit a devenit, în doar câteva decenii, a doua putere economică a lumii. Previzibil sau nu, o bună parte din veniturile rezultate din comerțul extins la nivelul întregii planete sunt alocate înarmării.
Evident, nimeni nu cheltuie bani – și încă sume colosale – pe produse militare doar pentru a le păstra într-un muzeu. Un faimos dramaturg rus spunea că „dacă în primul act al unei piese ai un pistol pe perete, în ultimul act acel pistol trebuie să tragă“. E evident că arsenalul adunat în jurul Strâmtorii Taiwan va fi folosit – nu știm când, dar bănuim de către cine și împotriva cui. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a arătat că, în ziua de azi, conflictele militare nu mai țin seama nici de tratate, nici de minima și obligatoria prudență de a-ți apăra propria populație, ci de ambiția sau nebunia unui singur om: cel investit cu puterea discreționară de a salva sau de a nenoroci planeta. Se vorbește deja în gura mare că ambițiile lui Xi Jinping sunt incomparabil mai vaste decât cele regionale, ale lui Putin.
Ce e de făcut într-un asemenea context? Am insistat asupra „primejdiilor de departe“, deoarece ele și-au schimbat sensul în lumea contemporană. După cum am spus, noțiunile de aproape și departe s-au desemantizat sub presiunea vitezei de circulație și a complexității relațiilor dintre state, instituții și oameni. Din acest punct de vedere, nu trebuie să ne resemnăm, asemenea lui Romeo din tragedia shakespeareană, și să exclamăm îndurerați că suntem „bătaia de joc a Sorții“, ci să acționăm. Cred, de pildă, că, în cazul României, actualele circumstanțe sunt cât se poate de nimerite pentru a rezolva câteva probleme decisive pentru viitorul nostru. În mod cert, decidenții occidentali sunt mult mai sensibili acum la proble mele reale și potențiale din Estul Europei. De ce nu ridicăm și noi, așa cum o fac Croația și Bulgaria, chestiunea trecerii la moneda euro și cea a aderării la spațiul Schengen? În loc să preia inițiativa, politicienii români s-au ascuns prin cele mai mizerabile cotloane, unde speră să nu-i ajungă din urmă nefericirea lumii.
Faptul că n-a existat până acum nicio dezbatere serioasă pe aceste subiecte nu înseamnă că ea trebuie amânată la kalendele grecești. Croația, un stat modern, dinamic, prosper și care înțelege cu adevărat provocările lumii contemporane, a inițiat deja demersurile pentru a trece la moneda europeană unică și la dobândirea statutului de țară membră Schengen. La noi, guvernatorul Băncii Naționale ne îndeamnă să bem ceai. În locul puzderiei de ministere, secretariate de stat și agenții, ar fi trebuit de mult să înființăm o instituție care să se ocupe exclusiv și cu asiduitate de aceste chestiuni arzătoare. Există încă destui români care n-ar regreta să se vadă integrați în Rusia, dar acum nu vorbesc despre nebuni. Trecerea la moneda europeană unică ar trebui să fie urgența numărul unu a țării, și nu diversele tiribombe lansate seară de seară de iresponsabilele televiziuni de știri.
Se vede însă cu ochiul liber că traversăm din nou unul din acele momente în care suntem iarăși gata să „cădem examenul de maturitate în fața Europei“, după expresia unui poet din alte vremi. E adevărat, politicienii unei țări nu pot fi radical deosebiți de populația care i-a ales. N-ar strica, însă, ca, măcar din când în când, să importăm niște oameni întregi la minte, care să ne repună pe șinele normalității, după ce nenumărații noștri frânari se în că pățânează să ne scoată de pe ele la fiecare curbă a istoriei. Curios e că în ultimii ani nu se mai aude aproape nimic nici dinspre partea societății civile. Nici nu e de mirare: eficacele ONG-uri de altădată au cam dispărut ori au fost confiscate de indivizi a căror misiune e să le pună pe butuci, iar cele nou-apărute par a avea un singur țel: cum să implementeze cât mai repede și mai tăios dogmele corectitudinii politice.
Până ne vom decide să ieșim din somnolența sinucigașă în care ne-am prăvălit, n-ar fi rău să deschidem ochii la evenimentele mari ale planetei și să învățăm din ele. Războiul din Ucraina a provocat un electroșoc în cancelariile occidentale, care au trebuit să recunoască, spăsite, că au dus, decenii în șir, o politică superficială și falimentară. Țările unde democrația e elementul structural al societății (Statele Unite și Marea Britanie), s-au plasat deja în fruntea celor care au înțeles că idila cu comunismul și totalitarismul nu duce decât la dezastre. Va mai dura până când se vor trezi și alții (francezii și germanii, în primul rând) din iluzia naiv-stângistă că poți dormi în pat cu dușmanul fără să fii violat. Ba chiar că o să-l convertești pe violatorul înnăscut la castitate și ingenuitate.
Marea provocare a vremurilor noastre constă în a-i învăța pe oameni și a-i convinge pe liderii politici de beneficiile democrației și ale libertății. Sunt însușiri ce pot fi cultivate, în ciuda influenței exercitate de o tradiție nefericită și de supraviețuirea unor politicieni cu instincte dictatoriale. Nu e suficient să-i trimiți înfometatului fotografii în care tu te ghiftuiești, fericit că te-ai născut într-o țară normală. Trebuie să-l înveți și cum poate ajunge la fel de prosper ca tine. Din acest punct de vedere, fiecare țară are un Taiwan al său – adică o linie de demarcație dintre Rău și Bine. După cinci sute de ani, China a decis să se întoarcă pe mările și oceanelor lumii pentru a-și afirma interesele comerciale și economice. Ar fi trist ca noi să nu reușim, în continuare, să străbatem liberi măcar cei două mii de kilometri care ne despart de colțul cel mai îndepărtat al Europei.